Ion Vianu: “Muzica clasică mi-a fost revelată chiar de George Enescu”

Fiul lui Tudor Vianu, Ion Vianu, povesteşte că în vara lui 1943, George Enescu a susţinut un recital de pian la cazinoul din Sinaia cu Sonata lui Liszt, iar în stagiunea 1946-1947 a Filarmonicii, în calitate de dirijor a prezentat, la Ateneul Român, întregul ciclul al simfoniilor lui Beethoven.

“Adevărul”: Când aţi descoperit muzica clasică?

Ion Vianu: Muzica clasică mi-a fost revelată chiar de George Enescu. În vara lui 1943, maestrul a dat un recital de pian la cazinoul din Sinaia cu Sonata lui Liszt. Aveam nouă ani, nu am înţeles mare lucru, dar am luat cunoştiinţă de fenomenul muzicii clasice. A doua experienţă o datorez tot lui Enescu: în stagiunea 1946-1947 a Filarmonicii, Enescu a prezentat, la Ateneul Român, întregul ciclul al simfoniilor lui Beethoven. De data asta am fost covârşit. Descopeream un univers al cărui Dumnezeu era compozitorul, Demiurgul cel bun fiind George Enescu.

E validă din punct de vedere medical, psihiatric, terapia prin muzică sau e doar ceva experimental? 

Da, terapia prin muzică este o discipină de sine stătătoare şi cu vaste aplicaţii în domeniul psihiatriei. Dar ea trebuie practicată de specialişti calificaţi şi într-un cadru potrivit. În afară de asta, muzica are o putere de consolare şi de aprofundare spirtuală! Ar trebui să spun: unele muzici, fiindcă există altele care irită şi îmbolnăvesc. Rareori muzica te lasă indiferent.

Aţi participat la Festivalul “George Enescu” şi înainte, şi după 1989? Vă aduceţi aminte de vreo ediţie (atunci sau acum), care v-a plăcut în mod deosebit?

Am fost spectator la majoritatea ediţiilor festivalului. Momentul cel mai emoţionant rămâne la întâia ediţie, când David Oistrah şi Yehudi Menuhin au executat, în memoria lui Enescu, Dublul concert pentru vioară al lui J.S. Bach. Din nou, am avut o impresie zeiască. Apoi, experienţele puternice au fost numeroase. Menţionez Trio Beaux Arts în 2007 (cu Beethoven din nou!). Sau simfonii de Haydn cu Christian Zaccharias, sau Simfonia a 6-a de Mahler cu Zubin Mehta şi Orchestra Israelului. Partea întâi mi-a evocat un voiaj iniţiatic prin lume al unui om tânăr, plin de energie şi de iluzii. A fost un prilej de vie întoarcere la momente deja îndepărtate ale vieţii mele. 

“Muzica se desfăşoară în timp, dar în acest timp se pot înscrie spaţii”

De ce se spune că muzica nu poate fi narativizată, tradusă în cuvinte, în vreme ce literatura, da? Există vreo explicaţie ştiinţifică, din direcţia profesiei dvs?

Deseori ţi se pare că muzica povesteşte ceva, îndeosebi muzica romantică şi impresionistă. Ascultând Şeherazada lui Rimski-Korsakov, ai impresia (chiar dacă nu ştii titlul) că se desfăşoară o acţiune. La fel şi unele muzici „fără program”: de pildă Scherzo-ul din Simfonia a 9-a a lui Bruckner, care dă impresia unei acţiuni fără naraţie. Muzica povesteşte inefabilul, propune un univers paralel. Dar există muzici care nu descriu o acţiune. Sunt mai de grabă îndrăzneţe geometrii, de pildă, Clavecinul bine temperat de Bach. Muzica se desfăşoară în timp, dar în acest timp se pot înscrie spaţii.

“Dacă te consideri credincios, Parsifal a lui Wagner testează adâncimea credinţei tale”

Sunteţi în vreun fel legat de George Enescu? Aveţi vreo compoziţie de-a lui care vă place în mod deosebit?

Apreciez enorm muzica de cameră a lui Enescu, iar în interiorul ei Suita pentru vioară şi pian “Impresii din copilărie”. Sinteza dintre popular şi cult este perfectă, iar atmosfera muzicală de o maximă poezie. 

Dacă ar trebui să recomandaţi cuiva o bucată muzicală de care sunteţi foarte ataşat, cum ar suna acest comentariu?

Da, aş recomanda Parsifal. Nu este numai ultima operă a lui Wagner, ci şi apogeul creaţiei lui. Fără să-şi piardă nimic din forţă, culoare, tensiune emoţională, Parsifal scapă de orice poate fi emfază şi retorică în muzica wagneriană anterioară. În acelaşi timp, unitatea dintre text şi muzică se apropie de perfecţie. Din nicio operă – literară, muzicală – din niciun tratat mistic, nici măcar din Imitatio Christi, nu înţelegi mai bine nebunia credinţei. Dacă te consideri credincios, Parsifal testează adâncimea credinţei tale. Dacă aspiri numai să fii credincios, pricepi dificultatea enormă a credinţei. Aici se vede forţa muzicii... fără muzică, libretul wagnerian ar fi mort. Somaţia pe care ţi-o adresează Parsifal („Amfortas, rana”) nu ar exista fără muzica operei.

Nume: Ion Vianu

Data naşterii: 15 aprilie 1934

A absolvit: Studii de filologie clasica, neterminate.

Doctor în medicină al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti (1960).

Psihiatru, cadru universitar al Clinicii de Psihiatrie, Bucuresti. Voiaje de studii în Germania Democrată, Franţa.

1977: Emigrează, după ce a aderat la Apelul lui Paul Goma. Se stabileşte în Elveţia, practicând psihiatria. Este prezent în mişcarea pentru apărarea drepturilor omului în România. 

1990: Revine din ce în ce mai des în Romania, unde se reinstalează.

Volume publicate: 

Memorialistică: Amintiri în dialog – cu M. Călinescu,1994; Exerciţii de sinceritate, 2009,

Romane: ciclul Arhiva trădării şi a mâniei (în curs de publicare, două volume deja apărute: Caietele lui Ozias, 2004; Vasiliu, foi volante, 2006), Paramnezii, 2005; Necredinciosul, 2008 şi un „roman autobiografic”, Amor intellectualis, distins cu mai multe premii, printre care şi „Cartea Anului”(2010).

Eseuri: Blestem şi Binecuvântare, 2007; Investigaţii mateine, 2008; Apropieri, 2011; Frumuseţea va mântui lumea şi alte eseuri, 2015.