INTERVIU Christian Zacharias, dirijor:„Vă place Mozart?“

Dirijorul Christian Zacharias

Muzicianul Christian Zacharias va interpreta, astăzi şi mâine, în calitate de solist şi dirijor, un program integral Mozart, alături de Orchestra de Cameră din Lausanne.

Interviu realizat de Anca Ioana Andriescu

Dirijorul şi pianistul Christian Zacharias este un oaspete constant al Festivalului „George Enescu“. Prezenţa sa la cele mai recente ediţii ale festivalului a fost considerată de fiecare dată un eveniment, concertele sale de la Ateneu, la miezul nopţii, împreună cu Orchestra de Cameră din Lausanne, fiind susţinute cu sala plină. De fiecare, dată serile au fost dedicate integral câte unui compozitor: a fost Beethoven, Schumann, Haydn, iar acum este... Mozart.

Împreună cu Orchestra de Cameră din Lausanne, aţi devenit un oaspete constant al Festivalului, sunteţi mereu dorit de un public mult mai numeros decât capacitatea Ateneului Român...

Da, am revenit des la ultimele ediţii! Au fost experienţe unice pentru mine: am fost invitaţi din nou şi revenim cu bucurie, căci publicul s-a arătat atât de încântat, concertele au sunat bine, iar atmosfera a fost incredibilă! A fost şi dorinţa organizatorilor să prezentăm muzica lui Mozart, căci mereu am oferit programe compacte consacrate câte unui compozitor, de fiecare dată altul: data trecută a fost Schumann, înainte Haydn, a mai fost Beethoven... Nu îmi amintesc să fi avut un program Mozart până acum, aşa că am acceptat cu multă plăcere.

Sunteţi renumit pentru integrala concertelor de Mozart, concerte înregistrate în dubla ipostază de solist şi conducător al ansamblului.

Da, într-adevăr, am început să fac asta acum vreo 20 de ani, iar cu această orchestră – din 2000, de când sunt la conducerea ei; au trecut deja 12-13 ani şi colaborarea noastră îmi dă sentimentul că vorbim propriul nostru limbaj. Pentru mine a devenit propriul meu mod de exprimare.

O orchestră internaţională, cu muzicieni din zone diferite, alături de cei din Elveţia...

Da, la început a fost un nucleu multinaţional la care componenta elveţiană s-a amplificat, dar mulţi dintre muzicienii elveţieni actuali provin din alte ţări. Putem spune că este într-adevăr o orchestră europeană, mai corect central-europeană cu o cuprindere largă: de la români, bulgari, unguri sau moldoveni (nu de mult ni s-a alăturat o fantastică violonistă din Moldova) la francezi, italieni, germani... Cu adevărat central-europeană! Mi se pare foarte frumos că poate sugera chiar un excelent simbol al înţelegerii a ceea ce se doreşte a fi acum în Europa.

Sunt aşadar şcoli muzicale diferite.

Desigur, sunt aspecte diferenţiate care trebuie integrate într-un context unitar, dar mulţi dintre cei tineri care vin din alte ţări au studiat deja la Zürich sau chiar la Lausanne – există câţiva care au petrecut deja o perioadă de studii aici, alţii s-au perfecţionat la Paris. De fapt, procesul de instruire muzicală în Europa de astăzi s-a schimbat: se circulă foarte mult, fiecare se duce la un master-class acolo unde simte că poate găsi cea mai interesantă inspiraţie, se acumulează idei. Pot să vă spun că nu avem în componenţa orchestrei noastre muzicieni americani ceea ce, poate, a facilitat omogenitatea sonoră a ansamblului; înainte, în anumite perioade, am avut şi instrumentişti de origine asiatică. Aş spune că „diversitatea stilistică” a pregătirii muzicale a celor care fac parte acum din colectivul nostru nu mai este aşa de mare.

Procesul de instruire muzicală în Europa de astăzi s-a schimbat. se circulă foarte mult, fiecare se duce la un masterclass acolo unde simte că poate găsi cea mai interesantă inspiraţie, se acumulează idei.  Christian Zacharias, dirijor 

Cum se concretizează colaborarea cu Orchestra de Cameră din Lausanne în planul strategiei repertoriale, ce presupune de fapt funcţia de director artistic?

