INTERVIU Jean-Claude Pennetier, pianist: George Enescu a fost elevul lui Fauré

Pianistul Jean-Claude Pennetier a fost invitat să cânte alături de Orchestra din Paris, Capela de Stat din Dresda, Orchestra Naţională din Lille şi Orchestra NKH din Tokyo FOTO: Arhiva Festivalului „George Enescu“

Artistul Jean-Claude Pennetier va susţine sâmbătă, de la ora 17.00, un recital la Ateneu, având în program lucrări de Gabriel Fauré, Ferruccio Busoni, George Enescu, Olivier Messiaen şi Claude Debussy.

Gabriel Fauré a fost unul dintre profesorii lui Enescu la Paris. Enescu avea 14 ani când a intrat la clasa de compoziţie a lui Fauré, iar pianistul Jean-Claude Pennetier consideră că acest fapt a creat „o legătură între ei“. Despre programul din recitalul său, Jean-Claude Pennetier, în vârstă de 71 de ani, considerat un „artist emblematic al şcolii franceze“, mărturiseşte: „Lucrările pe care le-am inclus în prima parte a concertului meu, Nocturna nr. 12 în mi minor op. 107 şi Barcarola nr. 11 în sol minor op. 105 de Gabriel Fauré, Sonatina secunda de Busoni sau Sonata nr. 1 pentru pian de Enescu, au o tentă de suferinţă intensă şi sunt foarte imaginative. Cu cea de-a doua parte, cu Debussy şi Messiaen, cred că voi pătrunde mai uşor în toate inimile“.

Interviu realizat de Laura Ana Mânzat

Aţi pregătit pentru publicul românesc o seară de muzică elevată, aţi inclus în program lucrări de la începutul secolului XX, o epocă cu diverse influenţe artistice. Este dificil pentru un interpret să surprindă şi să reveleze publicului tocmai farmecul acestei perioade?

Nu e dificil, dar uneori lucrări ca Nocturna şi Barcarola lui Fauré, Sonatina secunda de Busoni sau Sonata nr. 1 pentru pian de Enescu nu ating sensibilitatea publicului larg. Aceste lucrări folosesc un limbaj extrem de complex, de exemplu Fauré împinge până la ultima limită muzica tonală, Enescu face la fel, deci lucrările lor nu au un aspect ritmic sau melodic uşor de înţeles, cum ar fi, de exemplu, Sacre du printemps de Stravinski. Acestea sunt lucrări, aş spune, puţin secrete, dar sunt minunate. Exprimă adesea o gravitate plină de dramatism. Lucrările pe care le-am inclus în prima parte a concertului meu, cum spuneam, Nocturna nr. 12 în mi minor op. 107 şi Barcarola nr. 11 în sol minor op. 105 de Gabriel Fauré, Sonatina secunda de Busoni sau Sonata nr. 1 pentru pian de Enescu, au o tentă de suferinţă intensă şi sunt foarte imaginative. Cu cea de-a doua parte, cu Debussy şi Messiaen, cred că voi pătrunde mai uşor în toate inimile.

Credeţi că există o legătură între lucrările compozitorilor pe care i-aţi ales pentru concertul dumneavoastră, un fond muzical comun?

Da, Enescu a fost, cred, influenţat de Fauré. Trebuie să spun că lucrările lui Fauré şi Busoni, pe care le-am aşezat în program înaintea Sonatei nr. 1 de Enescu, au fost chiar compuse înainte de aceasta. Fauré în 1915, Busoni în 1920, pe când Sonata lui Enescu a apărut în 1924. În muzica epocii de atunci erau posibile, pentru un compozitor, două opţiuni: pe de-o parte, să se sprijine pe tot ceea ce a cunoscut deja din muzica predecesorilor, iar pe de alta, să prindă ceea ce plutea în aer, pentru că limbajul ajunsese atunci într-un punct critic şi era o modă să descoperi noi direcţii.

Şi după mai mulţi ani el a compus chiar lucrări dedicate memoriei profesorului său. Dar ce legături ar putea exista între aceşti doi compozitori şi Ferruccio Busoni?

