INTERVIU Adrian Nicolae, actor: „Doi oameni de la STS ne-au spus că spionajul românesc stă în loc pentru că se face filmul nostru“
0Cu toate că marea provocare a filmului „Klaus & Barroso“ a fost scrierea unor dialoguri verosimile pentru 2024, dar fără înjurături, constanta realizării peliculei a fost aceea de a fi mereu pregătiți pentru neprevăzut – nu însă și pentru... nevăzut, surpriză pe care au avut-o când cei de la STS le-au bătut la ușă.
I-a plăcut literatura de mic, așa că nu i-a fost greu ca în clasa a IX-a, obligat fiind să aleagă drept pedeapsă o materie extracurriculară, să se îndrepte către teatru. De acolo înainte, Adrian Nicolae (36 de ani) a știut că drumul avea să îi fie în acest domeniu. A avut o copilărie fericită, în ciuda sărăciei postdecembriste, iar adolescența i-a fost o perioadă nu confortabilă, cu prietenii de ocazie. Abia la facultate s-a descoperit cu adevărat și a aflat ce înseamnă prietenia trainică, oameni „care bagă mâna în foc pentru tine“. Din perioada UNATC-ului a rămas cu lecții bine învățate de la mentorii lui, dar mai ales cu legături pentru întreaga viață. De aici a pornit și ideea filmului „Klaus & Barroso“, care poate fi văzut în cinematografele din toată țara începând cu 16 ianuarie: prietenia cea strânsă, cea pentru care „te trezești și la 3 dimineața“, inspirată din prietenia sa cu Cosmin „Micutzu“ Nedelcu, „mai valoroasă decât o frăție biologică, tocmai pentru că noi am avut de ales și ne-am ales unul pe altul“.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Adrian Nicolae ne-a lăsat să privim în culisele realizării unui film cu trei co-regizori, a vorbit despre ideile extreme și neinformate legate de ecosistemul cinematografic, dar mai ales a subliniat că prietenia, sub toate formele ei, este fundamentală în viață.
„Weekend Adevărul“: Din prezentarea filmului „Klaus & Barroso“ aflăm că regia este una colectivă. O formulă prin care se distribuie spontan și armonios roluri și atribuții între mai mulți membri ai echipei. Ce presupune acest model de regie?
Adrian Nicolae: Mai degrabă se preiau decât se distribuie. Nu avem un plan de a distribui din plecare, dar ce e clar e că în această formulă, numită „Grupa B“, constituită din Cosmin „Micutzu“ Nedelcu, Bogdan Theodor Olteanu și cu mine, tocmai pentru că lucrurile sunt încă la început, din sarcinile care ar cădea în jurisdicția unei singure persoane, suntem și ceilalți doi acolo pentru a prelua din ele. Pentru că am scris toți trei scenariul și știm cu toții despre ce e vorba.
Cum a luat naștere Grupa B?
Cosmin și cu mine am fost colegi la facultate, întâmplător la grupa B, de unde numele. Cu Bogdan lucrez de vreo cinci ani, și avem deja două piese de teatru și două scenarii. Iar cu Cosmin am tot lucrat statornic la diverse podcasturi, emisiuni, scheciuri – tot felul de drăcării (râde). Azi, doar am adus împreună acest triumvirat, bazat pe niște gusturi comune pentru ce ar putea însemna film popular în România.
Când e un scenariu de scris, nu e loc de orgoliu
Cum a decurs scrierea scenariului?
E un prim proiect scris în această rețetă de trei și încă încercăm să ne găsim un soi de ritm. A fost mai degrabă un experiment din care am învățat lucruri de care o să ținem seama mai departe. Toți trei am participat la concept printr-o lungă serie de dezbateri. Cam așa funcționează scrisul în trei. Se contribuie la o structură, apoi la caracteristicile personajelor principale, la cum vrem să curgă povestea, stabilim un început și un capăt. Abia când am trecut la scris secvențe efective, fiecare om a primit un anumit capitol, apoi capitolul scris de fiecare l-am recenzat împreună. E nevoie de niște oameni foarte speciali pentru genul acesta de scriere, care să nu aibă un orgoliu proeminent, pentru că altfel vei tinde să-ți aperi feroce ideile tale în contra ideilor celorlalți. Oameni cu un orgoliu mai elastic, lucizi și cu un discernământ foarte bun. Și, slavă Domnului, toți trei, până acum, am funcționat foarte bine. N-au existat mâini în gât și orgolii rănite. Și nici nu am avut senzația de mers la muncă (râde).
Cât a durat procesul de scriere a scenariului?
