INTERVIU Paula Seling, solistă: „Poate aş fi putut deveni o mare pianistă dacă aveam memorie mai bună“

Pentru Paula Seling (36 de ani), o carieră de succes în muzică a însemnat multă vreme un concert cântat fără cusur la pian. Sau măcar o piesă de Rahmaninov. A înţeles că nu e suficient doar să fii talentat, dar nu şi-a pierdut de tot nădejdea. Din ultimul rând al corului de la şcoală, a ajuns în faţa întregii ţări în rolul de „cea mai bună voce feminină“.

Se întâmplă des să treacă o zi întreagă şi Paula Seling să nu spună o vorbă. Tace ca să-şi protejeze vocea, mai ales înaintea repetiţiilor sau a vreunui concert. Chiar şi acest interviu faţă-n faţă e o povară pentru coardele sale vocale. În lumea artiştilor, e ceva normal, dar noi tot ne minunăm cum e să râzi numai prin feţe zâmbitoare pe telefon. Totuşi, grija pentru talentul său nu poate fi tradusă aşa uşor prin sacrificiu. Paula Seling a primit premii naţionale pentru timbrul ei special, de la tradiţionalele trofee „Cerbul de Aur“ şi „Mamaia“ la statuetele moderne ale MTV-ului. A cucerit şi podiumul Eurovisionului, de două ori! În 2010, pentru piesa „Playing with Fire“, cântată împreună cu Ovi, şi în 2014, când a fost votată cea mai frumoasă concurentă din competiţie. Înainte să ajungă pe marile scene, Paula Seling şi-a făcut „practica“ în sălile ocupate de orchestranţi, când, în faţa publicului, muzica însemna pian, iar după tragerea cortinei, casetele ei de-acasă cu Patricia Kaas, Ella Fitzgerald sau Mariah Carey. Le-a combinat pe amândouă, însă vocea a făcut-o celebră. Paula Seling a vorbit despre prima ei trupă din Baia Mare, despre reprezentaţiile din deschiderea concertelor lui  Michael Bolton sau Beyoncé şi cum a învăţat să-şi sincronizeze vocea cu degetele pe clape. Am avut şi noroc. N-a răguşit.

„Weekend Adevărul“: Eşti născută chiar în ziua de Crăciun. Cum era dubla sărbătoare de iarnă acasă, la Baia Mare?

Paula Seling : Când eram mică, ştiu că mă simţeam un copil special tocmai pentru că sunt născută de Crăciun. Ulterior, când am mai crescut, m-am gândit mai degrabă la suferinţa mamei mele, care a trebuit să meargă la spital, în plină iarnă – ştim ce troiene erau în acele vremuri –, mai ales că ea era atunci la bunicii mei de la Remetea Chioarului (n.r. – comună din judeţul Maramureş, la 17 kilometri de Baia Mare). Tata era în armată în acea perioadă, aşa că s-a descurcat eroic. Cumva, încă de la naştere, am rămas strâns legată de vacanţele de sărbători petrecute mai mult la bunicii mei, atât la cei din partea mamei, cât şi la bunicii din satul  Curtuiuşu Mare (n.r. – aparţine de comuna Valea Chioarului, judeţul Maramureş), părinţii tatălui meu. Şi abia aşteptam vacanţa de iarnă! Mergeam cu cei patru verişori de-ai mei şi cu fratele meu mai mare pe te-miri-ce dealuri la săniuş. Aveam sentimentul că parcă iernile începeau la timp atunci.

Mergeaţi la colindat?

Cum să nu! Învăţasem încă de la 4-5 ani colindele „Aseară pe înserate“ sau „Colindăm, colindăm“, care erau „de-ale locului“, pentru că nu le-am mai auzit cântate în alte părţi. Le-am auzit de atâtea ori încât mi-a fost uşor să mi le amintesc imediat atunci când le-am înregistrat si le-am pus pe primul meu CD de colinde, „Albumul de Crăciun“. Şi au câteva strofe bune.

Singură de Crăciun

Acum, Crăciunul îl petreci acasă sau depinde de împrejurări: spectacole, emisiuni TV ?

