Yasmin Levy, cântăreață: „De când am fost comandant în armata israeliană am devenit mai independentă“ INTERVIU

0
0

Stagiul militar obligatoriu pentru femei în Israel a fost pentru Yasmin Levy una dintre cele mai bune perioade din viața ei, care au transformat-o ca femeie.

Yasmin Levy
Vocea lui Yasmin Levy a fost descoperită de o prietenă a mamei sale. FOTO: EPA - EFE

Yasmin Levy a dus muzica ladino pe marile scene ale lumii, reinterpretând-o într-un mod distinct și emotiv ce reușește să o conecteze cu publicul din diferite culturi. „Weekend Adevărul“ a discutat cu artista, care urmează să concerteze pe 11 decembrie la Sala Palatului din București, alături de Orchestra Metropolitană București, despre ce înseamnă să ducă mai departe moștenirea tatălui ei, Yitzhak Isaac Levy, cum a fost primită muzica ei de comunitatea sefardă din Israel, precum și despre cum reconcilierea dintre Israel și Palestina poate veni prin intermediul copiilor.

„Weekend Adevărul“: Știm că te-ai născut în Ierusalim, iar tatăl tău, Yitzhak Isaac Levy, a fost compozitor, cantor, dar și pionier în cercetarea muzicii și culturii ladino, iar mama ta, cântăreață. Cum te-au influențat carierele lor?

Yasmin Levy: În copilărie nu m-au influențat, ci mai târziu, când am vrut să devin cântăreață. Mi-a fost greu să fac asta deoarece tatăl meu spusese că muzica nu este un mijloc de trăi – te poți bucura de muzică în sufletul tău, însă doar ca hobby, nu ca profesie. M-am luptat mulți ani să mă desprind de teoria lui pentru că l-am respectat foarte mult.

Cum și când ți-ai descoperit vocea?

Eram în Spania, aveam 17 ani, iar o prietenă de-ale mamei mele era cântăreață creștină și voia să înregistreze cântece sefarde pe care să le cânt eu din memorie. La vremea respectivă, nu aveam nicio idee că pot cânta și am cântat ce mi-am amintit de la părinții mei. Femeia a început să plângă și mi-a spus că sunt doar două persoane în lume care pot cânta așa – eu și mama – și că trebuie să continui să fac asta. Cred că ea mi-a schimbat părerea și lumea pentru că deodată am realizat că e ceva mai mare decât mine și că trebuie să continui, în felul meu modest, minunata muncă a tatălui meu.

Dincolo de Israel

Ai fost încurajată în această profesie sau, din contră, ai dus o luptă cu cei din familie să accepte ceea ce vrei să faci?

Am fost foarte norocoasă să fiu născută într-o familie foarte deschisă la minte, care m-a susținut. Nu au crezut că poți trăi din muzică deoarece au crescut ca mine cu același tată foarte înțelept, deci toți au crezut în vorbele lui că nu poți face o meserie din muzică. Au încercat să mă convingă să nu devin o cântăreață pentru că le-a păsat de mine, dar de-a lungul anilor și-au dat seama că este posibil să trăiesc din asta și sunt foarte fericiți pentru mine.

Cât de ușor sau de greu ți-a fost să înveți cântecele?

Din păcate, eu și cei din generația mea nu vorbim ladino, dar eu vorbesc spaniola, care este foarte similară. Am crescut ascultând aceste cântece încă din ziua în care m-am născut, dinainte de a-mi ști numele.

Cum a fost primită muzica ta la începutul carierei? Oamenii erau reticenți sau credeau în tine și în muzica ta?

Reacția oamenilor a fost un lucru interesant de observat. Când am început să cânt ladino, comunitatea sefardă din Israel era fericită pentru că eram parte din noua generație și eram fiica lui Yitzhak Isaac, iar toți s-au așteptat să fiu persoana care îi va continua munca. Înainte de a începe eu să cânt ladino, toți cântau într-un mod foarte clasic – instrumente clasice, foarte blând, doar cu harpa, chitara sau vioara. Era o muzică foarte fragilă, iar oamenii tratau acele cântece ca pe ceva care aparținea muzeelor, pentru că era ceva foarte vechi. Când am început să cânt, am adus această muzică în mai multe genuri muzicale, ceea ce a schimbat savoarea sunetelor și cântecelor, iar comunitatea a fost foarte dezamăgită. A fost o perioadă grea pentru mine – oamenii au fost blânzi cu mine, dar mi-au întors spatele. Atunci mi-am dat seama că trebuie să duc muzica dincolo de această comunitate și de Israel. A durat șapte ani până când au acceptat savoarea cântecelor mele. Nu am schimbat nimic – nici melodia, nici versurile – pentru că e ceva sfânt pentru mine, însă am schimbat sunetul, l-am deschis către alte tradiții.

