Unora le place kitschul
0
Regizorul Silviu Purcărete face o sinteză a diverselor tipuri de kitsch intelectual, pe care şi le asumă magistral în „Undeva la Palilula“, un film unic în cinemaul românesc.
Cronică de film
Cu greu poţi reproşa ceva acestui film prin care debutează în cinema apreciatul regizor de teatru Silviu Purcărete. Şi aceasta pentru că orice obiecţie se va izbi de evidenţa că nu alta a fost intenţia regizorului, că autorul se simte bine aşa, cu produsul final care se vede acum pe ecrane, şi că lui Purcărete i-a ieşit, destul de bine, exact ce-a vrut să facă.
Principala caracteristică a kitschului este că el este „frumos", străluceşte şi-ţi ia ochii, şi, într-adevăr, despre mare parte din filmul lui Purcărete se poate spune că este „frumos", chiar dacă de multe ori este vorba de o estetică a urâtului, a infernalului.
Atenţie, „kitsch" nu înseamnă prost, ci este o categorie estetică la fel de valabilă ca oricare alta, care multora le poate produce fiori de plăcere, ceea ce probabil se va întâmpla şi cu acest film.
Nu sunt greu de identificat principalele influenţe ale acestei poveşti şi, mai ales, ale felului cum ea este adusă pe ecran; mare parte dintre ele sunt enunţate explicit de către autor.
În primul rând, Macondo-ul lui Gabriel Garcia Marquez (scriitor care, de-a lungul vremii, a sucit minţile multor semidocţi, tocmai prin doza de kitsch artistic).
Apoi, deşi nu ni se spune direct, Kusturica, cel de la „Underground" încoace, cu un sens permanent descendent (la fel, un mare cineast, dar cu acelaşi efect nociv în cinema).
Totul „asezonat" cu puţin Fellini (obligatoriu) şi puţin Buñuel (stilistic, filmul n-are nicio legătură, dar „Îngerul exterminator" ne este dat ca sursă). Şi mai este ceva: conceptul „maudit" („blestemat") - pentru cultura română, mai precis - al balcanismului. Plecând din Anton Pann, acesta a dus, prin rafinare, la capodopere - linia Mateiu Caragiale - Ion Barbu -, dar, prin căderea în pur pitoresc, este şi o sursă inepuizabilă de kitsch.
Zodia Ţapului
De fapt, Palilula n-are nimic în comun cu clasicul buñuelian (dar... dă bine să-l aduci în vorbă), pentru că cele două spaţii nu sunt deloc similare; personajele nu vor nicicând să părăsească Palilula - locul în care, într-adevăr, sunt prizoniere -, ci se lasă, treptat, cotropite de dulcea otravă a vieţii larvare din acest orăşel. Personajul central, doctorul Serafim (cum altfel?), ajunge aici - „în inima câmpiei valahe" sau a Olteniei, mitizată însă intens - pe la mijlocul anilor '60 şi, de fapt, nu va mai părăsi niciodată acest loc.
Sexul (deşi în cantitate mai mică decât te-ai fi aşteptat), mâncarea şi, mai ales, băutura sunt cuvintele de ordine ale acestui topos. Purcărete nu-şi ascunde simpatia faţă de lumea foşgăitoare pe care-o descrie, faţă de personajele sale vermiculare.
Acestea trăiesc sub zodia Ţapului, simbol demonic care apare permanent, în ipostaza animalului cu pricina sau a curvei căreia i se spune Capra, pentru că e însoţită mereu de o arătare cu coarne.
Autorul ne serveşte conceptul ambivalent al paradisului infernal, sau al infernului paradisiac; de altfel, spaţiul verde care înconjoară oraşul ne este şi arătat ca atare, într-o scenă îndrăzneaţă, în care toată lumea se acuplează cu toată lumea, ca semn al venirii primăverii.
Palilula eternă
Este evident că tot ceea ce e bun în acest film provine din teatru: ştiinţa utilizării spaţiului, stăpânirea figuraţiei, planurile largi. Dar ceea ce acolo producea probabil emoţie nu are cum să se repete aici, în alt mediu artistic. Filmul nu este altceva decât o succesiune de tablouri de acest tip, care până la urmă nu au de spus nimic important.
Omagiu sau nu, finalul prin care ne este arătat platoul de filmare, în care personajele îşi continuă incredibilele existenţe, aminteşte de finalul genial al lui Lucian Pintilie de la „De ce trag clopotele, Mitică?".
Info
Undeva la Palilula (România, 2012)
Regia: Silviu Purcărete
Cu: Aron Dimeny, George Mihăiţă, Constantin Chiriac, Răzvan Vasilescu
Rulează la: Hollywood Multiplex Bucureşti Mall
Filmul preferat: Răzvan Mazilu dansator şi coregraf
CV
- Născut la 21 iunie 1974 la Bucureşti, Răzvan Mazilu este absolvent al Liceului de Coregrafie în 1992, iar în 1996 al Academiei de Teatru şi Film - secţia coregrafie.
- Printre spectacolele de teatru-dans la care a semnat regia şi coregrafia, se numără: „Dama cu camelii" (TNB, 1995), „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult" (Odeon, 1996), „Coppelia" (Opera Timişoara, 1999), „Îngerul albastru" (Odeon, 2001), „Portretul lui Dorian Gray" (Odeon, 2004), „Marlene" (Atena, 2005), „Un Tango Mas" (Odeon, 2006), „Block Bach" (Odeon, 2007), „Urban Kiss" (Operetă, 2008), „Remember" (Timişoara, 2009), „Când Isadora dansa" (Atena, 2009), „Requiem. Nu ştii nimic despre mine" (Fundaţia PerfoRM, JTI, 2011), „The Full Monty" (Timişoara, 2011).
- A fost protagonist în multe dintre aceste spectacole, precum şi în cele ale altor coregrafi.
- În calitate de coregraf şi consultant artistic la Teatrul Odeon coordonează programul „Dans la Odeon" începând din anul 2001.
- În anul 2007, lansează proiectul de responsabilitate socială „Dance energy", în beneficiul liceelor de coregrafie din România.
Top 10 filme care m-au marcat
1. Cântând în ploaie (SUA, 1952), regia Stanley Donen, Gene Kelly
2. Dancer in the Dark / Dansând cu noaptea (coproducţie, 2000), regia Lars von Trier
3. Nopţile Cabiriei (Italia-Franţa, 1957), regia Federico Fellini
4. Cabaret (SUA, 1972), regia Bob Fosse
5. Dogville (coproducţie, 2003), regia Lars von Trier
6. Babel (coproducţie, 2006), regia Alejandro González Iñárritu
7. West Side Story / Poveste din cartierul de vest (SUA, 1961), regia Robert Wise
8. Cum să furi un milion (SUA, 1966), regia William Wyler
9. Piesă neterminată pentru pianină mecanică (URSS, 1978), regia Nikita Mihalkov
10. Toate filmele lui Charlie Chaplin (SUA, 1914-1967), regia Charles Chaplin.
Top 5 regizori
1. Charles Chaplin (1889-1977)
2. Billy Wilder(1906-2002)
3. Federico Fellini(1920-1993)
4.Luchino Visconti(1906-1976)
5. Lars von Trier(n. 1956)
Se încarcă comentariile...