Am crescut cu sentimentul că oamenii din zona Maramureşului ţin la tradiţiile locului şi sunt foarte legaţi de familie. Şi acum, mama reuşeşte să ne strângă pe toţi de Crăciun acasă! E adevărat că este şi ziua mea de naştere. O singură dată n-am fost acasă de Crăciun, pe la 18-19 ani, şi am plâns ca un prostac! (râde) Plecasem pentru un concert în Bucureşti, în clubul Big Mamou. Am acceptat să merg, fericită că am solicitări de concerte, să cânt chiar în seara de Crăciun, dar am regretat amarnic când m-am trezit singură, acasă, după tragerea cortinei. Am sunat-o pe mama şi m-am plâns. A doua zi am luat trenul spre casă. De atunci mi-am propus să nu mai pierd niciun Crăciun în familie.

Încă din copilărie se remarca vocea ta specială printre cele ale copiilor de la colindat? Cum şi-au dat părinţii seama că ai ureche muzicală?

Povestea cu muzica a început, într-adevăr, înainte să merg la şcoală. Părinţii mei au fost mereu atraşi de muzică. Tata avea o mulţime de casete; îi plăcea mai ales genul ambiental, Vangelis, Jean Michel Jarre. Iar eu, împreună cu fratele meu, ascultam casetele şi făceam pe dirijorii prin casă. Dar nu aşa s-au decis să ne dea la o şcoală de muzică. Când eram amândoi la grădiniţă, a venit o comisie de profesori care testau copiii, să vadă dacă au aptitudini pentru şcoala cu profil special, de muzică, respectiv şcoala de muzică din Baia Mare. Pe atunci, era poate cea mai bună din ţară şi, ca să-şi menţină prestigiul, profesorii erau mereu în căutare de „noi talente“. Aşa că şi eu, şi fratele meu, am fost testaţi de acea comisie.

Melodia cântată constant de 25 de ani

Ce trebuia să faceţi? În ce constau testele?

Erau nişte exerciţii simple menite să verifice dacă avem ureche muzicală, dacă ştim să batem ritmul după ei, cât de sus putem să cântăm. Ne-am descurcat foarte bine şi educatoarea, care era foarte bună prietenă cu părinţii mei, i-a sfătuit să ne înscrie la şcoala de muzică. Tata a gândit că n-ar fi rău, mai ales că unchiul meu, care era foarte cunoscut în trupele din Baia Mare – cânta la nunţi şi la multe evenimente –, câştiga foarte bine... Zicea: „O şansă pentru copiii mei, de ce nu?“. (râde)

Şi încă din clasa întâi ai început cu muzica. Ce instrument ai studiat?

Pian, pentru că e considerat un instrument foarte complex. De altfel, fratele meu şi alţi colegi care au făcut instrumente de suflat, trebuiau, în mod obligatoriu, să studieze pianul – ca instrument secundar. Iar de cântat, eram în corul şcolii. Încă de pe atunci îmi plăcea să cânt vocal.

Care sunt compozitorii tăi preferaţi?

Eu sunt o romantică. Preferaţii mei sunt Serghei Rahmaninov şi Frédéric Chopin. Am o piesă dragă cu care am şi participat la câteva concursuri şi pe care o tot cânt constant din clasa a III-a. Este vorba de Preludiu Op. 3, No. 2, a lui Rahmaninov. Mergem acum la pian şi ţi-o cânt! (râde)

Cum era la şcoală? Ai prins anii grei ai comunismului, dar aşa-zisa „Epocă de aur“.

Aveam un program infernal! După şcoală, îmi făceam temele, apoi trebuia să exersez trei-patru ore la pian după-amiaza. Ce-i drept, reuşeam mai rar să mă joc „Ţară, ţară, vrem ostaşi“ sau tenis cu vecinii de la bloc. În şcoala generală am avut un învăţător, domnul Avram Martin, pe care-l adoram. Ştiu că mereu când aveam de învăţat cântece sau poezii care slăveau regimul comunist ne spunea: „Trecem peste astea, sunt nişte prostii fără valoare“. Noi eram obişnuiţi cu această atitudine, aşa că, în clasa a V-a, noua dirigintă, care ne preda nişte poezii comuniste, a rămas uimită când colegul meu, Bogdan, i-a zis: „Doamna, asta e o porcărie lipsită de valoare!“. Eram ca nişte mici disidenţi datorită învăţătorului din I-IV. El a ştiut şi să ne inducă o anume competiţie între noi. Nici nu oferea locul I, II, III, aşa, pe bandă rulantă – era premiul şi copilul. M-am ambiţionat şi eu ca, după clasa I, când am obţinut premiul III, apoi în clasa a II-a, locul II, să fiu prima în următorul an! Am muncit şi mi-am atins scopul până la urmă. 