La orice proiect sunt mai multe drafturi. Ai un prim draft, pe care îl bombardezi cu tot felul de întrebări ca să vezi care sunt fisurile, corectezi, rescrii. E mult până să ajungă scenariul în mâna actorilor. Sigur, sunt niște cerințe speciale pentru fiecare scenariu, pentru că și producția dictează anumite coordonate ale unui scenariu. De exemplu, pentru „Klaus & Barroso“ am încercat să avem un scenariu care să aibă loc într-o locație unică pe care am încercat să o dinamizăm încât să n-ai senzația de băltire a acțiunii într-un singur spațiu și să compartimentăm secvențele de așa natură încât să ai un soi de progres, să nu simți că stai pe loc. Nu poți să scrii cum te taie capul, așa că găsești o soluție creativă ca personajele să nu poată ieși din acel spațiu unic pe care l-ai ales. Cum la fel, odată ce ne-am pus în cap că încercăm să scriem un scenariu fără înjurături, a trebuit să găsim care e interdicția care ne împiedică să vorbim așa cum vorbesc oamenii în zilele noastre, să o alimentăm și să o ducem până la capăt.
Dialoguri de 2024, fără înjurături
Ce v-a inspirat să scrieți filmul?
Voiam să spunem o poveste despre prietenie care să fie cumva inspirată din povestea noastră de prietenie, a lui Cosmin și a mea, care e o formă de frăție prin opțiune. Ceea ce mi se pare un pic mai valoros decât o frăție biologică, tocmai pentru că noi am avut de ales și ne-am ales unul pe altul. Am tatonat mai multe variante de poveste, iar varianta rămasă e inspirată dintr-un caz real, de mică fraudă pe care a pățit-o Cosmin la club, cu niște ospătari. Am plecat de la ideea „ce ar fi dacă toată acțiunea s-ar întâmpla într-un club, iar noi, frații, am fi angajați ai acelui club unde am încerca o mică șmecherie românească din care să facem rost de bani?“. Ceva ce până la urmă cam tot românul fie a făcut, fie cunoaște pe cineva care a făcut – un mic șperț la locul de muncă.
Așadar, filmul e inspirat din întâmplări reale cu oameni reali.
Toate lucrurile scrise sunt inspirate din lucruri trăite de oameni. E foarte greu să inventezi ceva ce nu s-a întâmplat, pentru că imaginația nu face decât să recicleze cioburi din experiență. Nu e despre niște persoane reale și atât. Pentru clarificare, nu sunt un manipulator, n-am fost niciodată barman și n-am împrumutat niciodată bani de la cămătari (râde).
A fost o provocare să scrieți fără înjurături?
Sigur că da. Nu atât de mare pe cât o arătăm noi în scheciurile de promovare în care ne facem că ne-a fost aproape imposibil să scriem fără înjurături, dar sigur că e o provocare, mai ales că toți trei avem o preocupare pentru verosimilitatea dialogurilor. Mereu am glumit pe seama dialogurilor scrise de oameni care vin din literatură și nu prea ies pe stradă, cu interlopi în 2023 care spun „dă-mi biștarii, dă-mi valiza cu biștari, ticălosule! Hai să mergem să-l mierlim pe ăla“. Având această preocupare toți trei în ADN a trebuit să găsim un fel de a face dialogul să funcționeze fără să fie strâmbat de dorința noastră de a nu folosi înjurături. Și, în plus, filmul poate fi văzut de întreaga familie fără probleme. Acum, nu știu dacă nu ai totuși niște explicații de dat unui copil de 6 ani despre ce e o petrecere a burlacilor și de ce e normal să fie invitată o fată care se dezbracă și așa mai departe. Sigur, e o limită în toate, dar cred că un copil de 12 ani n-are nicio problemă în a recepta filmul.
Filmul atinge subiectul criptomonedelor și al fenomenului din jurul lor. Există vreo experiență personală sau o observație din viața reală care te-a influențat?
Singurul fond real al poveștii este că doi chelneri au încercat să-i facă o mică fraudă lui Cosmin. Restul lucrurilor pe care le-am adăugat sunt doar ficțiune. Mi s-a părut că povestea criptomonedelor e un fel de bulă financiară a zilelor noastre, așa cum odinioară oamenii cumpărau lalele, pentru că lumea credea că bulbii de lalele nu se vor devaloriza niciodată, ori, cum alți oameni au pierdut la bursă foarte mulți bani. Mi se pare că la noi nebunia a fost cripto, pentru că toți aveau senzația că sunt bani ușor de făcut, deși nimeni nu înțelegea fenomenul, drept urmare foarte mulți oameni naivi au pierdut bani munciți. Cred că e cumva și în ADN-ul acestui tip de personaje senzația că poți să faci bani foarte repede din nimic, fără nicio pregătire prealabilă. E un soi de naivitate a omului simplu, dar foarte entuziast. E o capcană clasică pentru prostovani ca personajul meu. Ba, mai mult, problema personajului meu este că a împrumutat bani ca să cumpere cripto, deci a pierdut banii altora – asta e intriga întregului film. Însă nu ne lansăm într-o dezbatere dacă criptomonedele sunt bune sau rele. Noi vorbim despre oameni și despre prietenie, și cum dragostea va salva întotdeauna ziua.