De ce?

Pentru că am simțit că așa putem face acest tip de muzică să se răspândească în lume, ceea ce am și reușit. Abia atunci mi-au respectat munca. Niciodată nu încerc să conving pe nimeni sau să fiu drăguță, ci toată viața am făcut ce mi-a spus inima. Când mi-au întors spatele a fost cel mai bun lucru din viața mea, pentru că a trebuit să ies în lume, fără să încerc să conving pe cineva că fac ceva bun, ci doar mi-am lăsat inima să mă conducă. În cele din urmă, au văzut că am reușit să duc aceste cântece în toată lumea. A fost o călătorie de șapte ani, iar apoi m-am întors acasă, dar ca artist a trebuit să fac această călătorie de una singură.

Yasmin Levy
Atunci când compune, artista este inspirată doar de tristețe. FOTO: Getty Images

A trebuit să lupți pentru vocea ta...

Da. Încă din copilărie eram ascultătoare, dar spărgeam barierele.

Inima rănită, prețul unui album de succes

Ești o pionieră, precum tatăl tău...

Presupun că da, dar atunci nu m-am gândit la mine ca la un pionier sau o războinică, ci pur și simplu nu am putut să mă trădez pe mine însămi. Niciodată nu o să fac ceva ce îi satisface pe oameni. Printr-un singur album i-am satisfăcut pe oameni și este cel mai de succes album al meu, dar niciodată nu îl ascult. Când aud cântecele, sufăr, pentru că pe el sunt atât de drăguță, corectă și bună pentru urechile ascultătorului, dar mi-a rănit inima. Am simțit că aripile mi-au fost tăiate când l-am făcut și dovada este că albumul este de succes.

Ai susținut într-un interviu că „Nu poți explica arta. Arta vine din nebunie“. Ne-ai putea spune mai multe?

Profesia de critic de artă este una greșită din punctul meu de vedere, pentru că și în cazul în care înveți și experimentezi arta, totuși acest lucru nu îți dă voie să critici arta. Arta nu poate fi înțeleasă, ci doar simțită. Cred că artiștii nu sunt la fel ca ceilalți oameni pentru că nu pot fi normali – spun asta într-un mod pozitiv. Nu erau oameni normali, erau genii. Nu poți judeca geniul, nu poți spune dacă este bun sau rău. Arta nu poate fi criticată, o poți învăța, poți spune despre un artist în ce direcție creează, îi poți studia și explora arta, dar nu i-o poți judeca. Fiecare artă aparține doar persoanei care a creat-o și abia apoi te poți bucura de ea, dar niciodată nu o poți judeca.

Ce te inspiră atunci când compui?

Doar tristețea. Cred că pentru mine tristețea este cel mai fericit lucru care mi se poate întâmpla. Atunci când nu sunt tristă, mă simt foarte mizerabil ca artist. Tristețea este fântâna din care creez. La un moment dat am crezut că am o problemă, pentru că atunci când sunt fericită nu pot crea, dar după 18 ani am realizat că unii oameni te ating prin fericire, iar unii prin tristețe. Eu ating sufletele oamenilor prin tristețe. Când mă gândesc la ceva legat de fericire, nu pot exprima acest lucru și nu mă pot crede pe mine însămi. Nu pot face ceva în care nu cred. Plătesc un preț pentru asta, pentru că majoritatea oamenilor vor fericire, iar cântecele mele li se par greu de ascultat, dar asta sunt și mă accept așa cum sunt. A durat mulți ani să înțeleg toate acestea.

Ai dus o luptă puternică să accepți că de fapt tristețea este un fel de binecuvântare pentru tine?

Da, pentru că restul lumii este fericită. Credeam că sunt ciudată, un fel de greșeală... Viața m-a învățat, ca muzician, că există multe suflete triste în această lume și multe sufletele fericite care ascund tristeți mari, care sunt atinse de muzica mea, iar prin nebunia mea pot fi și ei nebuni. Conexiunea pe care o am cu audiența mea este cea mai binecuvântată și mai frumoasă pentru că mereu îi mulțumesc că îmi dă voie să fiu atât de nebună cum sunt! Publicul nu mă judecă niciodată, mă acceptă așa cum sunt.

Ți s-a întâmplat să vină oamenii la tine și să îți spună cât de mult i-a atins muzica ta?