Erau severi părinţii în ceea ce priveşte studiul pentru şcoală sau performanţele în muzică?

Ei nu ne-au impus niciodată nimic, nici mie, nici fratelui meu. Până în clasa a VIII-a, unde aveam o programă ce trebuia parcursă, mama – care era profesoară de matematică şi de fizică – s-a ocupat să ne facem bine temele şi a ştiut întotdeauna cum să pună problema astfel încât să învăţăm logic la toate materiile. Sigur că afla dinainte unele note de la lucrările noastre şi ne muştruluia acasă când aveam şi rezultate nesatisfăcătoare...

Ai lăsat muzica la liceu. Cel puţin pentru o perioadă. De ce?

M-am înscris la liceul „Gheorghe Şincai“ pentru că voiam să mă fac profesoară de matematică, la fel ca mama, sau medic, dar am realizat apoi că nu mă descurcam prea bine cu chimia. Totuşi, mi-am dat seama că-mi lipsea foarte mult muzica, aşa că m-am înscris, în paralel, şi la Şcoala Populară de Arte din Baia Mare, secţiunea canto. Până atunci, nu aveam nici cele mai mici noţiuni de muzică uşoară. Sigur că eu cântasem în cor în şcoala primară, dar acum era diferit. Ţin minte că, în perioada când cântam în corul şcolii, eram mereu în competiţie cu Romeo Văsuţ, care, la un moment dat, era unul dintre cei mai mari contratenori ai Europei. El stătea în ultimul rând în cor, eu în stânga lui şi ne întreceam care cântă mai sus! Nu de puţine ori, Gheorghe Paraşcineţ, dirijorul corului, striga la noi: „Mai încet acolo în spate, că nu sunteţi solişti!“. 

Te vedeai pe scenă mai degrabă la microfon decât pe scaun, cântând la pian Opus 3, No. 2, a lui Rahmaninov ?

Mie îmi plăceau amândouă foarte mult. Recunosc însă că, atunci când m-am dus la „Gheorghe Şincai“, nu m-am gândit nicio clipă că voi deveni solist vocal. Eu studiam pianul, asta ştiam cel mai bine să fac. Însă aveam o problemă cu reţinutul pieselor. De exemplu, la un concurs de pian, în clasa a VIII-a, am cântat o compoziţie de George Enescu. Am luat locul I, dar la Gala de premiere, unde a trebuit s-o mai cânt încă o dată, am avut blank! Nu mai reuşeam să ajung la ultima pagină şi mă învârteam în jurul ultimului portativ din penultima pagină. Atunci mi-am dat seama că n-o să devin o mare pianistă pentru că aveam nevoie de o memorie mult mai bună. 

Salvată de public

Ţi s-a întâmplat să uiţi versuri şi în concerte?

Da, mi s-a întâmplat. Am norocul că publicul cunoaşte multe dintre piesele mele, aşa că mă ajută el. Mi-amintesc un moment foarte amuzant, la un concert Bere Gratis, la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde m-au invitat să cânt împreună cu ei piesa „Stai pe acelaşi drum“. Înainte de concert, ascultasem piesa încontinuu. Am început frumos, cu strofa şi, la refren, care e foarte simplu, „Stai pe acelaşi drum“, ce crezi? Blank! Numai că am avut instinctul să dau cuvântul publicului, pentru că mi-am dat seama că nu mai ştiam ce urmează. Publicul a strigat din rărunchi, am zis „Ah, asta era!“, apoi totul a fost bine.

„Ştiam că Mircea Rusu e «omul bun şi pomul copt»“

În liceu, ai făcut parte din trupa Enders. Cum i-ai cunoscut pe membrii trupei?

I-am cunoscut la Clubul Elevilor în clasa a X-a. A venit într-o zi la mine Florin Ştefan, un chitarist foarte bun, membru al trupei, care mi-a zis că ei îşi căută un clăpar. Poate îi recomand pe cineva. „Păi, eu cânt la pian“, i-am spus. Şi m-a rugat să-i cânt ceva. Le-am cântat la orgă – ceea ce e mult mai greu pentru un pianist obişnuit cu claviatura mai dură a pianului,  – acel Rahmaninov pe care-l aveam memorat în degete. Au rămas uimiţi. Aşa că m-au luat în trupă. 

