INTERVIU Mihail, cântăreț: „Ultimele forme de magie rămase pe Pământ sunt sunetul și culoarea“
0Mihail a cunoscut muzica încă din copilărie, iar apoi, în adolescență, a urmat și calea designului, devenind astfel un artist complet
După o perioadă în care concertele din țară și din străinătate erau nelipsite, Mihail (32 de ani) a simțit nevoia de a se retrage în pădure timp de nouă luni în care să se redescopere, să afle cine este cu adevărat, să se întâlnească cu el însuși, iar muzica – cea care l-a chemat întotdeauna – i-a fost alături. Rodul acestei întâlniri cu sine a fost primul său album „To Whom We Return“, ce conține nouă piese care la prima ascultare ar putea părea cel puțin atipice și hipnotice. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Mihail despre copilăria lui în satul Doroțcaia, unde a învățat ce înseamnă fericirea și recunoștința, dar și pierderea, despre succesul muzical în termeni personali, dar și despre căutările și înțelegerile interioare care au luat și forma celor nouă piese de pe primul său album şi care îl dezvăluie cu fiecare ascultare și reascultare.
„Weekend Adevărul“: Te-ai născut în Rusia, dar ai copilărit în satul Doroțcaia, din Republica Moldova. Ce vezi când te duci cu gândul la acea perioadă?
Mihail: Copilăria mea parcă este un vis dintr-o altă viață, uneori este îndepărtată, alteori devine mai clară. Prima perioadă pe care mi-o amintesc este cea în care bunicul meu era în viață, el fiind un nucleu al familiei noastre numeroase. Vara ne adunam toate rudele la el acasă, aproape 30 de oameni, și stăteam cu toții la grătar, la un pahar de vin făcut de bunicul. Ne povestea tot felul de întâmplări din viața lui și râdeam cu toții. Scopul lui era să ne facă să zâmbim, să ne bucurăm. Era o atmosferă foarte caldă și simțeai că ești acasă. Timp de câteva zile, cât stăteam acolo, era o euforie foarte mare. După ce bunicul nu a mai fost, nu ne-am mai adunat așa. Îmi amintesc și de zilele în care zburdam ca niște nebuni pe malul râului Nistru, lângă pădure, iar uneori mergeam la pescuit. Am avut o copilărie bogată, fiecare zi era o aventură.
Ce însemna de fapt viața la țară?
În fiecare sezon munceam. Primăvară aveam grijă de pământ, apoi sădeam, mai târziu prășeam, tăiam iarba, udam, culegeam roadele, făceam compot, magiun, dulceață, iar când venea sezonul vinului, culegeam via. Era multă muncă cu mâinile și cu pământul. Viața la țară e atât de frumoasă! Cât timp am copilărit acolo, cumpăram foarte puține de la magazin, aproape totul era făcut de noi. Paradoxal, acum cei mai mulți bani se duc pe mâncare. Acum, locuind în oraș, mi-e atât de dor de locurile acelea. Oamenii nu realizează cât de deconectați suntem. În acel context, înconjurați de copaci, pământ, mișcare, ne simțim cu adevărat acasă. Cheia fericirii sau a păcii mentale și interioare este recunoștința față de viață. Atunci simțeai o recunoștință față de tot pentru că îți dădeai seama că totul trebuie meritat și aveai o satisfacție. Mintea are nevoie de rezultate: plantezi un copac și îl vezi cum crește. Acum parcă nu mai știi cu ce ai contribuit, cum se simte contribuția ta, dacă are sens sau nu și așa apar probleme existențiale. Sunt oameni care fac mulți bani și ajung să fie în depresie, să fie nefericiți, iar asta ar trebui să ne pună un semn de întrebare. Părinții noștri nu au avut bani, dar când privesc în urmă, parcă erau mai fericiți, chiar dacă și ei aveau greutăți. Internetul ne fură multă dopamină și experiențe pe care le-am putea avea, pentru că uitându-te la un videoclip simulezi cu gândul cât de fain ar fi de exemplu pe malul mării, dar tu totuși nu ești acolo. Eu fac ceea ce îmi place în 80% din timp, dar chiar și așa, simt că nu am timp pentru mine, în care să fac ceva ce nu are legătură cu profesia. Mi-e foarte greu să găsesc acest timp. Trăim într-un maraton continuu și nu știm spre ce alergăm.
Te mai întorci în acele locuri din copilărie?
Foarte rar, pentru că s-au schimbat mult. Îmi dau seama că sunt cumva la fel, dar în același timp atât de diferite. Acel loc are o încărcătură emoțională mare: acolo am trăit clipe fericite, dar și multă pierdere, pentru că am pierdut mulți oameni dragi. Casa bunicilor este goală și le simt lipsa. Te afectează cumva și parcă îți vine să fugi. Vrei să construiești acel sentiment de „acasă“, dar nu mai poți. Pe măsură ce am înaintat în viață, am realizat că „acasă“ este în mintea și în inima ta: ce gândești, ce faci, ce simți, cum te simți.
Dragostea după război
Povesteai într-un interviu că generația părinților tăi este cea a „copiilor de război“. Cum ai resimțit tu această istorie transgenerațională?
Părinții mei ne-au dat mie și surorii mele mult mai mult decât au primit ei: iubire, atenție, comunicare, grijă. Când stăteam la povești cu bunicul meu, care era veteran de război, ne spunea mereu: „Voi nu realizați cât de norocoși sunteți. Voi vă plângeți că în ziua de astăzi nu este bine de trăit, că sunt multe probleme și greutăți, dar voi aveți lumină, căldură. Noi nu aveam atunci și dormeam într-un loc cu paie, plin de purici, trebuia să mergem în pădure să tăiem lemne“. Generația bunicului a trecut prin foamete. Tot timpul ne amintea că în prezentul pe care îl trăiam noi era mult mai bine decât fusese în vremurile prin care trecuse el. Mi-e greu să mă pun în locul părinților mei și să înțeleg perioada de după război și relația pe care au avut-o cu părinții lor. Atunci era mai mult o perioadă de supraviețuire, în care „te iubesc“ se spunea prin mâncarea de pe masă și hainele de pe tine. Îmi povestea mama că simțea nevoia să i se spună că este iubită și apreciată, dar iubirea era altfel exprimată în vremurile acelea.
Ai avut o relație specială cu bunicul tău?
Da. Spre sfârșitul vieții, bunicul, chiar dacă a fost o persoană mai închisă, a devenit foarte deschis, înțelept și eram prieteni buni. M-a învățat cum să fac vin, cum să am grijă de vie și de copaci, cum să curăț grădina.
Scena, locul unde nu poți fi judecat
Tot în copilărie ai fost inițiat în fascinanta lume a muzicii?
Pe la vârsta de 4-5 ani, părinții mi-au cumpărat un pian micuț. Eu și mama aveam un vis comun: să fac școala de pian. Când se făceau înscrierile la școală, am făcut un test pentru a vedea dacă am ureche muzicală, am fost acceptat și așa a început aventura mea de muzician. De mic am știut că voi face muzică, am simțit chemarea față de scenă și de acest spațiu creativ al muzicii. La un moment dat voiam să fac actorie sau muzică, iar la 7 ani mă întrebam ce înseamnă fiecare meserie și le comparam: ce înseamnă să te pregătești pentru un film, ce înseamnă să pregătești un album... Habar nu aveam cum funcționează lumea la vârsta aceea, dar îmi puneam întrebări despre ce înseamnă să fii actor și ce înseamnă să faci muzică.
Ai identificat un moment anume în care ți-ai dat seama că muzica are potențialul de a-ți fi destin?
Prima oară când am urcat pe scenă aveam 7 sau 9 ani și am dansat în fața oamenilor din satul Doroțcaia. În acel moment, am simțit o senzație de adrenalină și o libertatea cum nu mai simțisem până atunci. Am început să mă întreb ce este acea senzație care mă corupe, cuprinde și îmi face ochii să sclipească. Am simțit că orice ai face pe scenă nu poți fi judecat pentru că este un personaj. Scena era un loc fain și un mod de a-ți exprima energia. După ce am coborât, mi-am dat seama că vreau să mai simt acea senzație, iar scena a devenit un fel de obsesie.
Iar în 2009 ai venit în România și ai studiat designul la Cluj. De ce nu ai continuat cu muzica?
Înainte de a intra la facultate, am mers și la canto, dar am simțit că nu aparțin acolo (n.r. – la Academia de Muzică) și că nu este momentul. Făcusem și cinci ani de pictură și am hotărât să dau la Arte. În timpul facultății cântam prin cămine și lumea mă întreba de ce fac design și nu muzică. După absolvire, am simțit că muzica mă cheamă și că sunt pregătit să fac ceva serios în acest domeniu, având încredere că tot ceea ce făcusem până atunci în design și artă vizuală mă va ajuta. În prezent, chiar dacă sunt muzician, mă implic și în partea vizuală: artworkuri, postere, scenarii, videoclipuri, imagini... Simt că pictura, designul și tot ce am învățat despre arta vizuală îmi sunt de folos în fiecare zi în muzică. Totul este un echilibru între muzică și arta vizuală. Se spune că ultimele forme de magie rămase pe Pământ sunt sunetul și culoarea. În muzică, întotdeauna trebuie să completezi și cu imaginea, indiferent că este vorba de o scenografie sau un joc de lumini. Întotdeauna când filmam videoclipuri aveam dezbateri cu regizorii, pentru că simțeam piesa într-un anumit fel și le spuneam: Aici simt culoarea X sau imaginea Y. Tind să cred că am fost norocos pentru că am reușit să cuprind cele două forme de artă.
Talentul face casă bună cu munca
Povestește-ne, te rog, despre pilonii din parcursul tău muzical care au dus la formarea omului și artistului de astăzi Mihail.
Tot timpul am simțit ce și cum trebuie să fac. Am avut un mic magnet cu care am atras în jurul meu oameni care m-au ajutat și ghidat să realizez lucruri, alături de care am greșit pentru a ne da seama împreună ce am vrut să exprimăm de fapt. Cred că pilonul cel mai important este dorința – să știi clar ce vrei și să vizualizezi acel ceva. Puterea manifestării este foarte mare. Eu aveam o ambiție puternică și simțeam că nu mă distruge nimic, indiferent de greutățile prin care treceam. Tot timpul simțeam că unicul mod de a rămâne întreg la minte este să îmi urmez chemarea. De-a lungul timpului, ai prieteni care văd că treci prin greutăți, că nu faci bani, că faci lucruri care nu au sens pentru ei și din grijă îți spun să te reprofilezi. Cel mai greu pentru mine a fost să nu mă las condiționat de grija sau de frica lor. După ani de zile, mi-au transmis că se bucură că nu i-am ascultat. Ambiția, disciplina și dorința mare sunt cei mai importanți piloni. Talentul este doar un dar, însă munca zilnică face diferența.
Ce sfat le transmiți celor care sunt la început de drum în muzică?
Cred că ar trebui să își ia în propriile mâini talentul și să îl cultive. Să nu aștepte un salvator care să le spună ce și cum să cânte, pentru că nu vor fi niciodată 100% ei, ci un fel de manechine.
La un moment dat mărturiseai că aici, în industria muzicală dini România, nu te simți înțeles pe deplin...
Sunt foarte recunoscător pentru tot ce am trăit, experimentat și tot ce mi s-a dat. A fost o onoare și un privilegiu să trăiesc așa ceva. În același timp, simțeam că nu sunt acasă pe scenă și că tot ce făceam erau niște experimente sau greșeli care aveau succes. Era un proces de explorare. La început, cel mai mare lucru era să ajungi cunoscut la radio și să ai un hit, deci am luptat pentru acest lucru. Când am ajuns acolo, am descoperit că era o lume frumoasă, dar de foarte multe ori simțeam că este ceva iluzoriu pentru mine. Simțeam că nu aparțin acelui loc și că pot mult mai mult în raport cu mine, adică să fiu eu mai împăcat cu mine însumi.
Iar la un moment dat ai hotărât să stai nouă luni singur în pădure. Ai vrut să te redescoperi?
Voiam să mă opresc din toată alergătura, să mă cunosc, să văd ce sunt eu cu adevărat, să mă întâlnesc pe mine. Voiam să fac muzică pe bune, nu o piesă care să aibă succes și în jurul căreia să construiesc un set list pe care să îl tot cânt la concerte. M-aș fi limitat astfel. Acum trec printr-un proces de recalibrare și repoziționare, iar oamenii vin la concerte și nu știu la ce să se aștepte. Ei cred că sunt băiatul care cântă „Mă ucide ea“, dar când ajung la concert realizează că nu mai cânt această piesă de vreo cinci ani.
„M-am mutat în pădure și am făcut nouă piese în nouă luni“
Cum a început să se contureze ceea ce avea să devină primul tău album, „To Whom We Return“?
