EXCLUSIV Vlad Drăgulin, despre rolul din „În Puii Mei“: „A fost o strâmbătură generală, mai ales din partea profesorilor“
0Vlad Drăgulin a primit rolul care i-a adus celebritatea când încă era la facultate - mulți colegi l-au sfătuit să renunțe, iar profesorii nu au văzut cu ochi buni personajul pe care îl interpreta alături de Mihai Bendeac în emisiunea „În Puii Mei“.
„Weekend Adevărul“: Cum ai ajuns să lucrezi cu Mihai Bendeac la „În Puii Mei“?
Vlad Drăgulin: Au făcut un casting la care s-a dus unul dintre cei mai buni prieteni, Alexandru Nagy, iar la final l-au întrebat dacă-l poate face pe Nicușor de la Brăila, iar el, din generozitatea lui, m-a propus pe mine. În vara de dinainte eram acasă și mă uitam la reluări, și mi-am zis că dacă aș ajunge acolo, aș putea fi printre cei mai buni. Și iată, la două luni distanță, ajungeam la cea mai tare emisiune de comedie – în apogeul ei –, la doar 21 de ani. Nici facultatea nu o terminasem. Mereu am fost Prâslea pe unde m-am dus, iar în vremea aceea erau Pavlu, Jitea, Mișu, Gabi Costin – actori buni. Am muncit mult să nu se vadă că sunt cel mai prăpădit. Mai ales că totul se învârtea în jurul lui Mișu (n.r. – Mihai Bendeac), care făcea toate personajele de compoziții. În timp, mi-a pasat și mie și am început să le facem împreună.
Cum a fost relația cu Mihai Bendeac?
A constituit și constituie o perioadă extrem de luminoasă. S-au pus niște frâne din partea școlii când am spus „eu nu o să pot să vin mâine, pentru că filmez la «În Puii Mei»“. A fost o strâmbătură generală, nu neapărat fizică, dar le-am simțit sufletele. Mai ales ale profesorilor care aveau așteptări mari de la mine. Mă vedeau făcând doar teatru și câștigând premii UNITER, dar eu am simțit că nu acesta e trenul meu. Mișu e cu nouă ani mai mare decât mine, nu se putea discuta de prietenie, dar ulterior am crescut și s-a răsfrânt relația profesională și în cea particulară. Nu ne-am certat niciodată, ne-am respectat reciproc. Mai mult am muncit decât am băut, asta e relația cu Mișu (râde).
Cum te-a convins să continui meșteșugul imitației?
Eram într-un bar – pentru că acolo se întâmplă de obicei lucrurile (râde) – și mi-a propus un personaj, iar eu i-am spus că nu știu să imit. Pe Nicușor îl imit de la 15-16 ani, gândește-te cât timp l-am exersat. Eu nu pot să fac de la o săptămână la alta un personaj ca el sau ca Alex Bogdan. Mi-a zis „du-te acasă, încearcă și vezi cum îți iese. Ascultă personajul până îți intră în cap și la un moment dat o să-ți iasă“. A avut dreptate. Întotdeauna mi-a spus că pot, pentru că vocile din capul meu mi-au spus că nu o să pot niciodată nimic, suferind de un complex de inferioritate – crucea pe care o să o duc toată viața. Mișu, dacă are un merit în viața mea, e că face parte din acel cerc mic de oameni care mi-au spus întruna „Poți, ești foarte bun“. Un artist încă fraged are nevoie să audă asta.
Personajele din bucătărie au prins viață pe stradă
Cu timpul, tu și Mihai ați devenit cunoscuți ca un duo...
Da, se poate spune și asta, pentru că în timp am căpătat experiență în TV. Probabil i-a fost și lui mai ușor să mai preia cineva partea de imitație, pentru că era mult volum pe umerii lui. Duo-ul s-a concretizat la serialul „Băieți de Oraș“, cu Malone și Roby Roberto. E foarte frumos că cel mai de succes proiect a fost chiar cel cu personaje originale, mai ales pentru Mișu, cu peste 15 ani de imitații la activ.
Cum ați ajuns la personaje originale?