Deci solist, dar tot la pian, nu vocal.

Pian, sigur. Ei nu ştiau că eu sunt şi la canto. Acasă, în schimb, în timp ce-mi făceam temele, cântam Mariah Carey, Whitney Houston, aveam casetele de jazz, jazz-rock, funk,soul, cu Aretha Franklin, Ella Fitzgerald, Mezzo Forte, etc. Îmi plăcea şi Patricia Kaas pentru că avea vocea gravă şi puternică, iar eu încercam să o imit. Din când în când, tata mai băga capul pe uşă şi-mi zicea: „Paula, haide, lasă, că nu-ţi iese, mai bine cântă la pian!“. Am zis atunci în sinea mea: „No, lasă, că-ţi demonstrez eu!“.

Cerbul de aur, „luminiţa de la capătul tunelului“

Şi ai avut „ocazia“ asta curând?

După şase luni, pe la 17 ani, am mers la Bucureşti cu formaţia Enders într-un concurs pentru copii şi tineret. Eu eram backing vocals şi pianist în trupă. Pe drum, m-am rugat foarte mult de colegii mei să cântăm şi piesa „That Ole Devil Called Love“, pe care o ştiam de pe o casetă primită de la profesoara mea de-atunci, Mirela Mateşan. Şi am cântat-o fără ştirea profesorului meu, aşa, pe şest. A ieşit foarte bine. Am obţinut atunci trofelul la solist cu formaţie. Când m-am dat jos de pe scenă, a venit la mine Narcisa Suciu – care era o legendă în Baia Mare – şi mi-a zis: „N-ai vrea să vii să cânţi cu Mircea Rusu?“. Eu eram uimită de propunere, ştiam de Mircea Rusu că e „Omul bun şi pomul copt“! Apoi, a venit şi Paul Nancă, de la Fundaţia Culturală Phoenix şi mi-a zis: „Câţi ani ai? Aş vrea să-ţi propun un contract“. Aşa a început totul.

Ai bătut palma pentru contract?

Am aşteptat până să împlinesc 18 ani, dar, până atunci, am început să merg în concerte cu Mircea Rusu. El îmi spunea că trebuie să mă perfecţionez, pentru ca apoi să merg cu el la Cerbul de Aur. Eram un copil, mi-era greu să bat ţara în lung şi-n lat la concerte, dar pentru mine, luminiţa de la capătul tunelului era Cerbul de Aur. Să fiu pe scena aia. 

Iar la 18 ani ai cântat pe scena de la Cerbul de Aur cu Mircea Rusu Band, iar câţiva ani mai târziu, ai câştigat trofeul cel mare. 

Dar era cât pe-aci să nu cânt piesa din cauza unei încurcături. Mi-amintesc că nu apucaserăm să repetăm suficient piesa şi nici Mircea nu prea avea cum să mai facă loc în cadrul recitalului său pe care-l avea în cadrul festivalului Cerbul de Aur pentru că dăduse deja lista de piese TVR-ului. Dar fără piesa mea. Nu ştiu cum şi de ce, dar nici nu m-au interesat amănuntele... A fost cel mai negru moment pentru mine, atunci, căci visul meu începuse să se spulbere. Toate greutăţile suferite timp de o vară întreagă când ar fi trebuit să învăţ pentru clasa a Xll-a păreau fără rost... Am plâns enorm. Până la urmă, l-am sunat pe Paul Nancă şi s-a rezolvat.

Prietena ei, Narcisa Suciu: „Te bat!“

Ce melodie era cât pe ce să n-o mai cânţi?

Melodia „When the Winter Comes“. Eu am scris refrenul melodiei, iar Cezar Dinescu, care făcea parte din Mircea Rusu Band, a compus strofele. În perioada aceea, eram foarte apropiată de Narcisa Suciu, care-mi mai povestea frânturi din viaţa ei, din suferinţele sale şi am fost inspirată de o poveste foarte frumoasă de-a ei despre iarnă. Aşa că am transformat-o în versuri. Ţin minte că, atunci când le-a auzit, Narcisa s-a uitat la mine şi a zis: „Eu te bat pe tine!“. Altfel, îmi amintesc şi acum cât de tare îmi tremurau picioarele de emoţii pe scenă. Debutul meu a fost unul „glorios“ pentru că m-am împiedicat de cabluri şi aproape că m-am întins pe scenă...