În timpul unui concert din Polonia, un bărbat îmbrăcat la costum și cravată stătea în fața scenei și mi s-a părut foarte serios și nesatisfăcut. Am cântat o oră și jumătate, iar el stătea în fața mea nemișcat, fără niciun zâmbet, și credeam că a venit la concert doar din cauza femeii care îl însoțea. La două zile după, am primit o scrisoare din partea lui în care mi-a spus: „Vreau să știi că cultura mea nu îmi dă voie să fiu nebun și mulțumesc că ai fost nebună pentru mine“. Asta va rămâne cu mine pentru toată viața. Este cel mai bun sentiment pentru un artist. Când îți creezi arta, nu te gândești la niciun beneficiu pe care îl poate avea. Nu poți crea din acest punct de vedere. Creezi cu ceea ce iese din tine, apoi, dacă atinge pe cineva, acesta este cel mai bun, cel mai minunat sentiment pe care îl poate avea un artist.

Yasmin Levy
Yasmin Levy urmează să concerteze la București pe 11 decembrie. FOTO: EPA - EFE

„Cântecul este protecția mea în fața lumii“

Cântecele tale sunt pline de emoții. Cum reușești să le gestionezi atunci când ești pe scenă?

Sunt copleșită de emoții și nu le gestionez când sunt pe scenă. În viața de zi cu zi, ca individ, pot fi foarte ușor rănită doar cu un cuvânt. Locul în care mă simt cel mai mult în siguranță este scena, cântecul este protecția mea în fața lumii. Pot performa pentru 10.000 de oameni și să simt că vorbesc cu ei ca și când ar fi la mine în sufragerie. Doar muzica îmi poate da această libertate, iar pe scenă niciodată nu îmi gestionez emoțiile, doar le scot afară. Publicul merge mână în mână cu mine în călătoria de o oră și jumătate, iar lumea mea devine lumea lor. Nu mă deranjează dacă lumea spune: „Este prea nebună!“. Doar încerc să fiu atât de liberă pe cât sunt. Când am creat albumele, nu m-am gândit dacă cineva le va plăcea, difuza sau scrie aprecieri sau critici despre ele. Nu pot lăsa aceste lucruri să mă conducă, nici ca om, nici ca artist, pentru că mi-ar sugruma arta, inima și sângele, și în cele din urmă ar deveni ca o plantă neudată... vor muri.

Anul acesta ai cântat în România, alături de Orchestra Metropolitană București, dirijată de Daniel Jinga, iar pe 11 decembrie vă vom revedea din nou în această formulă pe scena Sălii Palatului. Cum a fost prima colaborare?

Am avut o conexiune specială cu Daniel Jinga, ne-am înțeles din priviri, chiar dacă atunci ne-am întâlnit pentru prima dată. Acest lucru nu se întâmplă prea des. Daniel este un suflet bătrân, ca mine, și a fost ca și când aveam propriul limbaj. Orchestra, din punct de vedere al sufletelor oamenilor, a fost una dintre cele mai frumoase orchestre cu care am cântat. De obicei, când un cântăreț întâlnește oamenii dintr-o orchestră, sunt suspicioși la început, îl testează. Dar eu, pe scenă, în timpul repetițiilor, cânt printre și pentru oamenii din orchestră, iar apoi ne consolidăm relația. Acesta este unul dintre cele mai puternice sentimente pe care le poți experimenta cu o orchestră, pentru că nu este nicio distanță între mine și ea. Cu Orchestra Metropolitană București a fost una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am avut în viața mea cu o orchestră, iar pentru mine este o celebrare să cânt alături de acești oameni.

„Este important să susținem femeile din Iran, să le ajutăm să devină libere“

Știm că ai făcut și armata, stagiu militar obligatoriu și pentru femei. Cum a fost această experiență?

În Israel, toate femeile și toţi bărbații trebuie să meargă în armată și să își servească țara. A fost una dintre cele mai bune perioade din viața mea pentru că m-a învățat cum să dăruiesc fără așteptarea de a primi ceva înapoi – când ești în armată, doar dăruiești, aparții armatei și țării. Țara ta are grijă de viața ta, iar armata, la fel. În stagiul militar, e singura perioadă când poți și tu să le dăruiești ceva, să ai grijă de oameni, să îți servești țara.

Cu ce ai rămas în urma acestei experiențe?

Am devenit mai independentă. Eram comandant și am devenit matură în doi ani. Te învață cum să ai grijă de viața ta, să fii responsabil, să iei decizii și multe altele. Atunci mi-am făcut și foarte mulți prieteni, deci a fost o perioadă minunată din viața mea.