Simțeam că mă învârt în aceeași bulă, că nu îmi urmez harul și am decis să fug de tot și să mă retrag în pădure. În anii în care aveam concerte în România și prin străinătate, începusem să explorez, iar când m-am mutat în pădure am încercat să fac curat în sutele de idei și schițe și să comprim ce rămăsese în nouă piese. Am făcut nouă piese în nouă luni. Albumul în sine este o aventură de la zi la noapte, ca senzație și emoție: începe cu piesele de dimineață, în care manifestăm Soarele și energia masculină, acel spirit liber și copil plin de viață, pornim într-o călătorie (omul este în raport cu lumea), apoi de la o piesă la alta ești purtat spre partea interioară, în care ești tu cu tine, spre noapte și lumina Lunii, spre intimitate, gânduri întunecate și frici. În album am vrut să fac o aventură vizuală pe meleaguri interioare și exterioare, dar prin muzică, iar când asculți piesele, să simți libertatea să te duci mental și vizual unde vrei tu să mergi.
Dintre toate cele nouă piese de pe album, care este cea care a rupt mai mult din tine?
Albumul în sine a fost o provocare mare. Nu credeam că asta înseamnă să pui la punct un album, poate și din cauza faptului că eu sunt mai perfecționist. Mi-a furat foarte mult din viața personală și simt că m-a și schimbat. Datorită acestui album am cunoscut foarte multe laturi ale mele, fiindcă am fost mai atent ce simt, cum simt, când simt și de ce simt. Piesa „MoonTalks“ este despre Lună, care reprezintă energia feminină. Mă tot întrebam ce înseamnă energie feminină și masculină. Simțeam cum noaptea, la lumina Lunii, corpul meu se mișcă altfel și parcă sunt mai calm, pașnic, îngăduitor. Apoi am început să citesc cum se manifestă energia feminină în linii curbate, iar cea masculină în linii segmentate. Am început să sesizez cum ziua, când răsare Soarele, am o energie mai practică, iar noaptea mai fluidă. Mi s-a părut fascinant acest lucru. Cred că fiecare femeie și fiecare bărbat ar trebui să își onoreze atât partea feminină, cât și pe cea masculină. Cea mai grea piesă de pe album este „Call Me By Your Name“. A fost o provocare să pun la punct piesa pentru că am simțit că este o comoară. Mi-a luat mult timp și am consumat mult din mine pentru a o finaliza. Este puțin mai aritmică, psihedelică și cu influențe tribale. Simt că este piesa mea favorită de pe album.
Dorință și libertate
Ți-a fost teamă că fanii tăi nu știu sau nu pot înțelege această parte din tine și nu știu cum să o primească?
Categoric. În perioada în care puneam la punct albumul, mulți oameni mă întrebau de ce e atât de ciudat și neclar. În cei șapte ani de muzică, tot ce mă atrăgea era ilegal în muzică, nu era muzical, ci puțin dubios, aritmic, poliritmic, nu era ușor de digerat, deci evitam acele părți muzical vorbind. Cu albumul acesta am zis că îmi dau delirul. Am început să sap cât de mult pot și am dat de spații neînțelese, dar magnetice și misterioase. Găsisem niște senzații foarte interesante pe care nu le experimentasem niciodată. Nu este ușor să ai curaj să alegi această cale, dar am simțit că este o datorie. Singurul lucru de care mi-a fost frică odată cu lansarea primului meu album a fost ca oamenii să aibă așteptări de la artistul Mihail. Tot timpul i-am rugat să nu aibă așteptări, să nu facă comparații cu ce este artistul Mihail. Artistul Mihail nu a fost niciodată ceea ce cred ei că este, ci doar niște experimente și exerciții, întotdeauna undeva la mijloc, în timpul unui proces.
Cum ar trebui ascultat acest album?
Albumul te solicită, trebuie să fii prezent, intim și vulnerabil când îl asculți. Promit că la a doua ascultare va fi mult mai captivant, iar la a treia, oamenii vor găsi mici comori ascunse. Mie mi-a luat patru ani să înțeleg albumul, să îl pun la punct și să îl diger, ceea ce încă fac. În acest album sunt toate aventurile mele adunate și traduse prin muzică, toată dorința de aventură, toată acea libertate inhibată de-a lungul anilor, iubirea, pasiunea...
Sursă foto: arhiva personală
Se încarcă comentariile...