Ai cântat vreodată în duet cu fratele tău? Dacă nu pe scenă, măcar acasă, în familie. 

Daaa! Cântam o piesă duet, eu la pian şi fratele meu la saxofon. Nu-mi amintesc însă cum se numeşte, dar ştiu că, într-o zi, unchiul nostru ne-a chemat la nunta la care cânta el şi ne-a prezentat publicului, lăsându-ne să cântam piesa aceea „să ne obişnuim cu scena“.

Îţi aminteşti ce ai făcut cu primii bani câştigaţi?

Primii bani i-am câştigat din radio. Eram DJ la Radio Contact Baia Mare şi prezentam, de asemenea, o emisiune de jazz. Nu luam mulţi bani, dar erau suficienţi cât să fiu pe picioarele mele, să nu trebuiască să le mai cer părinţilor bani de cheltuială. Mi-am cumpărat un rucsac maro, de petece, pe care-l mai am şi azi.

„Nicu Alifantis mi-a spus că sunt şmecheră“

Ai „deschis“ concertele multor artişti consacraţi internaţional, Michael Bolton, Beyoncé. Ce amintiri ai din acele concerte? Ai vorbit cu ei?

Au fost unele momente când am stat faţă în faţă şi ne-am salutat, alteori n-au fost prea multe momente închegate. De exemplu, când am cântat la Joan Baez, cu toţi folkiştii, totul s-a întâmplat pe repede-înainte. Terminasem clasa a XII-a, iar a doua zi, după concert, aveam examenul oral la proba de limba română de la Bacalaureat. Am ajuns, după 11 ore cu trenu,l la Bucureşti, am cântat şi imediat apoi m-am urcat în tren înapoi spre Baia Mare. Mă aştepta tata la 7.00 dimineaţa la gară. De-acolo, am plecat direct la şcoală şi am intrat la examen... Mi-amintesc însă că Michael Bolton şi Beyoncé au venit la noi – cântam cu trupa atunci –  şi ne-au felicitat. Am fost surprinsă de statura lui Beyoncé, care la televizor e impunătoare, dar, de fapt, în realitate, ea pare o fetiţă. Mi-a întins mâna şi mi-a spus: „Felicitări, a fost un concert foarte frumos!“.

„La un moment dat, era să pice un reflector în apă“

Ai avut parte şi de mici incidente, amuzante sau stângace, în spectacole, la concursuri sau filmări?

La unul dintre videoclipurile pe care le-am filmat cu Andreea Păduraru – au fost mai multe – mai exact la „Serile verii“, cu care am câştigat şi premiul „Cel mai bun artist într-un videoclip“ la Premiile MTV România, în 2002, am avut parte de o peripeţie periculoasă. Videoclipul este filmat sub apă. Ştiu că filmam într-o piscină din Bucureşti şi, la un moment dat, era să pice un reflector în apă! Unul dintre colegi s-a împiedicat, reflectorul s-a clătinat, însă, din fericire, un alt coleg a fost pe fază şi a avut instinctul să întindă mâna şi să-l prindă. Încă de atunci ştiu că am nişte îngeri păzitori care au grijă de mine...

Paula Seling alături de ilustrul compozitor Virgil Popescu; Foto: Arhiva personală

Cum te-ai cunoscut cu Nicu Alifantis? Melodia „Ploaie în luna lui Marte“, cântată de el, ţi-a adus premiul Hitul Anului la Festivalul de la Mamaia, în ’99. 

Aşa este. Pe atunci, erau în vogă cântările unplugged şi i-am propus lui Paul Nancă, managerul meu de atunci, să facem un album cu muzică folk, cu un sound apropiat de trendul respectiv. Dana Cristescu, de la Fundaţia Culturală Phoenix, a propus ca acest album să fie scris de Nicu Alifantis. Am primit un număr de piese „propunere“ din care să-mi aleg ce credeam că mi se potriveşte. Am ales, prima dată, ca un fel de probă, „Ploaie în luna lui Marte“. M-am întâlnit cu Nicu Alifantis în studio, la înregistrări. Ştiu că l-am rugat să facă el un recitativ la mijlocul piesei şi mi-a spus că sunt şmecheră! (râde) Nici nu ne-am dezmeticit prea bine şi piesa a devenit hit, după ce a ajuns în mâinile lui George Zafiu, care o difuza în cadrul programului său de la Radio 21. Ştiu că m-am trezit în spectacole fără să mai trebuiască să cânt versurile piesei – le cânta publicul. Vers cu vers. 