Cum ai abordat procesul de creație a personajului tău?
A fost un pic mai straniu decât de obicei, atunci când personajul e deja scris și ai o perioadă de decriptare a lucrurilor pe care autorul le-a pus acolo. Acum știam bine ce a pus autorul acolo. Partea de interpretare a venit cumva natural pentru că știam care sunt temele textului și mizele personajului. Știam toate opțiunile pe care nu le-am luat cu personajul în scris și atunci a fost mai simplu să știu ce opțiuni să iau interpretativ, fără să bâjbâi foarte mult în căutări.
Pregătiți pentru neprevăzut, nu pentru Big Brother
Cum au decurs filmările?
Repede (râde). Am avut și un... accident din cauza căruia a trebuit să amânăm – am făcut varicelă. La 35 de ani. Pentru mine e o dovadă că cel mai probabil blestemele funcționează (râde), pentru că e foarte greu să faci varicelă la vârsta asta, dar pe de altă parte sunt foarte norocos pentru că nu a fost atât de grav pe cât putea fi. A trebuit să amânăm filmările pentru o lună, dar, odată începute, au trebuit să meargă într-o rigoare, pentru că nu aveam foarte multe zile de filmare la dispoziție, deci nu aveam foarte multe ocazii de a greși sau de a întârzia sau de a ne răzgândi. Ne-am străduit toți trei să fim pe cât putem de pregătiți, pentru că întotdeauna apar lucruri neprevăzute. Am avut noroc că nici n-au apărut prea multe și am putut să ducem munca destul de lin până la capăt. Sigur, e foarte obositor și pe alocuri foarte tensionat pentru că trebuie să ai posibilitatea de a te răzgândi, iar în timp real să găsești o soluție la problema apărută.
Care a fost partea cea mai memorabilă sau amuzantă a procesului de realizare a filmului?
A venit, cred că în a doua zi de filmare, STS-ul la noi în club să ne certe pentru că una dintre lavaliere căzuse și emitea pe o frecvență care e securizată. Nu ai voie să emiți pe acea frecvență. Le bruiam lor comunicările. Au venit doi oameni de la Serviciul de Telecomunicații Speciale să ne spună că, știți, spionajul românesc stă în loc pentru că se face filmul „Klaus & Barroso“ (râde). Ne-au căutat pe toată Calea Victoriei cu o antenă direcțională care le spunea de unde vine semnalul care îi bruiază ca să ne spună că „noi auzim tot ce vorbiți voi aici, ceea ce nu e în regulă, pentru că am vrea și noi să comunicăm pe frecvență“. Am schimbat frecvența și i-am lăsat pe oameni să-și facă treaba.
„Nu este o concurență între filmul comercial și filmul de artă“
De unde apetitul pentru scris?
Eu am făcut Filologia; mi-a plăcut literatura de mic. Când eram în liceu, înainte de morbul acesta cu actoria, cochetam cu ideea de jurnalism. După ce am terminat facultatea și am jucat destul de multe spectacole, am avut posibilitatea de a face niște traduceri, apoi de a face niște versiuni de scenă, care sunt niște rescrieri ale unor piese de teatru, ca să adecveze textul la viziunea unui regizor. Un regizor vine și îți dă o serie de cerințe și tu trebuie să adaptezi acel text la acele cerințe. Am făcut asta la vreo 15 spectacole, ceea ce a fost un exercițiu foarte bun, pentru că trebuie să ai și niște completări în care ești condiționat să scrii în maniera acestor autori mari ale căror texte le preparam. E ca la pictură, dacă te pune cineva să pictezi un pic ca Rembrandt, e un exercițiu foarte bun pentru ce ai tu de făcut în timp. Și din aproape în aproape, apoi, la propunerea lui Bogdan, am scris împreună piesa de teatru „Taximetriști“ și am prins gustul, iar de acolo ne-am mutat spre scenarii.
Ce îți place mai mult: teatru, film sau scris?
Ca să fiu sincer, îmi place jucăria cea mai nouă pentru că e încă puțin explorată. Dar nu pot să concep că aș abandona vreodată teatrul. E o nevoie prea puternică de a face teatru ca să o abandonez. Încerc să le împac între ele.
Diversitatea ecosistemului cinematografic
Cum vezi discuțiile și dezbaterea din jurul unui film comercial vs film de artă?
