Povestea rromului care a luat Ursul de Argint pentru cel mai bun actor

Nazif Mujic şi soţia lui, Senada FOTO Deutsche Welle

Nazif Mujic a fost protagonistul filmului „An Episode in the Life of an Iron Picker“, în care se vorbeşte despre dificultăţile unei familii de rromi. După ce a câştigat Ursul de Argint, s-a întors acasă, într-un sat din Bosnia şi Herţegovina şi continuă să înfrunte realitatea crudă.

Ziua de 16 februarie 2013 a fost una specială în viaţa lui Nazif Mujic, se arată într-un articol publicat pe site-ul „Deutsche Welle“. Rromul din Bosnia stătea atunci în primul rând, în palatul Berlinalei. Covorul roşu fusese întins pentru el, s-a îmbrăcat la patru ace şi, împreună cu soţia lui, Senada, a apărut în faţa presei internaţionale – câştigător al Ursului de Argint pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film de la Berlin.

A primit acest premiu pentru rolul său din filmul lui Danis Tanovic, „An Episode in the Life of an Iron Picker“. Nazif este el însuşi în film: un rrom care adună fier şi care îl vinde pentru a trăi şi a avea grijă de soţia lui, Senada şi de cele două fiice.

Acum este „vedetă“

Două săptămâni mai târziu, în casa lui din satul Poljice din Bosnia şi Herţegovina, poştaşul Zikrija Mujagic este unul dintre vizitatorii constanţi. Îi aduce lui Nazif telegrame în care oamenii îl felicită, scrisori din lumea întreagă: este o vedetă acum, iar vecinii lui îl susţin. La intrarea în localitate, vizitatorii sunt întâmpinaţi de un anunţ: „cel mai bun actor din Bosnia şi Herţegovina locuieşte aici“.

Telefonul său sună constant. Unii vor să îl felicite, iar mulţi jurnalişti doresc să îl intervieveze. Nazif este surprins de propriul succes şi nu refuză pe nimeni. Aproape nicio convorbire telefonică nu durează mai puţin de o jumătate de oră – vrea să întâlnească pe toată lumea.

„Nu mi-am imaginat niciodată că mi s-ar putea întâmpla aşa ceva“, spune Nazif Mujic. Apoi le povesteşte vecinilor cum a fost la Berlin. „După ce am câştigat premiul, era mereu un paznic în preajma mea. Nu puteam merge la toaletă singur sau fuma o ţigară. Oriunde mergeam, cineva era lângă mine“.

Povestea începe la jumătatea lui 2011. Soţia lui Nazif, Senada, a pierdut o sarcină, avea o hemoragie internă puternică şi a fost refuzată de medicii de la spital, deoarece nu avea asigurare medicală,  bani sau mijloace de a urma tratamentul.

Nazif apelează la prieteni şi la familie pentru a-şi salva soţia. În cele din urmă, reuşeşte să o ducă la un doctor.

Când regizorul Danis Tanovic a auzit povestea, a strâns 17.000 de euro şi, împreună cu echipa sa, a mers la Nazif şi la soţia acestuia.

„Danis ne-a auzit povestea, a venit şi a fost de acord. Totul s-a petrecut atât de repede“, explică Nazif. „Nu ne-am imaginat vreodată că filmul va avea succes“, adaugă el. Nici soţiei sale, Senada, nu îi vine să creadă: „Nu am crezut niciodată că voi juca într-un film. Am putut să o facem pentru că ne-am jucat pe noi înşine“, spune ea şi adaugă: „nimeni nu ar trebui să treacă prin ce am trecut eu“.

Senada şi Nazif au retrăit în film propriile vieţi şi evenimentele petrecute, zi după zi. Nu a existat un scenariu, iar regizorul a ales să realizeze filmul în satul în care aceştia trăiesc. A rezultat un film care nu este nici ficţiune, nici documentar, ci puţin din ambele.

Nazif şi soţia lui s-au întors acum în satul lor. Ursul de Argint a fost aşezat pe un raft, într-o cameră, iar copiii lor se joacă uneori cu el. Şi costumul căruia lui Nazif i s-a permis să îl păstreze a fost pus deoparte.

„Azi se îmbracă, ia un topor şi merge să caute metal. Poate găseşte ceva – din asta trăim“, explică Senada, iar Nazif o aprobă. „În cei 42 de ani, am lucrat mereu. Am fost mereu activ. Nu mi-e teamă de muncă, sper să găsesc ceva“.

Mulţi rromi din Poljice trăiesc din strângerea de fier vechi. Sătenii sunt mândri de Nazif şi se bucură de triumful lui, dar ştiu că nu va dura mult.

Când un vizitator soseşte în sat, mai ales dacă este jurnalist, sătenii se adună şi îi povestesc problemele lor: când plouă, apa se strecoară în casă, nimănui nu îi pasă de sat, drumurile au rămas neasfaltate. Duc lipsa hranei şi a medicamentelor şi niciunul nu are o asigurare medicală.

În faţa casei lui Nazif Mujic, un prieten de familie descarcă lemne pentru foc. „L-am văzut la televizor când şi-a primit premiul. Am ştiut că atunci când va sosi în Poljice, de pe covorul roşu, nu va avea nici lemne în cuptor“, spune el.

Nazif îşi ia la revedere de la cei care au venit să îl viziteze şi apoi pleacă să caute fier vechi, cu mâinile goale, ajutat de un topor şi un ciocan, exact ca în scena care deschide filmul în care a jucat.