„Să cânţi mai puţin pentru picioare“

A fost acea colaborare momentul culminant al carierei de până atunci?

Nu mai cunoscusem succesul de asemenea dimensiuni. Când am fost în primul spectacol în care întreaga sală era plină de brichete aprinse şi spre mine curgea murmurul cântat din toată inima „Plouaaaaaa infernaaaaaal“, am început să plâng. 

Totuşi, ai avut unele momente când nu ţi-ai găsit locul în muzică? 

Am trecut şi eu prin perioade de căutări, de experimentare, de încercări. Acum am înţeles cât de important e să fii sincer cu tine însuţi, să cânţi lucruri folositoare, să cânţi pentru suflet şi mai puţin pentru picioare. Cred că m-am maturizat puţin.

„Am făcut autostopul ca să-l văd pe Radu!“

Povesteai, în glumă sau nu, că prima dată când l-ai cunoscut pe soţul tău, Radu Bucura (foto), îi făceai poze pe ascuns. V-aţi reîntâlnit după mulţi ani şi v-aţi căsătorit. Cum s-a întâmplat? Tot tu ai făcut primul pas?

Prima dată l-am vazut la Năvodari, într-o tabără, şi nu l-am mai putut uita! Era cel mai drăguţ băiat pe care-l văzusem vreodată. Avea părul lung, îmbrăcat ca un rocker, cu bocanci, blugi, geacă de piele maro cu franjuri şi un tricou alb. Era bronzat tare, un ten perfect care-i scotea ochii verzi-albăstrui în evidenţă. L-am văzut şi, când am crezut eu că e momentul, m-am dus şi i-am spus: „Îmi place de tine că tot timpul e plin de fete în jurul tău“. El zice că a fost cea mai originală modalitate de abordare pe care a avut-o cineva până atunci. (râde) A ţinut-o şi el minte! De fapt, nici nu ştiu ce mă apucase... Nu credeam în „dragoste la prima vedere“, însă în cazul nostru se pare că asta a fost – cel puţin în ce mă priveşte, pentru că el a trebuit să se mai gândească. Nu mult... vreo nouă ani. De atunci, e adevărat, aveam un album cu poze cu el, făcute pe furiş, la discotecă.

„Nouă ani mai târziu nu mai era ocupat“

V-aţi mai reîntâlnit?

Ne-am întâlnit apoi la Bucureşti, la acelaşi festival la care am îndrăznit să cânt pentru prima oară solo cu formaţia Enders. Trupa din care făcea şi el parte –  pentru că şi el era solist –  a luat atunci locul întâi. Cântau rock, se numeau Celest şi aveau ceva din Dream Theatre, una dintre trupele  care mie îmi plăceau foarte mult. I-am invitat, cu ocazia asta, la Ursuleţul de Aur, un festival de muzică din Baia Mare. Au venit! Ţin minte că am fost foarte mândră de ei când l-am auzit pe tata: „Da, dom’le, sunt foarte buni!“. Mi-a crescut şi mai tare inima. I-am mai scris, l-am sunat... Altă dată l-am chemat la Mamaia, în ’97, când am fost admisă la festival, dar nu a putut să vină. Am fost foarte dezamagită. Mai târziu am aflat că a avut nişte motive întemeiate. După câteva luni, am mers la Predeal să filmez primul meu videoclip pentru o piesă scrisă de Petru Galuşanu, „Stau la geam“. Şi, pentru că terminasem de filmat puţin mai repede, am făcut autostopul până în Braşov ca să-l văd pe Radu (n.r. – oraşul său natal)!

Nu ţi se părea periculos?