Aş spune că aceşti trei compozitori, Fauré-Enescu-Busoni, reprezintă inversul lui Schönberg, de exemplu, ei nu încearcă să rupă tradiţia, ci să împingă mai departe ceea ce s-a făcut până la ei. Fauré rămânea insensibil la cea de-a doua şcoală vieneză, la muzica lui Schönberg, Berg şi Webern. Nu şi faţă de Stravinsky sau Debussy. Aceşti compozitori îşi conduc drumul independent, ei sunt oameni independenţi, ei nu caută să intre într-un modernism afişat şi abrupt, dar în cele din urmă merg şi ei pe căi cu totul noi, explorând toate posibilităţile de a duce tradiţia mai departe.

O sonată tipic românească

Muzica lui Enescu cuprinde şi mult din folclorul românesc, iar creaţiile sale de cameră nu fac excepţie de la acest lucru. Care sunt ideile dvs. personale? Abordaţi Sonata nr. 1 pentru pian din acest punct de vedere?

Această sonată este tipic românească, cu precădere în ultima parte, despre care pot să spun că este sublimă. Aici apare un cântec pastoral extatic. Prima mişcare însă nu mi se pare specific românească. Eu am cântat de multe ori cea de-a treia sonată pentru pian şi vioară de Enescu, care este de o rumanitate extremă, explicită, în caracter popular românesc, dar nu consider Sonata nr. 1 pentru pian în totalitate o muzică naţională.

Pentru a putea trăi, am nevoie de Mozart, Chopin, Brahms, Schubert, Fauré, Debussy. Aceştia sunt de neînlocuit în viaţa mea. Muzica lui Debussy este pentru mine ca o limbă maternă.   Jean-Claude Pennetier, pianist

Enescu, marele violonist, iată că a compus şi lucrări pentru pian, foarte complexe, dar cu siguranţă el nu a dorit decât să-şi exprime sentimentele şi în variantă pianistică, nu cred că a urmărit să demonstreze posibilităţile tehnice ale pianului. Pe de altă parte, Debussy face acest lucru şi aduce în studiile sale elemente specifice acestui instrument, spre plăcerea interpreţilor, nu? Dar ce reprezintă pentru dumneavoastră muzica lui Claude Debussy?

Muzica lui Debussy pentru mine – eu fiind format la Conservatorul din Paris – este ca o limbă maternă. Studiile lui Debussy sunt mai puţin cântate decât preludiile sale, mai ales caietul al doilea de studii pe care îl voi interpreta eu. Din punctul de vedere al limbajului pianistic, aceste studii sunt foarte avansate. Pentru mine sunt lucrări fundamentale în cultura franceză, alături de creaţiile lui Fauré. Mărturisesc că personal mă simt mai apropiat de Fauré şi Debussy decât de Ravel – şi el de altfel un compozitor imens. Dar Debussy este un magician al sunetului, el riscă mai mult. Pentru mine, ca pianist, studiile sale se hrănesc chiar din specificul sonorităţii pianului. Ar putea fi considerat pe filiaţia lui Chopin. El compune pornind de la ceea ce este caracteristic pianului, şi pentru interpreţi e minunat.

Experienţa extra-pianistică

Aţi compus, dar aţi şi dirijat de-a lungul carierei dvs. muzică contemporană. Puteţi să ne povestiţi câte ceva din experienţa dumneavoastră extra-pianistică?

Experienţa mea extra-pianistică? Mi-am hrănit-o scriind diverse lucrări, sunt şi compozitor, dar şi dirijor, am făcut şi teatru, sunt departe de a mă fi limitat numai la pian. Cred că fiecare experienţă trăită ne aduce o deschidere foarte mare. Ca dirijor, am interpretat multe lucrări din creaţia contemporană, dar după o experienţă de 10 ani în acest domeniu, am simţit nevoia să revin la repertoriul clasic. Mi-am descoperit nişte trăiri interioare care nu se asortau cu limbajul contemporan. Rămân ataşat creaţiei zilelor noastre, dar pentru a putea trăi, am nevoie de Mozart, Chopin, Brahms, Schubert, Fauré, Debussy. Aceştia sunt de neînlocuit în viaţa mea.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră venirea în România, la Festivalul „George Enescu“?

Înseamnă foarte mult pentru mine. În primul rând, este o onoare că am fost invitat la acest festival, dar am şi o legătură puternică cu România pentru că eu sunt preot ortodox, fac parte din Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale. Deci sunt în contact cu românii zilnic. Între mine şi România este o legătură profundă culturală, amicală şi religioasă. Să vin în România, să cânt, este pentru mine ca un pelerinaj.