Circula pe Facebook, prin 2014-2015, o provocare unde postai un filmuleț cu tine enumerând zece cărți citite și etichetai pe cineva ca să facă la fel. Mișu a făcut un filmuleț interpretând un cocalar – o schiță a ceea ce urma să devină Roby Roberto. La scurt timp, a făcut un scheci la TV, „Roby Roberto la prima întâlnire cu Danela“, și a prins. Apoi, s-a gândit că ar fi bine ca Roby să aibă un prieten. M-a chemat la el acasă, unde am stat 3-4 ore, în care mi-a spus cum trebuie să fie: o halcă de carne, un tip prăjit care a fumat multe „legale“. În perioada aceea era contextul cu „legalele“ care au decimat, din păcate, mulți tineri. După toate indicațiile lui, eu venind din Buzău, unde am avut multe personaje colorate în jur, am luat tot felul de particularități de la alți oameni pe care i-am observat, ieșind acest personaj, Malone. Chiar dacă e un personaj comic, conține și frica mea cea mai mare – de a fi prost –, pe care am avut-o dintotdeauna, dar de care am avut puterea să râd la final. Malone era prostul grupului.
Cum e să pui trăiri personale în personaje?
Mi-a fost ușor. A fost ca și cum aș fi vomitat deodată ceva ce am ținut foarte mult timp în mine. Ceva ce a ieșit visceral din adâncurile tenebroase ale ființei mele. Ale unui băiat de 25 de ani care suferise niște lucruri când fusese mic, iar lumea a achiesat, pentru că publicul iubește victima. Era un underdog care reușește până la urmă să învingă.
Cu toate că Roby Roberto și Malone au fost personaje fictive, au apărut în spațiul public niște indivizi care pretindeau că îi imitați. Cum ați reacționat?
Chiar mai glumeam cu Mișu, cât de ironic ar fi să fim asasinați de doi oameni care au preluat ca avatar personajele noastre. Cum e să știi că ai avut puterea să gândești într-o bucătărie două personaje și, în mai puțin de doi ani, să le vezi trăind... A fost puțin înfricoșător. Tipul care pretinde să fie Roby Roberto imită extraordinar de bine personajul lui Mihai, și își trăiește viața astfel de când se trezește și până când se culcă. Am avut un extra show la „iUmor“, „iMaiMultUmor“, unde m-am întâlnit cu ei. E foarte greu să îi faci să iasă din personaje – e destul de greu să-ți ții mandibula mult timp așa cum l-am conceput (râde).
„Unde este foarte mult ego, nu poate să existe creație“
Ce părere ai despre cei care vă acuzau că prin imitațiile voastre ridiculizați și profitați de situația oamenilor vulnerabili, precum Nicușor de la Brăila?
Cred că e vorba de ipocrizie. Asta ne e meseria, nu o făcea nimeni din răutate. Nu imitam doar oameni vulnerabili, ci din orice spectru. Întotdeauna scoteam personajele învingătoare în scheciurile noastre, pe când în viața reală nu erau. E un mod de a face cinste cuiva. Nu consider că îl făceam de râs. Ba mai mult, acum, lumea le cere înapoi, după atâta timp, ceea ce înseamnă că vocile alea nu au contat.
Azi, mulți tineri se uită la scheciurile voastre sau la cele din comunism. Credeţi că e o dovadă că au rezistat în timp?
Îmi pare bine că tinerii sunt curioși de ce a fost înainte de 1989, deși, cred că sunt foarte puțini. Ușor, ușor se vor pierde numele acelea. Nu cred că vor rezista. Consider că avem o existență efemeră și, cu timpul, lumea nu va mai fi curioasă.
Se spune că nemurirea este unul dintre motivele pentru care oamenii se exprimă artistic. Tu cum vezi asta?
Oamenii fac artă din foarte multe motive. Eu nu fac din motivul acesta. Eu fac pentru că „altceva n-a fost“, ca să-i citez pe cei de la B.U.G. Mafia (râde). Cred că ideea nemuririi vine dintr-un soi de gândire narcisistică. Acolo unde este foarte mult ego, nu cred că poate să existe creație. Iar dacă există, e doar până într-un punct. Nu se poate numi creație dacă o faci doar pentru tine ca să rămâi veșnic. Asupra tuturor se așterne uitarea, mai devreme sau mai târziu – chiar repede în economia universului. Nu o zic eu, ci Marcus Aurelius. Mă rog, el a fost împărat, iar peste el încă nu s-a așternut uitarea.
