INTERVIU Marin Cazacu, violoncelist:„Aş petrece ore-n şir la violoncelul meu“

Pentru artistul Marin Cazacu, pe care-l vom asculta alături de ansamblul „Violoncellissimo“, pe 27 septembrie, la Ateneu, „violoncelul face parte din familie“.

A fost o lună de „beţie muzicală“, spune violoncelistul Marin Cazacu, subliniind că această ediţie a Festivalului „George Enescu“ a ajuns la apogeul calităţii sale. Pe 30 septembrie, violocenlistul va împlini 57 de ani. Marin Cazacu, care cântă pe un violoncel Lorenzo Ventapane din 1820, se consideră un om şi un artist pe depin împlinit: a fondat atât Orchestra Română de Tineret în 2008, cât şi ansamblul „Violoncellissimo“. La Ateneu, vineri, 27 septembrie, de la ora 17.00, Marin Cazacu va interpreta alături de „Violoncellissimo“ lucrări de Tomaso Albinoni, Heitor Villa-Lobos, Antonin Dvořák, Jacques Offenbach şi Astor Piazzolla.

Cum apreciaţi recitalul pe care îl veţi interpreta pe 27 septembrie, alături de formaţia „Violoncellissimo“?

Dat fiind faptul că recitalul se ţine în penultima zi, programul „Violoncellissimo“ a fost ales ca un desert la sfârşitul festivalului. Este un repertoriu lejer, foarte atractiv şi inedit, deoarece de foarte mult timp nu s-a mai auzit violoncelul în combinaţie cu voce. Sunt două lucrări senzaţionale pentru soprană şi violoncel, alături de invitata noastră, Simina Ivan, urmate de o serie de recitaluri scurte, de efect, care să reflecte absolut toate posibilităţile pe care le are violoncelul în faţa auditorului. Nu vom cânta niciodată numai cu un singur violoncel – va fi un număr de cel puţin patru violoncele pe scenă, până la 16, cu un ansamblu mic de percuţie. Scena Ateneului va fi cu siguranţă atât de generoasă încât violoncelele să răsune aşa cum trebuie. Experienţa noastră recentă (n.r. - de pe 26 mai), când am susţinut un spectacol cu 100 de violoncele la Ateneul Român, ne-a arătat-o. 

Care consideraţi că au fost spectacolele de top ale acestei ediţii a Festivalului „George Enescu“? 

Cred că festivalul a ajuns la apogeul său şi prin această ediţie. Deja la ultimele ediţii spuneai „Mai mult nu se poate!“. Uite că se poate. Anul acesta cred că este maximum-ul posibil, ca număr de orchestre, ca număr de artişti invitaţi. Recomand publicului, dacă are timp, răbdare şi bani, să meargă la cât mai multe evenimente, pentru că va fi o lună de beţie muzicală, din care se vor trezi împliniţi că au ascultat muzică de mare calitate, a unor mari artişti şi pe care, după-aceea, vor visa să-i mai asculte. Singurele festivaluri cu care Enescu se poate compara ca mărime sunt cele de la Salzburg, Edinburgh şi cam atât.

„E sunetul lui Cazacu“

Cântaţi pe un violoncel care datează din 1820. Cum l-aţi căpătat, care e povestea lui?

Până în 1992, când am cumpărat acest violoncel, am schimbat peste 30 de violoncele. Atunci am avut o şansă: imediat după Revoluţie, când toată lumea s-a grăbit să cumpere apartamente, terenuri, case, eu am avut o intenţie clară – trebuia să-mi cumpăr un instrument. L-am cumpărat cu o sumă destul de mare la vremea respectivă – valora cel puţin cât două apartamente. Nu regret, însă, nicio secundă, deoarece acest violoncel face parte din sufletul meu, din familie, este instrumentul pe care mi l-am dorit. Sunt decizii pe care un muzician le ia fără să clipească. Instrumentul este a doua natură a intrumentistului, el se mulează după tine şi te urmează. La un moment dat, nu mai faci diferenţa – spui „E sunetul lui Cazacu“, dar, de fapt, e sunetul instrumentului prin aportul lui Cazacu. Fiecare dintre noi are un tip de emisie sonoră pe care şi-o imprimă asupra instrumentului. Diferenţa dintre instrumentiştii foarte buni este această calitate a sunetului, ceea ce noi numim inefabil. 