Am fost cam inconştientă, acum recunosc, dar parcă atunci nu se întâmplau atâtea nenorociri ca azi, aşa că am avut încredere totală în şoferul care m-a dus până la Braşov, cât mai aproape de strada unde mergeam în vizită la Radu. Doar că Radu avea repetiţii. Era puţin ocupat... Ne-am văzut, într-un final, nouă ani mai târziu, şi atunci nu mai era ocupat, era chiar foarte bucuros că mă vede. De altfel, el m-a sunat primul.

„Poate dacă eram vreo Germanie, altfel arăta clasamentul“

Ai mers în multe competiţii muzicale de-a lungul timpului. Ai fost, la rândul tău, parte din juriul primului sezon de la „X Factor“. Cât de mult îi ajută pe tinerii muzicieni să se afirme la astfel de concursuri? Există percepţia că, după ce părăsesc concursul, nu se mai ştie nimic de ei. 

Mulţi artişti care ies din aceste concursuri sunt bulversaţi, dezamăgiţi că nu pot să pătrundă pe această piaţă românească dominată de artiştii semnaţi cu cele două case de discuri mari din ţara noastră. În România, tot ceea ce este „altfel“ nu are şanse să fie difuzat pe radiourile CHR (n.r. – contemporary hit radio), pentru că cei care fac playlist-urile cred că ştiu care este soundul care se cere de către marele public. Ei nu riscă nimic. Şi mulţi dintre ei nici nu au o opinie viabilă deoarece nu au studii în muzică şi se ghidează după instinct sau după ce le sună lor apropiat de melodia Rihannei sau a lui Lady Gaga. În consecinţă, o voce mare, recognoscibilă, cu inflexiuni particulare, colorate este marginalizată. În cel mai bun caz, este trimisă înapoi în studio să refacă o piesă „cu potenţial“ „în genul piesei x sau y“, ceea ce este o crimă pentru originalitate. Sunt convinsă că, dacă Freddy Mercury s-ar fi născut în România timpurilor noastre, ar fi avut o problemă...

Chiar vrei să ajungi la radio?

Există, aşadar, o diferenţă mare între ce „vrea“ publicul de radio şi ce doresc să cânte acei artişti?

Apare o discrepanţă între publicul vizat de radiourile CHR şi cel care urmăreşte aceste concursuri, ca „X Factor“, care e un public meloman, cu gustul muzical format. Un public pentru care muzica şi interpretarea înseamnă mai mult decât un refren pe întinderea unei cvinte (n.r. – cinci sunete) repetat la nesfârşit. Artistul „special“ ajunge să fie refuzat de o parte din radiouri pentru că este „altfel“. Apoi dispare din peisaj. De ce? Pentru că radiourile astea difuzează doar „hituri“ sau piese ale unor artişti care stau bine într-o anume „inerţie“ după câteva succese precedente.

Şi cum ajung şi ei cunoscuţi, până la urmă?

Păi, cum aduci o piesă la stadiul de hit dacă nu ai o televiziune în spate, dacă nu eşti popular apărând în vreun show de televiziune? Prin cluburi. Acolo unde se ascultă numai dance, house etc. Iar dacă nu cânţi dance sau house, te cufunzi într-o zonă de linişte. Sau te lupţi cu toate armele –  îţi faci singur promovare în mediul online. E mai uşor să faci filmări în ziua de azi, dar e greu să faci muzică cu sound original în ţara noastră. 

„La Copenhaga, oamenii ştiau versurile noastre“

Ai câştigat, în 2010, împreună cu Ovidiu Cernăuţeanu, locul 3 la finala europeană Eurovision cu piesa „Playing with Fire“. Apoi, în 2014, tot cu Ovi, ai participat la finala de la Copenhaga cu melodia „Miracle“. Povesteşte-ne ce se întâmplă în culise în acele momente. 