Vocile care (nu) contează
Ce părere ai despre cei care criticau umorul de la „În Puii Mei“?
Majoritatea colegilor îmi spuneau că e nașpa și c-ar trebui să plec. Cum ar fi fost să ascult vocile lor, iar după nici un sezon să fi plecat? Procentul oamenilor care s-au bucurat de manifestările acelea artistice este și a fost mult mai mare. În ultimele sezoane, unii ne-au făcut cu verzi și uscate în secțiunea de comentarii, iar, pe urmă, se întrebau de ce nu le mai facem (râde). Nu este cursă de ridesharing pe care să o iau și să nu mă-ntrebe șoferul „dar nu mai faceți?“. Oare acum, la şase ani de când s-au încheiat, au vreun rost comentariile acelea? Are rost să apleci urechea la genul acesta de oameni care își rup din timp doar ca să le scrie unor actori „lăsați-vă de meserie, sunteți vai de capul vostru“? Nu pot să le dau ascultare. Înțeleg doar dacă este constructiv. Poate n-a fost pe placul tău, dar sunt alții care au râs. Înainte lumea se uita cu un ochi închis și unul deschis, și cumva pe bună dreptate, pentru că unii actori din zona de teatru se rupeau de breaslă. Intrau în TV, iar după trei ani se stricau calitativ. Una dintre promisiunile pe care mi le-am făcut a fost că dacă intru în TV, o fac ca la teatru, și nu-i voi permite să mă întineze – pe mine, performanța și dragostea pentru scenă. Am tratat TV-ul ca pe un experiment, pentru a fi bun acolo unde îmi bate inima și unde mi s-a demonstrat că trebuie să fiu – pe scenă.
Dacă locul unde trebuia, trebuie să fii este scena, de ce ai ales să începi de la TV?
Nu am crezut că o să țină. Inițial am crezut că vor fi doar două scheciuri și că voi fi dat afară. Apoi, că mă vor ține o lună, apoi un sezon, apoi două, și tot așa. La fiecare început de sezon, credeam că e ultimul. Dar, uite, c-am petrecut 12 ani. Într-adevăr, am făcut-o ca și cum e un tren important pentru mine, dar, recunosc, am avut și o lejeritate financiară din partea părinților care mi-au spus că singura mea treabă este să fiu bun în ceea ce fac. Nu am plătit o factură până la 33 de ani. Părinții îmi țin banii. Ei se ocupă de toate fără de care viața n-ar fi posibilă. Ce să fac dacă tata e unul dintre cei mai buni economiști din țară? Nu e normal să-mi gestioneze banii? Cât de prost să fiu să nu-mi pun încrederea în tata? Lumea poate să judece, dar de ce ai judeca o existență?
Cum ai reușit să îți împarți timpul între facultate și TV?
În anul 3, când am intrat la TV, nu se mai țineau multe cursuri, te concentrezi la spectacolul de licență. Chiar dacă eram obosit, am încercat să le fac pe toate și să fiu corect cu toți, dar profesorul și-a luat aripa protectoare de pe mine. A suferit o dezamăgire. Trebuia să fiu printre actorii care joacă teatru. Așa a fost educația sa și așa a vrut să mă educe și pe mine. Azi, nu mai e posibil când sunt atât de multe oportunități pentru tineri. Într-adevăr, nu se recomandă cât încă este în facultate și învață niște instrumente, să lași copilul să lipsească foarte mult, ca să facă meserie neștiind cum să o facă.
„Tinerii din Gen Z nu au niște exemple OK de masculinitate. Sunt spălați pe creier“
Cum a fost experiența la filmul „Klaus & Barroso“?
E debutul meu în film (râde). Paradoxal, chiar dacă am filmat mult, nu am avut experiențe cu filmul. E un film prietenesc – un proiect făcut de prieteni pentru prieteni, cu care sperăm să câștigăm și mai mulți prieteni. E un film doar cu actori cu diplomă, ceva ce mi-am dorit foarte mult. A fost o surpriză foarte plăcută că nu a țipat nimeni pe platou. Venind din TV, unde totul trebuie livrat pe bandă rulantă, și e o forfotă continuă, la K&B toată lumea a fost liniștită – o atmosferă prielnică pentru creație. Chiar dacă timpul a fost unul scurt pentru repetiții, eu sper că am făcut ceva drăguț, pentru că am încercat altceva.
Ce provocări ai întâmpinat, mai ales că este filmul de debut?
Am fost învățat ca atunci când am camera pe mine să joc într-o cheie de scheci, or, m-am mutat într-o zonă de cinema. A fost o provocare să găsesc calea de mijloc între jocul expansiv al unei caricaturi și jocul realist. O altă provocare a fost că eram outsider. Toți mai lucraseră cu Bogdan Theodor Olteanu. Știau ce-i place și ce nu. Eu n-aveam niciun barometru. Am fost obișnuit să lucrez în contexte și cu oameni – pe baza multor ani de lucrat împreună – la care mă duceam să-i întreb „bă, a fost bine?“. La K&B nu voiam să devin acel actor stresant. Or, eu am nevoie să-mi zici lucruri. Eu mă duc la filme de obicei singur și acolo am văzut trailerul, neștiind că a ieșit. M-am văzut pentru prima oară pe un ecran de 15 metri.
Cum a fost echipa?
Am rămas prieten cu Micutzu de la „Băieți de oraș“. O prietenie care nu se hrănește în fiecare zi, dar, când ne vedem, ne simțim aproape și conectați. M-a sunat și m-a întrebat, în stilul lui caracteristic (râde) „Alo! Salut, Vlăduț, vrei să joci într-un film? Vreau să știu dacă scrie Andi (n.r. – Adrian Nicolae) pentru tine“. I-am răspuns „Da“, iar el, „Bine. Te pup!“. Mă bucur că ce am făcut în trecut le-a rămas în cap colegilor și mă sună când au proiecte, mai ales că, pentru acest film, Cosmin a făcut un efort financiar. Mă bucură că oamenii își asumă un risc cu mine, ceea ce înseamnă că nu mă judecă atât de aspru pe cât o fac eu. Eu nu mă pot convinge. E ca în filmul acela cu Bruce Lee, în care, de fiecare dată când se punea la somn, îi apărea în vis un samurai pe care nu-l putea învinge.
Cum a fost să lucrezi sub o regie colectivă?
A fost regie colectivă, dar țiitorul a fost Bogdan, care a fost permeabil la propuneri. Toată lumea a contribuit cu ce a știut. A lăsat actorii la liber să compună. M-am simțit ca într-o tabără, dar luată foarte în serios. Venisem după o campanie istovitoare a radioului – „Radio Aventura“ –, după două săptămâni în care hălăduisem prin toată țara. Cu trezit în fiecare zi la 5 dimineața, ajuns în următorul oraș la 12 noaptea, apoi pleacă mai departe pe 40 de grade. Pe urmă am coborât alte două săptămâni într-un subsol unde am stat la o masă. Îmi pierdusem orice simț al realității.
Cavalerul de onoare cu valențe de Andrew Tate
Cine e Andu, personajul din film?
Cavalerul de onoare al mirelui. Un băiat care lucrează la corporație, un băiat care cu siguranță s-a uitat la „American Pie“, și care, cel mai probabil, îl admiră foarte mult pe Stifler. Este expansiv, dar lovește degeaba într-un perete foarte gros. E complet decuplat de la ceea își doresc femeile. E genul de bărbat care își scrie părerile și frustrările pe Reddit, care, probabil, ar priza foarte bine discursurile lui Jordan Peterson (râde), și, într-o oarecare măsură, ar fi de acord cu Andrew Tate.
Cum te-ai pregătit pentru rol?
Am stat pe Reddit (râde). Casc ochii la oamenii din jurul meu și văd cum băieții mai tineri sunt complet decuplați de la ceea ce simt și vor fetele. Sunt spălați pe creier. Trăim într-o perioadă în care foarte multe femei țin stindardul sus și se prezintă – mai bune, mai rele – ca modele pentru fete, dar băieții din Gen Z nu mai au niște exemple OK de masculinitate. Tocmai pe fondul acesta vin tot felul de Andrew Tate sau Vlad Dobu, care le prezintă o perspectivă greșită. Mi-a plăcut întotdeauna să fac compoziție și mi-au plăcut foarte mult actorii care fac asta. Mi-ar plăcea să merg pe acest drum, chiar dacă nu avem școală de compoziție în România, așa cum o face Daniel Day-Lewis. Mi-ar plăcea să fac method acting.
Cu ce te-a ajutat experiența TV-ului la K&B?
M-a ajutat să-mi concentrez energia pe perioada de filmat. Când am intrat în TV mă risipeam în conversații și făceam tot felul de activități neproductive, mă trezeam că la cadru eram deja stors. Până când mi-am zis să tac o zi și să mă concentrez doar pe cadru. La cadru, ce faci rămâne, și nu mai poți reveni a doua zi. Iar tu acumulezi frustrări pentru că nu mai e nimic în puterea ta odată ce s-a zis „Tras“.
Echipa ideală pentru debutul cinematografic
Ce oferă filmul?
O întâlnire cu o nouă generație de actori, tineri și de perspectivă, asta pentru cei care spun că nu mai există actori după Dem Rădulescu sau Puiu Călinescu. Pentru pudibonzi și sfinți... nu se înjură. Am înțeles că au existat niște discuții pentru că se înjură în filmele românești, de parcă în viața reală nu se înjură (râde). O ipocrizie a unor oameni care își trăiesc viețile cu lampa stinsă. Filmul și teatrul sunt o oglindă a realității.
A fost o provocare să aveți dialoguri fără înjurături?
Nu, pentru că înjuram în pauze (râde). E o poveste foarte frumoasă și bine scrisă. Toți care au scris-o au niște minți sclipitoare. Dac-ar fi să fie o minte pe lumea asta, pe care să vreau să o fur, este cea a lui Adrian Nicolae – o minte foarte ageră, făcută pentru a construi povești. După ce am văzut filmul „Taximetriști“, nu mi-am dorit o echipă mai bună în care să-mi încep experiența în cinema. Sunt niști tipi abili și știu să facă lucruri oneste fără a trăda calitatea artistică.
„La terapie, vreau măcar să îmi întâlnesc demonii, dacă nu pot să-i înfrâng“
La radio cum ai ajuns?
Se făceau o serie de podcasturi, cu Mihai Morar prezentator, iar managerul meu m-a propus pentru lista de invitați. M-am dus și am avut chimie. E o treabă complicată, o cu totul altă joacă și manifestare față de ce eram obișnuit – doar cu replici scriptate. Am ajuns să o fac cu doi dintre cei mai buni oameni, Mihai Morar și Daniel Buzdugan. Am învățat mult într-un timp foarte scurt și am renunțat la foarte multe. E foarte greu să vorbești liber la radio, și să fii și distractiv. După un an mi s-a dat o emisiune de noapte, care se numește „Zona de Confort“. Pentru matinal mă trezeam la 5 – ceva ce am putut face doar trei ani, de trei ori pe săptămână, dintre care o dată și noaptea. Ca să faci matinal de radio, trebuie să faci doar asta. Să mai fi performant și într-un film sau o piesă de teatru, te nenorocește. A fost o perioadă când făceam matinal, emisiune de noapte, „iMaiMultUmor“, „Îs Geană Pi Tini“ și teatru. E o panoplie drăguță care te face să te simți bine despre tine, dar te îmbolnăvește.
De ce „Zona de Confort“?
E o parte din programul „Orașul faptelor bune“, o campanie foarte frumoasă, în care, pentru o săptămână, ne strângem într-o casă și se face radio 16 ore pe zi pentru a strânge bani pentru diferite cauze triste. „Zona de Confort“ era o insulă dinainte să vin eu, stăteau toți la masă și vorbeau între ei pe teme complet diferite față de ce discutau ziua. Înainte de prima campanie, mi-a murit bunicul de cancer. Mi-a fost foarte greu să-mi revin după acel șoc, așa că a trebuit să merg la terapie pentru mă pregăti. Până la urmă, s-a dovedit a fi o refulare, unde mă puteam relaxa, iar fiind cel mai vocal, directorul de programe a intuit că pot fi bun pentru emisia de noapte. E o zonă de midnight radio care vine dintr-o perioadă romantică a radioului. La noi au făcut-o Andrei Gheorghe cu „Midnight Killer“, Răzvan Exarhu cu „Rondul de noapte“, și „Duminicile celor singuri“ cu Florin Călinescu – emisiuni emblematice pentru România. Mândria e cu atât mai mare că în 2024, la radio, de la 23.00 până la 01.00, sună tineri de 14-15 ani, care ar putea face altceva la orele acelea. Eu aleg tema și muzica – complet diferită de playlisturile obișnuite. E o emisiune în care vorbim despre noi, noaptea, când e cel mai ușor, fără presiunea zilei. Noaptea, oamenii sunt altfel.
E ca o terapie publică la radio?
Din respect pentru toți terapeuții cu facultate, m-aș feri să zic asta. E o terapie romantizată. Când am fost eu la terapie, mi-a fost necesară. Sper ca oamenii să nu aibă așteptări ca psihologul să le rezolve problemele. Eu vreau să mă cunosc, să fiu împăcat cu mine și măcar să îmi întâlnesc demonii, dacă nu pot să-i înfrâng. Am făcut terapie doi ani, ultimul fiind oribil ca muncă. Când eram liber, nu mai eram capabil să-mi vărs sufletul, dar recomand tuturor să meargă. Mă bucur că s-a mai dus din stigmat. Societatea românească are nevoie să meargă la psiholog.
Despre ce e „Îs Geană Pi Tini“ și cum ai ajunst să colaborezi cu Speak?
Reacționăm la cringe-ul internetului, adică ce făceam și cu prietenii în liceu. Speak avea deja proiectul, doar că îi era greu singur, iar managerul meu m-a propus. Am făcut o ediție de probă, iar acum avem peste 100 de episoade împreună. Am tras cu dinții de format, AntenaPlay renunțând la noi după un sezon. Acum, în două zile, un episod strânge în jur de 100.000 de vizualizări. Avem conținut care poate fi gustat de oricine. Nu avem mesaje sociale și politice. O fac alții mai bine.
Când mai ai timp să joci teatru?
Seara joc la Teatrul de Comedie din București, acum, în spectacolele „Nunta lui Krecinski“ și „Bani din cer“. Cel mai nou spectacol va fi „Casa de modă“, la Palatul Copiilor. E prima dată când joc pe aceeași scenă cu prietenii mei, Mișu și Anca Dinicu, colega mea de an care îmi este ca o soră. Primul om cu care m-am conectat la UNATC.
„Filmul de artă nu înseamnă neapărat cultură“
Ce părere ai despre discuțiile din jurul film comercial vs. film de artă?
Nu mi se pare o dezbatere. Mă uit în egală măsură la ambele tipuri de film și din fiecare extrag ce trebuie. Consider că te duci la un spectacol sau la un film să te bucuri. Măcar acolo. Care e problema dacă există și film comercial? Nu s-a făcut atâta timp. O industrie bună înseamnă să ai un film bun pe lună, iar pe lângă el, alte trei premiere. În condițiile în care noi nu avem o industrie, ne plângem că se fac filme? Trebuie să existe și filmul pentru oamenii din popor, pentru că cele de artă nu sunt pe înțelesul tuturor. Filmul de artă nu înseamnă neapărat cultură, la fel și teatrul.
Cum vezi libertatea de exprimare în film și artă prin filtrul alinierii la cerințele culturii woke? Este o formă de cenzură?
Eu nu mă simt cenzurat și consider că femeile sunt egale cu mine. Doar dacă ai o problemă cu asta te poți simți cenzurat. Nu văd cultura woke ca fiind atât de greșită. Promovează egalitatea, că cel din fața ta e om ca și tine. Aici ar trebui să se termine discuția. Cu ce te încurcă să aibă unii aceleași drepturi ca și tine? Nu mă interesează ce face nimeni, cu cine se pupă sau se ține de mână. Or, asta e problema noastră ca popor – ne interesează, nu putem trăi altfel. Aprindem torțele dacă un bărbat se îmbracă diferit. Eu știu asta pentru că sunt unul dintre bărbații hetero care nu rămân în zona conservatoare. Experimentez tot felul de estetici, pentru care primesc tot felul de comentarii pe rețelele sociale de la tot felul de bărbați nesiguri pe ei, care îmi spun că trebuia să mor. Mai postez uneori ținuta zilei, pentru că sunt pasionat de haine, și promovez ținutele făcute pe bani puțini. Încă avem mentalitatea de șezătoare. Suntem veniți la oraș de trei generații, aduși de comuniști și puși în blocuri, mână de lucru pentru fabrici. Niște oameni cărora le-a fost schimbat locul, dar obiceiurile nu. Atâta vreme cât derizoriul și caterinca sunt Dumnezeu, nu ai cum să ajungi la vreun progres ca societate.
În online, zmei; în offline, mielușei
Cum a fost tranziția timpurie către faimă?
Nu mi-am dat seama inițial ce s-a întâmplat. Am văzut că e o schimbare pe Facebook, unde începusem să primesc multe mesaje, și pe YouTube, unde filmulețele făceau multe vizualizări. Dar, fiind încă student, îmi vedeam de treabă. Nu mă loveam prea mult de oameni, decât în club, unde se întâmplau multe lucruri frumoase într-un context studențesc. Atunci mă miram că mă recunoaște cineva, pentru că la „În Puii Mei“ eram mereu mascat și machiat.
Poate fi periculos pentru un tânăr să primească dintr-odată atât de multă atenție?
Depinde ce background are. Nu sunt Justin Bieber ca să cadă lumea pe jos când mă vede. La noi nu există genul acesta de rumoare, dar îmi aduc aminte că lunea dimineața toți copiii făceau ca Nicușor de la Brăila – emisiunea fiind duminică seara. La o școală din București s-a făcut ședință cu părinții, ca să nu mai fie lăsați să se uite la noi. Într-adevăr, nu te pregătește nimeni. Eu, recunosc, aveam nevoie de confirmarea lumii, de aceea nu m-am dus spre zone atât de înnegurate, precum consumul de droguri – cu toate că aș fi putut –, pentru că sunt peste tot, nu de când face poliția razii în trafic. Eu doar petreceam foarte mult.
Cum faci față reacțiilor de hate din online? Dar din offline?
Nu primesc recurent hate, dar rămân puțin dezamăgit. Ce fel de om ești dacă dorești moartea cuiva? Am fost amenințat cu briceagul într-o șaormerie, din pricina personajului Malone. Nu a văzut că sunt în civil, complet altfel și cu alte maniere. Le pățești, pentru că viața de persoană publică are și părți bune, dar și rele. În offline, lumea e mai cuminte, dar mai simți câteodată oameni care te discreditează din start. Însă îmi place să stau printre oameni, chiar dacă sunt anti-social.
Prietenie, haine grele
Ce este prietenia pentru tine?
E o legătură foarte rară. Cu cât mergi în viață, îți dai seama că dacă ai doi prieteni ești bogat. Am avut perioade când eram foarte jos, când aș fi avut nevoie de ritualuri în jurul patului din partea prietenilor, ca să mă ridice, dar nu a fost nimeni. E foarte greu să menții niște prietenii. Nu poți avea pretenții dacă nu ai clădit și să ți se întoarcă niște lucruri. Nu necesită întreținere zilnică, dar nici o dată pe lună. Din păcate, din cauza muncii, n-am mai avut timp de prietenii, decât foarte rar și punctual, dar mă pot baza pe niște oameni.
Dacă ai crea un playlist cu trei piese despre prietenie, care ar fi ele?
Pasărea Colibri – „Vis de primăvară“, pentru că descrie un cadru idilic de prietenie într-o zi de mai. „Chiar dacă e greu“ de la Holograf și „Unchain my heart“ a lui Joe Cocker. E de dragoste, dar mie îmi aduce aminte de liceu, când o ascultam cu unul dintre prietenii mei în mașina sa, o Dacie 1300.
Și unul despre creșterea încrederii de sine?
„Cât poți tu de tare“ de la B.U.G. Mafia, Trooper – „Tari ca munții“ și „Eu sunt bomba nucleară“ a lui Florin Salam.
Se încarcă comentariile...