Mi se pare o non-dezbatere, care este alimentată de oameni cu vederi extreme și de obicei oamenii cu vederi extreme sunt neinformați. Nu cred că e o concurență între ele și nu cred că oamenii care sunt atât de vehemenți și alcătuiesc acest peisaj, strict inventat, cu două tabere adverse, film de artă și film de public, înțeleg că un ecosistem are diversitate și trebuie să fie și de-alea și de-alea, și că niciunii nu fură căciula celorlalți. Cei care spun că filmele populare nu ar trebui să existe pentru că sunt tâmpite – e un snobism dus la extrem, iar cei care spun că filmele de artă nu ar trebui să existe – e o ignoranță dusă la extrem. E drept că o lungă perioadă de timp, filmele de artă, numite cumva tendențios „filme de festival“, au fost singurele care s-au făcut pentru că oamenii care fac filme sunt artiști și au aspirații artistice cu filmele lor și îi preocupă mai puțin reușita comercială. Acum, slavă Domnului, lucrurile s-au mai reglat. Este un avânt al filmelor populare și ai de unde alege, ceea ce după mine e cel mai important. Sunt zile în care am o mare sete de a merge la un film de artă care să mă solicite și care să îmi deschidă mintea și care să mă provoace intelectual, la fel cum sunt seri în care vreau neapărat să mă duc la o comedie simplă și distractivă. Ce bine că acum am opțiunea de a mă duce în zile consecutive la un film de artă românesc și la un film de public românesc! Nu știu de ce, în loc să savurăm plăcerea de a avea posibilitatea să facem asta, trebuie să ne pierdem în conflicte de genul snobi vs popor.
Ce părere ai despre libertatea de exprimare în film și artă prin filtrul alinierii la cerințele culturii woke?
Eu sunt un centrist, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că pot intra în dialog cu ambele extreme, iar pe de altă parte, că sunt înjurat de ambele extreme pentru că nu am o opțiune clară. Eu cred că niciun fel de extremism nu-i bun. Cred că poți să faci comedie și fără să faci punching down. Asta extrag din zona political correctness-ului. Fii de treabă cu oamenii! Nu te obligă nimeni să fii un nenorocit cu o categorie socială. Dacă singura ta cale de a obține umor este să dai într-o categorie socială, asta spune mai multe despre tine decât despre acea categoria socială. De asemenea, să luăm cealaltă latură a extremismului în care sunt niște justițiari ai wokeness-ului care văd ofense peste tot, chiar și acolo unde nici pomeneală de ofensă. Și ei mi se par la fel de idioți ca ceilalți. Sunt perfect dispus să consider mai multe feluri de persoane ca fiind exagerate (râde). Cred că există o extremă a political correctness-ului la fel cum cred că există o extremă a lipsei de political correctness și nu pot fi de acord cu niciuna.
Pot fi ambele capete ale spectrului forme de cenzură?
Atunci când e extremă, da. Pe de altă parte, îngrădirile rareori rămân săpate în piatră pe veșnicie. Lumea nu merge decât înainte, iar lucrurile sunt în transformare. Nimeni nu-și amintește niște lucruri care acum 50 de ani păreau veșnice. La fel cum lucruri care acum 50 de ani erau vulgare, acum sunt parte din educație. Sunt convins că mare parte dintre interdicțiile de acum în ceea ce privește limbajul peste 50 de ani vor fi ridicate. La fel putem spune și despre excesele de corectitudine politică, așa-zisa cultură woke. Sunt convins că toate astea vor fi privite cu duioșie peste 50 de ani ca fiind niște chestii ridicole, pentru că societatea își va fi luat până atunci ceea ce este clar că avea nevoie pentru a merge înainte. Își va încorpora această critică. Rockul era acum 70 de ani ceva de neconceput, cu toate picioarele alea pe sus și cu datul din șolduri, era chiotul vulgarității. Eh, uite că lucrurile se mai și îmblânzesc pe parcurs, or, eu cred că așa-zisa vulgaritate verbală de care tot vorbim acum și despre care s-a făcut caz data trecută cu filmul „Taximetriști“ este o non-problemă, de fapt.
„Pe fișa de jurizare, Adrian Pintea a notat că am talent. Mi s-au tăiat picioarele“
„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria la începutul anilor ’90?
Adrian Nicolae: Neașteptat de frumoasă. Sigur că tot omul, dacă nu a avut o copilărie traumatizantă, toate amintirile copilăriei tind cu timpul să capete niște note mai calde. Dar aș zice că am fost un privilegiat, pentru că, în ciuda sărăciei, care era împărtășită de cam toată lumea atunci în anii ’90, am avut o copilărie foarte plăcută. Eram foarte mulți copii de aceeași vârstă și cu toții copii de muncitori. Eu am fost mereu mai retras, mai timid, dar Berceniul era un cartier foarte ok pentru un copil să crească. Sigur că violența era mult mai mare, și verbală și fizică și psihologică, decât ar fi acum considerat normal, dar presupun că o anumită doză de greutăți te fortifică. E ca un vaccin pentru viață.
Acasă ai avut libertate deplină sau reguli stricte?
Am avut norocul de a avea niște părinți cu un mare har în a fi părinți. Nu și-a propus niciunul să studieze foarte temeinic ideea de a fi părinte, dar cumva le-a ieșit. A fost un echilibru bun între mama și tata și a fost un echilibru bun și în fiecare dintre ei. Un echilibru bun între libertate și restricție, între interdicție deplină de tipul „asta nu faci sub nicio formă“ și nuanțare, de genul „hai să-ți explic de ce lucrurile astea sunt așa cum sunt și uite care e curgerea cauzală a evenimentelor ca tu să înțelegi ceva despre viață“. S-a potrivit cumva chimia lor de atunci cu structura mea și abilitatea mea de a învăța lucruri, astfel încât am fost ferit de mari tentații care abia începeau să circule cum ar fi violența, găștile, drogurile.
Precum mulți copii de la oraș, din familii de muncitori, ai petrecut mult timp cu bunicii?
Bunicii din partea tatălui, oameni foarte religioși, sunt din Valea Dragului, un sat care l-a dat românilor pe Florin Salam. O comunitate cam 33% bulgari, români și romi. Iar din partea mamei, bunicii locuiau la o distanță destul de mică de noi și atunci am petrecut împreună mult timp. Mergeam la ei după școală sau bunica mea mai venea la noi să stea cu mine. Îmi amintesc că odată, când eram mic, ea întindea rufele și am încuiat-o pe balcon. Era o zi rece de noiembrie și ea avea rochia de casă fleașcă pentru că nu aveam mașină automată. Iar eu am încuiat cârligul de la ușă, iar după ce i-am făcut tot felul de strâmbături cu jaluzeaua sus, jos, sus, jos, bau, mamaie, am început să plâng din câte mi s-a povestit și apoi am adormit lângă ușă. Motiv pentru care a stat vreo patru ore pe balcon, până a venit tata de la uzină.
Romanul adolescentului neconfortabil
Dar prieteniile cum erau pe atunci?
Prieteniile erau cumva contextuale. Normal că erai prieten cu vecinii de la bloc sau colegii de clasă. Multe prietenii nu s-au păstrat pentru că de fapt nu aveam nimic în comun. Eram doar aproape ca distanță unii de alții sau eram obligați să petrecem foarte mult timp împreună. Prieteniile reale, trainice, le-am legat în facultate, abia atunci când din toată aria de preocupări au fost aduși împreună oameni cu fix aceleași dorințe.
Se spune că prietenii din liceu sunt pe viață. Așa este și în cazul tău?
Niciun prieten n-a rămas din adolescență. N-am fost confortabil în liceu. Sigur că aveam niște prieteni cu care mă întâlneam, mergeam la filme. Dar simplul fapt că toate aceste legături s-au disipat în momentul în care am intrat la facultate mi-arată că, de fapt, nu era nimic consistent acolo. Pe cât de neplăcut și nelalocul meu m-am simțit în liceu, pe atât de bine și de acasă m-am simțit în facultate.
Ce pasiuni aveai?
Cititul. Muzică mai puțin. Nu sunt o persoană extrem de muzicală. Ascult ca tot omul în mașină, acasă, deseori atunci când scriu. Când sunt la repetiții, ascult ce muzică vor regizorii. N-am avut nicio pasiune în adolescență pentru vreo trupă, astfel încât să devin un groupie al acelei trupe, cum era la modă. Când eram în liceu, foarte la modă era Vama Veche, dar n-am fost niciodată un fan.
Ai avut vreo carte care a rămas cu tine până azi?
„Memoriile lui Hadrian“ de Marguerite Yourcenar, aș zice. Și toate cărțile lui Umberto Eco. Mi-a plăcut Eco foarte mult în liceu și încă îmi place.
Dar un film?
În facultate am mâncat pe pâine filmele clasice rusești și îmi plăceau foarte mult. Era ceva exotic, dar era și ceva ce căutam în mine. Un fel de greutate pe care, cu mintea de adolescent, credeam că nu o am pentru că nu o am ca structură, dar nu o aveam pentru că n-aveam niciun fel de experiență. Ce trăisem eu până la 17 ani, atunci când am intrat în facultate, ca să pot să joc ca rușii aceia pe care îi admiram atât de tare. Mi-au mai plăcut filmele cu mafioți. Eram mare fan De Niro și Pacino. Nu intram în dezbaterea cu cine e mai mișto, De Niro sau Pacino. Îmi plăceau amândoi în mod egal.
Verdictul „zapciului“
La teatru cum ai ajuns?
Am ajuns într-un cerc de teatru pentru că am făcut o prostie în clasa a IX-a. Am ieșit cu trei colege de ziua Sfântului Gheorghe și ne-am îmbătat. Ne-au scăzut media la purtare și am fost siliți să intrăm în niște activități extracurriculare ca să dovedim că nu suntem niște nenorociți. Și din oferta de activități extracurriculare am ales trupa de teatru crezând că sigur e ceva simplu (râde). M-am gândit că doar o bifez, dar ulterior mi-a plăcut din ce în ce mai mult. Am avut norocul de a-l cunoaște când eram în clasa a XII-a pe Ștefan Peca, unul dintre cei mai interesanți dramaturgi contemporani. Și el a scris o piesă de teatru avându-ne în cap pe mine, pe iubita mea de atunci, Irina Ioniță, și pe Laurențiu Bănescu, piesă care s-a numit „New York Fucking City“, pe care am jucat-o la Green Hours. Deci, primul meu spectacol profesionist a precedat facultatea. Atunci mi-a fost foarte clar că asta vreau să fac. Chiar ar fi fost o problemă mare dacă n-aș fi intrat la facultate.
Te-ai pregătit cu un profesor pentru admitere?
M-a ascultat Daniel Popa, care era pe vremea aceea actor la „Bulandra“ și care a regizat spectacolul „New York Fucking City“. M-a ascultat de mai multe ori și m-a ajutat cu selecția repertoriului și ulterior, un eveniment frumos a fost că după un festival de teatru am putut să-l cunosc și pe Adrian Pintea și am avut ocazia să mă asculte și dumnealui la repertoriu. Mi-a spus „e cam depresiv repertoriul, mai umblă la el. În rest, e bine“. M-am mai văzut cu dumnealui abia după ce intrasem în facultate unde l-am prins doar un an și ceva până a murit. Dumnealui a fost în juriu la acest festival de teatru pentru liceeni la care am participat. Mă cunoscusem cu un regizor tehnic de la „Nottara“ care mă mai lăsa să intru la spectacole fără bilet, pentru că altfel n-aș fi putut intra. Domnul acesta, Traian Radu, mi-a spus că atunci când a făcut curat pe masa de jurizare, a văzut fișa de jurizare a lui Adrian Pintea și că a scris „Adrian N. are talent“. Îți dai seama că mi s-au tăiat picioarele. Era vorba de Adrian Pintea, iar Traian a zis „Mă, nu vrei să-ți fac rost de numărul lui? Poate te ascultă pentru admitere“. Mi-am zis că degeaba îl sun pe om, că n-am bani să-i dau. Asta îmi imaginam, pentru că totuși vorbim de Adrian Pintea și n-ar fi cerut un fleac. Dar domnul Traian Radu a spus „Eu cred că, așa, o dată ca să te asculte se poate și fără bani“. Și am zis că încerc. Cred că de trei-patru ori am încercat să îl sun și n-am avut curaj. Știam că la capătul celălalt o să-mi răspundă Adrian Pintea și eu trebuia să-i spun salut, dar mi-am luat inima în dinți și l-am sunat. A fost foarte frumos. M-a așteptat la Studioul de Teatru Casandra – o veste foarte bună este că acest spațiu unde zeci de ani au jucat absolvenții de UNATC a fost obținut în instanță după ce fusese pierdut și va reveni la UNATC. Acolo, în foaierul de la Casandra, m-am întâlnit cu domnul Adrian Pintea, care mi-a spus să vin la fix 9 dimineața. Eu eram acolo la 8 jumătate, iar la 9 fără un sfert a venit dumnealui. Mi-a rămas foarte bine în minte că mi-a spus „Oho, prima probă ai trecut-o, ești punctual“. Eu eram în stare să dorm acolo, dacă era cazul. Și după, am intrat la facultate, unde experiența chiar a fost una aparte. Am avut și noroc de profesori buni. Mulți dintre colegii de breaslă cu care am vorbit după n-au avut acest noroc. Dar pe lângă profesori, am avut parte și de colegi foarte buni.
Părinții cum au văzut opțiunea?
M-au susținut, ceea ce a fost foarte plăcut. Atunci când vii dintr-o familie săracă, e nevoie de mult mai multă tărie din partea părinților să te încurajeze spre o profesie liberală. Mă bucur foarte mult că au avut înțelepciunea de a crede că nu a fost doar un moft. Trebuie să recunosc că m-a și maturizat foarte mult momentul în care ei mi-au spus: „Noi o să încercăm să te ajutăm cât putem, dar trebuie să înțelegi și tu că din momentul acesta nu mai avem niciun control asupra acestui drum. Nu cunoaștem pe nimeni din meserie. Nu avem încredere în discernământul nostru față de această meserie, adică o să fii cam pe cont propriu acolo“. Când primești asta de la părinții tăi, venind la pachet și cu foarte multă încredere, e ceva care te responsabilizează foarte tare să nu renunți când dai de primul hop. Te ambiționează să reziști în profesie.
„După facultate, ca la sport: trebuie să îți găsești propriul ritm“
Cum au fost anii de facultate?
Extraordinari. Sigur că savoarea anilor de facultate de teatru o înțelegi cu adevărat numai după ce termini școala. Doar atunci poți să-ți dai seama ce privilegiat erai în anii aceia în care nimeni nu avea niciun fel de așteptare de la tine. Erai doar o promisiune în care toată lumea pompa încredere și energie: Haide, poți să fii mai bun! Muncește! Uite, eu sunt aici să spun ce cred că poți să faci mai bine. Sigur că, probabil, pentru alți colegi de-ai mei care au nimerit profesori mai puțin buni, pe cât a fost pentru mine de plăcut, atât de neplăcut a fost pentru ei. Să vii cu toată încrederea și să nu vină cineva la întâlnire e ceva foarte urât, dar pentru mine a fost extraordinar. Iar colegii, la fel. Eram proaspăt absolvenţi de liceu, dar cu o foame foarte mare de a învăța, de a face, de a experimenta. Ecosistemul acesta e ceva foarte plăcut. Nu e o facultate la care te duci și doar stai într-o bancă câteva ore pe zi și își vede fiecare de treaba lui. E o facultate la care afli foarte multe despre tine și înveți să devii cumva permeabil și pentru ideea că există un celălalt. Și, în condițiile astea, oamenii cu care experimentezi aceste descoperiri îți rămân pe urmă apropiați pe viață. Plus că ne miroseam ciorapii pe acolo câte 12 ore pe zi. E o experiență umană care depășește procesul de doar școală.
Ce ai făcut după absolvire?
Am făcut două mastere. Unul în Actorie, pentru că era posibilitatea de a continua studiile un timp cu doi profesori pe care i-am apreciat foarte tare. Câte un an cu fiecare. Plus ideea de a face lucruri profund diferite. Primul an am făcut o trilogie antică, ceea ce mi-a destupat mintea într-o direcție, iar al doilea an am făcut un musical care, iarăși, mi-a destupat mintea, într-o altă direcție. Iar la zece ani după, am mai făcut un master în Teatrologie și Management Cultural după ce începusem povestea cu scrisul de versiuni de piese. Simțeam că am un gol de lecturi de specialitate pe care trebuie să îl umplu și am vrut să fie ceva sistematic. Și ca orice copil simplu, dacă am vrut să învăț ceva, m-am întors la școală.
La început banii sunt foarte puțini și proiectele sporadice. E foarte obositor, iar dacă n-ai o susținere financiară solidă din partea părinților, lucrurile sunt foarte neplăcute după facultate.
Cine sunt profesorii care ți-au fost mentori?
Adriana Popovici, care a fost conducătoarea anului, o persoană extraordinar de inteligentă și cu o sensibilitate foarte intimidantă. Iar celălalt e Liviu Lucaci, care e cumva mentorul meu, al lui Micutzu, al lui Nelu Cortea, prietenii mei. Din întâlnirea cu aceste două persoane am avut de câștigat enorm, pe viață – stimularea unei curiozități, inocularea unor principii foarte sănătoase, cum ar fi seriozitatea, disciplina, ideea că nu poți să-ți bați joc de celălalt oricare ar fi celălalt, fie că e vorba de partener sau de spectator. Niște oameni extraordinar de valoroși.
După terminarea studiilor, ai reușit repede să obții roluri?
După facultate a fost greu, cum e pentru toată lumea. E un șoc, pentru că trebuie să treci dintr-un regim în care toată lumea te ține în brațe într-un regim profesionist în care nimeni nu are răbdare și trebuie să livrezi din tot ce ai acumulat. Presupun că e ca la sport. Trebuie să-ți găsești un ritm și un regim de lucru care să-ți convină. La început banii sunt foarte puțini și proiectele sporadice. E foarte obositor, iar dacă n-ai o susținere financiară solidă din partea părinților, lucrurile sunt foarte neplăcute după facultate. Am avut noroc că am putut să trec din proiect în proiect și am ajuns într-o trupă care, de la un moment dat, s-a numit Trupa fără nume. Am intrat în foarte multe proiecte ale domnului Victor Ioan Frunză. Am petrecut zece ani în această întreprindere teatrală din care am învățat foarte mult. Eram într-un context bun în care jucam în spectacole bune alături de colegi cu valori comune.
Pe lângă părinții care ți-au fost alături, ai avut și prietenii alături?
Prietenii mei erau toți din branșă. Nu aveam prieteni care să nu fie într-un fel sau altul conectați la meserie. N-am avut niciodată bucuria de a umbla prin cluburi, locuri zgomotoase. Am fost mai degrabă omul care stă la mese lungi unde se discută lucruri. Un criteriu era să ne auzim (râde). Și în continuare nu umblu prin locuri unde e gălăgie. Dar prietenii mei au fost aproape în măsura în care și eu le-am fost aproape – în această vale care vine imediat după facultate, ne-am susținut moral. Financiar nu prea puteam să ne susținem între noi că eram toți vai de capul nostru. Acum, când ne merge o idee mai bine, prietenii mei au rămas oamenii alături de care am fost atunci când ne-a mers prost.
„Oamenii de calitate mai devreme sau mai târziu răzbesc“
Ești cunoscut ca făcând parte din anturajul artistic al lui Cosmin „Micutzu“ Nedelcu, dar stand-up nu ai practicat, ci ai devenit popular pe internet pentru roasturile organizate...
Da, ne mai anturăm împreună, c-așa fac prietenii (râde). Nu am făcut stand-up și nu plănuiesc. Am prezentat Roast Battle, iar acum sunt în juriu la Roast Battle. Am fost Roast Master la toate acele roasturi ale unor celebrități. Am făcut și scouting de tinere talente, am făcut și coaching pentru niște stand-uperi la început de drum. Am făcut și improvizație împreună cu Micutzu niște ani, dar și cu Teo, Vio și Costel. Am făcut tot felul de lucruri; parțial și pentru că nu mi-a plăcut niciodată să rămân încadrat într-o capsulă pe care a ales-o un copil de 17 ani atunci când a terminat liceul. Am crezut foarte mult în posibilitatea omului de a face mai multe lucruri și mai ales de a se răzgândi pe parcursul vieții.
Ce este un roast?
E un concept american foarte vechi, de prin anii ’20-’30, în care prieteni foarte buni, de obicei din zona artistică, se adună laolaltă, aleg pe unul dintre ei care este omul zilei, omul orei sau al momentului, și fac toți glume insultătoare despre el, sub motto-ul „you always roast the ones you love“, adică nu glumești decât pe seama celor pe care îi iubești. Cu toate că aceste glume insultătoare erau cât se poate de acide, toată lumea înțelegea că se fac cu multă iubire. Mi-a plăcut foarte mult conceptul pentru că întotdeauna am considerat că dacă oamenii ar face mai multe glume și s-ar lua mai puțin în serios, ar fi mai puține conflicte. Un aspect important al roastului este că are în spate un scop caritabil, iar noi am preluat asta cu mare mulțumire și toate încasările de la toate roasturile vedetelor care au acceptat să fie parte din întâlnirile noastre s-au dus la niște cauze foarte bune.
Cu bromance-ul de acasă pe marele ecran
Cum te-au influențat până acum prieteniile pe care le aveai?
Am reușit să mă apropii de niște oameni de calitate, oameni pe care timpul și greutățile i-au verificat ca fiind de calitate. Oamenii de calitate mai devreme sau mai târziu răzbesc. Prietenii mei sunt oameni care fac lucruri importante și asta mă ajută, pentru că atunci când am nevoie de un sfat, pot să apelez la cineva care știe ce vorbeşte. Și, sigur că ofer reciprocitate. Asta e toată frumusețea unui ecosistem de prieteni. Gândul că nu ești niciodată singur, oricât de singur ai fi, și că ai oamenii aceștia la care poți să apelezi te lasă să faci lucruri îndrăznețe.
Ce este prietenia?
Pentru mine, prietenia e să știi că oricând, și la 3 dimineața, poți să suni un prieten și, fără prea multe explicații, să ajungi într-o oră la masă cu el. Să știi că poți avea asta la îndemână. Cineva care bagă mâna în foc pentru tine.
Este Cosmin „Micutzu“ Nedelcu cel mai apropiat prieten?
Da. De aceea am făcut „Klaus și Barroso“. Era păcat de așa bromance să nu și lucrăm împreună. Ce mi se pare formidabil la genul acesta de prietenie e că am reușit să fim prieteni în niște etape foarte diferite ale vieții noastre. Nu e o prietenie despre care spui că am rămas prieten doar cu colegul meu de cameră din facultate pentru că n-am reușit să adun alții și cumva ne-am obișnuit atât de mult unul cu altul, încât doar asta ne-a ținut prieteni. Nu, ci e chiar o relație în care suntem mai buni prieteni acum decât atunci când eram în facultate. Parțial și pentru că fiecare dintre noi, dar și împreună am traversat niște lucruri majore și ne-am reevaluat. Plus că ne considerăm și oameni mișto (râde). Există și acest efect de proximitate în care tinzi să nu acorzi adevărata valoare unui om doar pentru că te-ai obișnuit cu el. Nu e cazul, și asta cred că e ceva mare.
Dacă ar trebui să curatoriați un playlist despre prietenie, care ar fi primele trei piese?
Transglobal Underground – Delta Disco
5ʾnizza – Soldat
Peter Cat Recording Co. – Iʾm this.
Se încarcă comentariile...