Eu mă consider norocos căci nu sunt în situaţia de a lucra 20 – 30 de săptămâni pe an cu orchestra, aşa cum se întâmplă în cazul altor dirijori care, practic, au cariera destul de strâns legată de acel loc şi nu prea mai reuşesc să facă şi altceva. După atâţia ani, noi avem o foarte bună înţelegere: eu doresc doar să sugerez nişte aspecte, să prezint proiecte clare prin concertele mele, să conturez un stil. Aici sunt invitaţi şi mulţi dirijori oaspeţi, faţă de care am toată deschiderea şi nu doresc să intervin în acest sens, pentru că o orchestră are nevoie şi de inspiraţii noi, de un suflu proaspăt pe care astfel de contacte artistice îl aduc.

A devenit o tradiţie să propuneţi podiumul solistic unora dintre muzicienii din ansamblu. În Simfonia concertantă apare în mod firesc concertmaistrul.

Da, este unul dintre cei doi concertmaiştri ai ansamblului şi prima violă solo; deja v-aţi obişnuit, cred, cu faptul că muzicienii noştri sunt în egală măsură şi solişti: îmi aduc aminte de Concertul pentru trompetă de Haydn, prezentat de unul dintre componenţii orchestrei noastre, ca şi de multe alte ocazii în care au apărut în prim-plan, iar valoarea lor artistică am constatat-o personal şi cu prilejul colaborărilor noastre, atunci când eu m-am aflat la pian în compania unora dintre ei. Cei doi solişti ai Simfoniei concertante se înţeleg foarte bine şi în plan cameral, au cântat şi în alte turnee împreună. Este benefic pentru orchestra aceasta că mulţi dintre membrii săi fac multă muzică de cameră împreună (există de altfel şi o stagiune camerală), ceea ce se reflectă în calitatea artistică a „înţelegerii” lor, în „cântul” lor împreună.

Păstrează această Simfonie concertantă ceva din spiritul atât de caracteristic pentru dialogul din cadrul genului Concerto grosso, din perioada anterioară lui Mozart?

Mozart a mers mult mai departe aici; scrisese deja, la acea vreme, Concertul pentru două piane. Atunci când aduce doi muzicieni alături, Mozart gândeşte deja mai departe de concerto grosso! Pe mine mă face să mă gândesc la o partitură de operă cu doi mari solişti care nu numai că îşi adresează replicile, dar schimbă şi trăiri emoţionale între ei. 

Aţi ales din repertoriul mozartian şi partituri dintre cele mai cunoscute, adevărate „şlagăre”.

Dar pe care noi nu le-am mai interpretat împreună. Şi Simfonia nr. 40, şi Concertul în La major sunt partituri celebre dar pe care, întâmplător, ansamblul nu le-a mai cântat împreună cu mine până acum. În privinţa Serenedei Cornul Poştalionului – pe care am împărţit-o în două (în deschiderea programului şi la finalul acestuia) – am apelat şi la tradiţia din vremea autorului. Dacă studiaţi programele concertelor din acel timp – şi din fericire mai există, în original, chiar câteva ale concertelor pe care le-a condus însuşi Mozart –, veţi găsi că el prezenta (destul de des) la început una-două părţi dintr-o simfonie, apoi venea „die Akademie” (piesele solo, un concert, nişte arii) şi apoi, la sfârşit, ultimele părţi din simfonie. În cazul Serenadelor, este chiar mai firească o asemenea împărţire, ca un fel de „ramă” pentru întreg concertul, deoarece aceste partituri nu presupun acea logică a construcţiei unei simfonii. Serenadele pot avea de la trei la şapte-opt părţi şi, de fapt, este poate mai interesant şi pentru public: îi captăm interesul şi concentrarea pe o durată mai scurtă de timp şi apoi iarăşi, la final. 

Un muzician polivalent

Numele: Christian Zacharias

Data şi locul naşterii: 1950, Jamshedpur (India)

Studiile şi cariera:

S-a lansat în cariera de dirijat, debutând cu Orchestra Suisse Romande (1992) şi, de atunci, a fost un invitat obişnuit al tuturor orchestrelor de renume din Europa. În anul 2000 a debutat în Statele Unite dirijând Orchestra Filarmonicii din Los Angeles şi Orchestra Filarmonică din New York în 2006. Colaborează intens cu Orchestra Simfonică din Bamberg. 

Christian Zacharias a înregistrat pentru casa EMI până în 1997, după care a semnat un contract cu Dabringhaus şi Grimm. Dintre înregistrările sale, numeroase au fost laureate, de exemplu CD-ul cu fantezii, rondo-uri şi alte lucrări pentru pian de Mozart a câştigat „Diapason d’Or”. 

Locuieşte în: Lausanne (Elveţia)