Momentele de după ce cânţi mi se par printre cele mai cumplite, pentru că nu mai ştii ce să faci. Suni acasă, întrebi: „Cum a fost?“. „Bine, foarte bine!“ „Aţi cântat extraordinar!“, ne spuneau. Aşteptam neputincioşi şi vedeam cum se adună punctele. Ţin minte că, în 2010, ne uitam cum toate punctele mergeau către Germania, care, deşi a avut o piesă specială, nu era la fel de frumoasă – părerea noastră – precum cea a Danemarcei. Noi am făcut tot posibilul să nu lăsăm nimic la întâmplare pentru prestaţia noastră. Am repetat de mii de ori, în aşa fel încât totul să devină inerţie, să nu existe eroare. În plus, erau nişte lasere care picau din tavan şi calculau cu exactitate unde trebuie aşezat pianul. Venea un domn cu o riglă ca să măsoare lungimea unde trebuia să fie pus microfonul! Pentru noi, a fost experienţa vieţii, nu încape îndoială. În concertele care au urmat şi la Eurovisionul din 2014, oamenii ştiau versurile şi scurta noastră coregrafie de la „Playing with Fire“. Chiar vorbeam cu Ovi atunci – uite ce piesă reuşită am avut şi ce păcat că suntem o ţară atât de mică, dar cu atât de multe probleme. Poate dacă eram, cine-ştie, vreo Germanie, altfel ar fi arătat clasamentul...

L-a ajutat pe Andrei Găluţ să câştige Megastar

Ai cântat alături de Andrei Găluţ, solistul trupei Goodbye to Gravity (victimă în incendiul de la clubul Colectiv), atunci când era concurent la Megastar. Andrei a şi câştigat finala atunci. Cum a avut loc duetul pentru melodia „Lângă mine“?

n Nu mai ştiu dacă a fost propunerea lui sau a producătorilor. Dar mi-a făcut plăcere să cânt cu el, şi m-am bucurat enorm să aflu că a câştigat apoi competiţia. Andrei e un om deosebit. Şi mama lui de asemenea! Recent am fost în Olanda, unde el este spitalizat, şi am întrebat-o pe Ireny Comaroschi, ambasadoarea României în Olanda, dacă putem să-l vizităm, dar ne-a spus că nu e vizitabil. Am înţeles perfect, voiam doar să-i transmitem că suntem alături de el. Şi să fie bine.

„«Poveşti de iarnă» e cel mai complex album muzical al meu“

Vei lansa, pe 21 decembrie, împreună cu ziarul „Adevărul“, CD-ul „Poveşti de iarnă“. E mai provocator un album de colinde decât unul de muzică uşoară? 

Nu sunt colinde, sunt cântece cu tematică de iarnă, în spiritul sărbătorilor. Multe dintre ele descriu perfect stările pe care le simţi de Crăciun. De aici şi numele „Poveşti de iarnă“, care exprimă foarte bine despre ce e vorba în cântece. De exemplu, una dintre melodii se numeşte „Dimineaţa de Crăciun“, alta „Ce minune mare“, în care cânt alături de nişte colege de-ale mele de la facultate care se numesc „The Twisters“, şi este a cappella. „Inimă, tu cântă“, care are ceva din piesele vechi  e ca un descântec, după cum bine a spus Gabriela Scraba, o prietenă bună de la Radio România. Printre preferatele mele este „Rândul lucrurilor“, o piesă foarte realistă şi puternică, pentru că am scris-o într-un moment în care am realizat că noi trecem peste greutăţi atunci când îi avem alături pe cei care ne iubesc. S-ar putea ca, la un moment dat, să rămâi fără cei care ţi-au dat viaţă sau fără oamenii care au fost modele pentru tine. Eu nu m-am gândit la asta până atunci. Poate a fost şi o consecinţă a anumitor lucruri sociale care s-au întâmplat în ultima vreme. Într-o zi am venit cu versurile şi cu linia melodică la Radu şi l-am rugat să mă asculte. În timp ce i-o cântam, am început să plâng.

Melodiile sunt compuse numai de tine?

Absolut toate! De altfel, e primul meu album de compoziţie. La un moment dat, Radu a venit la mine şi mi-a spus: „Ştii ce îţi lipseşte ţie, că tot studiezi compoziţie? (n.r. – e studentă în anul III la Conservator) N-ai vrea să scrii un album care să nu fie neapărat cu colindele de Sărbători pe care lumea oricum le cântă prin rotaţie, ci ceva la fel de apropiat ca emoţie şi impact?“. Din secunda aceea, parcă am fost sub o vrajă. N-am avut o altă preocupare mai mare decât asta. Orice făceam, pe oriunde mergeam, în capul meu rulau versuri şi armonii. Şi cred că a ieşit cel mai complex album muzical pe care l-am făcut până acum. Şi în cel mai scurt timp! În august a apărut ideea, în septembrie am început să lucrez un pic la el cu creionul şi hârtia şi în noiembrie era deja gata.