De ce aţi ales sa cântaţi tocmai la violoncel? 

Violoncelul a căpătat o poziţie onorabilă, a treia în cadrul instrumentelor solistice, pentru că are acel timbru extrem de plăcut, mediu, pe care vioara nu-l are, are dimensiunea apropiată de vocea umană a exprimării şi are un repertoriu senzaţional. Poţi face din 100 de violoncele o orchestră. Din 100 de viori cred că ar fi cam greu, pentru că le lipsesc sunetele grave, iar cu 100 de piane este imposibil.

Care este satisfacţia cea mai mare pe care v-o aduce muzica? 

Poate părea curios pentru anumite persoane, însă pe mine mă mulţumeşte să stau singur cu muzica. Aş putea petrece ore-n şir descoperind, la violoncelul meu, sensuri noi ale muzicii. E o descoperire pe care o fac în fiecare zi şi care mă bucură clipă de clipă. Recunosc, însă, că noi n-am exista ca artişti dacă nu am avea cui să exprimăm aceste gânduri şi sentimente. Feedback-ul vine din partea cealaltă, a oamenilor pe care noi îi împlinim sufleteşte pentru că le oferim momente deosebite, aşa cum noi le trăim în fiecare clipă. Dacă reuşim să transmitem publicului acele momente de bucurie şi de emoţie, atunci este un lucru minunat, fiindcă acelea fac diferenţa dintre omul împlinit şi omul cu dezamăgiri. 

„Mă simt realizat“

Cum reuşiţi să transmiteţi această emoţie?

Toată viaţa m-am străduit şi toată viaţa mă voi strădui să transmit. Depinde, bineînţeles, şi de receptor, care poate să fie obosit sau indisponibil şi atunci puterea mea de convingere trebuie să fie mai mult decât 100%. În general, cred că am reuşit să mă exprim, iar asta e o bucurie foarte mare – să vezi că ceea ce ai realizat este receptat şi de cealaltă parte cu acelaşi entuziasm şi dragoste pe care tu le pui în fiecare clipă. 

La sfârşitul Festivalului „George Enescu“, pe 30 septembrie, este şi ziua dumneavoastră de naştere, împliniţi 57 de ani. Care este cea mai mare împlinire a dumneavoastră până în acest moment – pe plan profesional şi pe plan personal? 

Când se apropie momentul unui bilanţ, ne uităm în spate şi cred că fiecare dintre noi se gândeşte în felul următor: oare în familie mă simt realizat? Eu mă simt realizat. Împreună cu soţia şi cu cei doi copii, simt că am reuşit şi ne bucurăm împreună de clipele pe care ni le-a dat Dumnezeu pe acest pământ. Apoi, mă întreb: am ales profesia potrivită pentru viaţa mea? Iar la acest capitol sunt extrem de fericit. Ceva mai bun decât să cânt la un instrument muzical nu mi se putea petrece. S-a nimerit să fie violoncel, dar putea să fie şi altul. Iar al treilea lucru foarte important este: ai făcut ceva şi pentru alţii? Aici consider că, atât cât am putut, am făcut câte ceva în viaţa aceasta. Am fondat Orchestra Română de Tineret în 2008, după care au urmat celelate două orchestre de tineret, în 2010, iar anul acesta, a treia orchestră de tineret, formată din copii între 13 şi 15 ani; am fondat ansamblul „Violoncellissimo“, am iniţiat festivalul de la Sinaia. 

Artist şi profesor

Numele: Marin Cazacu 

Data şi locul naşterii: 30 septembrie 1956, Vidra-Ilfov

Starea civilă: căsătorit, doi copii

Studiile şi cariera: 

A studiat violoncelul la Liceul de muzică „Dinu Lipatti“ din Bucureşti, după care a urmat cursurile Conservatorului de Stat „Ciprian Porumbescu“. 

A concertat în toată lumea, sub bagheta unor mari dirijori, printre care Sergiu Comissiona, Cristian Mandeal, Nanse Gum, Horia Andreescu şi Mendi Rodan. 

Din 1983 este solist concertist al Filarmonicii „George Enescu“. 

Din 1992, este cadru didactic la Universitatea Naţională de Muzică 

din Bucureşti.

În 1998 a fondat cvartetul „Cellissimo“, 

iar cu studenţii săi susţine recitaluri de 8 până la 12 violoncele în formaţia „Violoncellissimo“.

Locuieşte în: Bucureşti