„Play it again“
0
Probabil că niciun alt film din perioada clasică a Hollywoodului nu se bucură de popularitatea „Casablancăi“.

Alex. Leo
Şerban
Departe de-a fi o capodoperă (sau poate tocmai de aceea), filmul din 1942 al lui Michael Curtiz (pe scenariul lui Julius J. Epstein, Philip G. Epstein şi Howard Koch) a intrat în cultura populară mai repede decât şi-ar aprinde Humphrey Bogart o ţigară - şi a rămas acolo cât pentru toate ţigările fumate vreodată de el.
A primit trei Oscaruri importante (Cel mai bun film, Cea mai bună regie, Cel mai bun scenariu), dar celebritatea lui nu are legătură cu Oscarurile - mai curând, Academia americană se poate considera norocoasă că a avut flerul de a-l premia, ţinând cont de câte ori a dat-o în bară.
Farmecul acestui film ţine de şlăgăreala lui. „Casablanca“ este romanţa de război care a făcut ca războiul să pară cool, de bine ce i-a pus să se reîntâlnească pe Rick (Bogart) şi Ilsa (Ingrid Bergman) într-un loc atât de exotic precum Casablanca. Ca-ntr-un roman de Agatha Christie, toţi vin la Casablanca - mai precis la „Rick’s Cafe“, un fel de Corabie a Nebunilor unde războiul e doar un ecou neplăcut al Lumii de Afară, strecurat între două deschideri ale uşii.
Războiul e-o învârteală, o afacere cu paşapoarte false între două raiduri ale poliţiei franceze. Războiul e ca o lungă beţie ce-ţi adoarme simţurile, trezite între un „As Time Goes By“ cântat la pian de un negru şi o „Marseieză“ cântată în picioare de toată lumea, din toţi bojocii. De fapt, nici nu vezi mare lucru din război: doar câteva uniforme naziste asortate cu accente teutone. Nu e niciun lagăr în acest şlagăr.
„Casablanca“ ar putea fi cel mai minimalist film pe care l-a făcut vreodată Hollywoodul în epoca lui de glorie. Curtiz nu era un mare regizor, doar unul eficient: ştia unde să pună camera. Bogart nu face mare lucru în filmul ăsta: are doar look-ul ăla care spune „nu trebuie să fac mare lucru, doar să-mi aprind ţigările şi să par dezabuzat de viaţă“.
Bergman face şi mai puţin: e doar frumoasă, cu pălărie sau fără, cu replici pe buze („Play it again, Sam“) sau fără. Din toată abureala asta în care nu crezi o iotă s-a născut cel mai cerut karaoke.