Cum te-a schimbat ca femeie?

Când îți dau voie să fii comandant al bărbaților, ca femeie, cred că este ceva minunat, pentru că ei nu te lasă să crezi că dacă ești femeie meriți mai puțin, ești mai slabă sau că nu ești capabilă să faci lucruri pe care bărbații le pot face. Chiar au încredere în tine ca femeie și te lasă să experimentezi până la limitele pe care simți tu că le ai. Cred că este minunat! De asemenea, pentru mine, ca mamă, îmi încurajez copiii că pot fi tot ce își doresc, că pot construi case, să conducă mașini, nu contează dacă ești femeie sau bărbat.

Este foarte important, mai ales în această perioadă...

În special acum, când vedem revoluția din Iran. Este foarte important pentru mine să am grijă de această revoluție. În primul rând, cred că cele mai frumoase creaturi ale lui Dumnezeu sunt femeile, ca minte, mentalitate, trup. Cred că femeia este foarte puternică, să fiu sinceră, mai puternică mental decât un bărbat, chiar dacă el ar putea fi mai puternic din punct de vedere fizic. Din acest motiv, este important pentru mine să susțin revoluția din Iran, unde femeile sunt asuprite, precum și în alte țări. Cred că este important pentru noi, ca oameni, să le susținem, să le ajutăm să devină libere. Dacă femeile ar conduce lumea, ar fi un loc mai bun, pentru că facem ceea ce simțim în pântec. Când o femeie devine mamă, poate simți milă. Uneori, bărbații nu simt milă și sunt mult mai războinici și luptă, dar noi, femeile, putem vorbi din suflet. Cred că este foarte important să le oferim femeilor putere pentru a putea schimba lucrurile.

Respectul reciproc, un mesaj de-o viață

Te-ai simțit vreodată în pericol în timpul unui concert?

Odată, când am fost în Franța, oamenii care militau pro Palestina au început să strige: „Pace! Pace!“. Nu mi-a fost frică de ei, ci am început să le vorbesc și să le cânt, iar apoi a rămas doar dragostea. Niciodată nu mă lupt cu nimeni. Mesajul meu a fost toată viața respectul reciproc. Întotdeauna sunt cu inima deschisă, de aceea e foarte ușor să mă rănești. Când oamenii văd asta, îi afectează.

Când eram tânără, credeam că muzica poate schimba umanitatea și lumea, dar astăzi știu că eram foarte naivă. Muzica nu poate schimba lumea, dar este singura punte pe care o avem.

Știm că ești ambasadoarea „Children of Peace“ (organizație de caritate non-partizană care se concentrează pe construirea prieteniei, încrederii și reconcilierii între copiii israelieni și palestinieni, cu vârsta cuprinsă între 4 și 17 ani, indiferent de comunitate, credință, sex sau moștenire). De ce ai acceptat acest statut?

Cred că atunci când ți-e frică de ceva necunoscut, pare ceva imens în mintea ta, ceva înfricoșător. Atunci când ești înfricoșat, ataci. Dacă cunoști acea persoană sau acel lucru, știi cum să vorbești cu ea sau să îi faci față. Cred că Israelul și Palestina, necunoscându-se, se află în frică și atacă. Cred că soluția este prin intermediul copiilor – când sunt mici și învață împreună, când vorbesc împreună araba și ebraica, când vorbesc și ascultă, atunci nu le mai este frică unul de celălalt pentru că se cunosc, deci nu se mai atacă.

Prin muzica ta încerci să faci un fel de reconciliere între oamenii de diferite culturi?

Când eram tânără, credeam că muzica poate schimba umanitatea și lumea, dar astăzi știu că eram foarte naivă. Știu că oamenii se luptă pentru pământ, mâncare, apă. Muzica nu poate schimba lumea, dar este singura punte pe care o avem. Mulți artiști musulmani nu voiau să aibă nicio legătură cu mine pentru sunt israeliancă și evreică, dar apoi m-au întâlnit prin muzica mea, am vorbit muzical și am devenit cei mai buni prieteni. În formația mea sunt muzicieni din Armenia, Turcia și Grecia. Toți știm despre războaiele dintre aceste țări. Când ai muzica, nu ești nevoit să vorbești, ea este limbajul, iar limbajul muzicii este sufletul. Sunt foarte norocoasă că sunt muzician și că sunt un fel de punte pentru oameni și culturi.

Muzică


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri