Faţa nevăzută a Festivalului Enescu sau oamenii care fac magia
0Toată suflarea ţării noastre este mândră de festivalul Enescu, de departe cel mai important eveniment cultural de pe meleagurile noastre, dar puţini ştiu că tot acest marathon este posibil graţie eforturilor depuse de doar câţiva oameni în imensa lor majoritate tineri şi foarte tineri. Vă prezentăm oamenii din spatele Festivalului Enescu cărora toţi melomanii trebuie să le mulţumească pentru eforturile depuse.
UN ARTICOL DE GABRIELA HORIA
Gabriel Buruiană este cel care s-a ocupat de catering. El a avut grijă ca artiştilor să li se îndeplinească fiecare dorinţă legată de mâncare şi de băuturi. El a studiat timp de opt ani contrabasul şi apoi a făcut un salt spre filosofie. Pasiunea pentru muzică l-a adus în echipa Festivalului Enescu. ”Cei mai mulţi artişti nu au avut cereri speciale. Cea care m-a pus cel mai mult în dificultate a fost Anne-Sophie Mutter care a dorit apă tonică de cocos. Nici nu ştiam că există aşa ceva. E un fel de miere lichidă îngrozitor de dulce. Şi a mai vrut şi lapte de migdale. Noroc cu furnizorii noştri care ne-au procurat orice le-am cerut”. Soliştilor li s-au adus băuturi răcoritoare 100% naturale fiecare sticluţă conţinând 7 vişine, jumătate de banană, un sfert de măr şi 7 boabe de struguri. Gabriel a avut grijă ca fiecare artist să aibă tot ce-şi doreşte atât în timpul repetiţiilor, cât şi în pauzele concertelor.
Paul Machedon studiază arhitectura şi la festivalul Enescu este însoţitor al artiştilor. ”Avem grijă să fie orchestra completă la aeroport, o încărcăm în autocare, o aducem la hotel, avem grijă să ştie oamenii când să vină la repetiţii, să ajungă la repetiţii, să repete în condiţii foarte bune, să plece de pe scenă când trebuie, să intre pe scenă la concert când trebuie, să iasă de pe scenă la final când trebuie, să aibă ceai, să aibă cafea, să aibă mâncare, asta, desigur, cu ajutorul colegilor de la catering.” El a avut şansa de a însoţi câţiva solişti de top, Max Emanuel Cenčić, Jennifer O'Loughlin, Elisabeth Leonskaja, şi câteva orhestre. ”Am vrut să intru în echipa festivalului vrând să dau o mână de ajutor şi fiind sigur că festivalul e mult mai interesant din interior. Am dat o căutare pe tatăl nostru Google şi am găsit anunţul postat de Artexim. Am aplicat şi ei m-au ales. Şi am avut dreptate. Trăieşti mult mai intens festivalul când faci parte din echipă. M-a uimit să descopăr că mari artişti, care pe scenă par nişte zei, în realitate sunt simpli oameni care însă au imensă pasiune pentru ceea ce fac. În afara scenei beau şi ei apă ca toată lumea, mănâncă hrană adevărată şi nu se hrănesc doar din nectarul artei. Apropo de asta, aflasem de la student de-a ei că doamna Leonskaja adoră urda de la saşi şi că îi place la nebunie o plăcintă cu mere, dar nu orice plăcintă ci una făcută la o mică patiserie din Piaţa Amzei, un loc ascuns unde nu ai vedea-o niciodată pe Elisabeth Leonskaja. Am vrut să-i fac o surpriză şi m-am dus la ea la hotel încărcat cu flori, cu urdă şi cu acea plăcintă. Ajungând acolo, am realizat că nu eram singurul care ştia acel mic secret şi că primise câteva platouri cu plăcintă. Dar numai eu i-o adusesem pe cea din Piaţa Amzei”.
Magda Lăzărică este coordonator al transportului aerian. Ea şi echipa ei s-a ocupat de emiterea biletelor avion şi de călătoria invitaţilor. Ea este în echipa festivalului încă din 2003 şi din 2005 se ocupă de partea de logistică. În viaţa de zi cu zi este profesoară de muzică la Liceul Tonitza.
Andreea Negoiţă este la a treia ediţie de festival şi anul acesta a fost însoţitoarea dirijorilor Zubin Mehta, Yefim Bronfman, Lars Vogt, Laurence Cummings şi Vasily Petrenko şi a unor solişti. Cea mai ”intensă” amintire legată de job-ul său de la festival datează din 2013 când a fost însoţitoarea lui Cameron Carpenter care a ţinut-o 16 ore la Ateneu. ”Când eşti însoţitor trebuie să satisfaci nevoile artiştilor. La un moment dat, Carpenter a vrut paste. Şi m-am făcut paste. Ca toată lumea să fie fericită şi concertul să iasă bine. Anul ăsta a fost o explozie de ”vreau banane.” La Carpenter, care era furios că nu e orga acordată nu au funcţionat însă decât pastele.”
Oana Şerban lucrează la departamentul de cazare din 2011. ”Anul acesta am cazat cam 2500 de oameni. Asta înseamnă în jur de 5500 de nopţi hoteliere. Lucrăm cu hotelurile de patru şi cinci stele din apropierea Ateneului şi a Sălii Palatului pentru ca artiştii să fie aproape de sălile de concerte. Luna septembrie e una aglomerată şi e destul de greu să găsim atât de multe locuri la hoteluri. În plus, trebuie să ţinem cont de nevoile artiştilor. Dacă e un nume mare poate vrea apartament, poate vrea piscină, poate vrea un anume hotel. Unii sunt pretenţioşi. Pretenţiile cresc în funcţie de nume. Celebrităţilor le dăm cazare numai la hotel de cinci stele, camere cu vedere frumoasă şi aşa mai departe. Încercăm să-i surprindem cu mici cadouri. Contractele cu hotelurile le încheiăm încă din martie-aprilie, dar modificări apar până-n ultima clipă”.
Roxana Puşcaş se ocupă de biroul de presă străină. ”A fost interesant să văd cum reacţionează jurnaliştii străini la un eveniment cultural românesc de un asemenea calibru. S-au acreditat ziarişti de la Deutsche Welle, de la Rai Radio 3, de la publicaţii muzicale, televiziuni străine...Mulţi, foarte mulţi. Oamenii au fost foarte tare încântaţi de nivelul festivalului, de calitatea interpreţilor şi, nu în ultimul rând, de organizare.”
Raluca Simionoiu a ajuns la Festivalul Enescu în 2009. ”Am venit din întâmplare cu colega mea Oana, cea care se ocupă de cazare, să-şi depună CV-ul. Domnul Constantinescu mi-a spus să iau un loc şi să-i spun ce ştiu să fac. I-am spus că sunt studentă la Cibernetică în anul III şi atunci mi-a pus bugetul în braţe. Aşa că, în 2009, pe lângă însoţiri, am început să lucrez uşor-uşor şi la partea de bugetă, iar acum am ajuns să îl coordonez. Eu mă ocup de bani şi mă asigur ca artiştii să fie plătiţi. E o muncă dificilă din perspectiva birocratică şi necesită multă previzionare. Noi ne ocupăm de tot ce ţine de fiscalitate, ţinem legătura cu Ministerul Culturii. E o luptă continuă pentru că nu primim banii toţi odată. Discutăm cu partenerii, cu sponsorii, planificăm cheltuielile pe decade, ne ocupăm de banii din bilete pe care nu te poţi baza până-n ultima clipă… E un puzzle uriaş şi foarte complicat, cu responsabilităţi foarte mari, dar îmi place să cred că împreună cu domnul Mihai Constantinescu, directorul ARTEXIM, fac echipă bună pe acest domeniu. Ştiu că are încredere în mine. Şi nimeni nu a plecat neplătit sau nemulţumit. Avem un buget de 6 milioane de euro, mult mai mic decât Festivalul de la Salzburg cu care noi ne comparăm. Dar reuşim cu o echipă mica să facem acest festival atât de mare. Filarmonica din Berlin a avutcel mai mare onorariu primind 300.000 de euro pe concert, iar dintre solişti Murray Perahia şi Christian Zacharias au fost cel mai bine plătiţi. Pe lângă partea de finanţe, anul acesta m-am ocupat cu colega mea Simona şi de site-ul festivalului. Acum lucrăm deja la bugetul festivalului din 2017 care se anunţă a fi o ediţie excelentă. Au confirmat deja prezenţa Scala din Milano, Santa Cecilia, Anne-Sophie Mutter, Royal Concertgebouw”.
Ioana Daia este coordonatoarea însoţitorilor. ”Mă laud cu cea mai numeroasă echipă: 22 de oameni. I-aş lua pe toţi acasă. Sunt oameni tineri care vor să facă lucruri într-un regim aproape de voluntariat. Sunt oameni care vin de dragul muzicii şi care-şi doresc să se implice în proiecte cu mize mari şi să cunoască artişti mari. Nu lucrez direct cu artiştii, dar sunt impresionată de poveştile oamenilor din echipa mea. Uneori lucrurile mărunte înseamnă foarte mult. De exemplu două fete au aflat că unor artişti le plac sărăţelele şi le-audus sărăţele. Şi apoi, când a venit o altă orchestra au primit un CD cu autograf de la artiştii care le mulţumeau astfel pentru un gest mic, dar plăcut. Fiecare poveste ne mai umple butoiaşul de bucurie şi de amintiri frumoase. Se întâmplă mereu lucruri din astea drăguţe. În rest, noi lucrăm într-o trepidaţie permanentă şi ne face bine atâta adrenalină.
Alexandru Mija era singurul din echipă vădit necăjit că se încheie festivalul. ”Mă gândesc că dacă am ajuns în ziua în care dăm interviuri şi facem poze cu echipa e de rău. E semn că se termină festivalul. Şi ăsta este un motiv de tristeţe. Eu mă laud cu cea mai mica echipă, echipa de repetiţii care are un singur membru: pe mine. Am început colaborarea cu festivalul în 2011 pe când studiam la Conservator dirijatul de orchestră. Am văzut festivalul ca pe o imensă oportunitate de a întâlni artiştii pe care-i vedeam doar pe Mezzo. Sunt cel care elaborează şi coordonează programul repetiţiilor tuturor orchestrelor care cântă în festival. Totul începe de la un grafic conceput perfect cam de prin martie. Toate bune şi frumoase până la 1 septembrie când totul se dă peste cap din varii motive care te fac să schimbi tot. Anul acesta, bazându-mă pe experienţa ediţiilor trecute, am încercat să anticipez orice situaţie neprevăzută, lucru pe care, bineînţeles că nu am reuşit să-l fac. De regulă, orchestrele mari nu vin cu tot arsenalul de instrumente şi atunci trebuie să împrumutăm de la instituţiile noastre de concert. Se mai întâmplă ca eu să le trimit managerilor orchestrelor datele tehnice ale unor astfel de instrumente, ei să fie de acord şi apoi, când ajung aici, să nu le mai placă ce instrumente le oferim. Dar nu intrăm în panică. Nu s-a întâmplat să nu putem rezolva o situaţie. Avem mare noroc că cei de la Ateneu ne dau intrumentele lor gratuit şi că ne ajută chiar şi în cazuri urgente. S-a mai întâmplat ca înainte cu doar un sfert de oră de concert să ne spună unii artişti că şi-au rupt corzile de la instrumente. De obicei asta se-ntâmplă duminica, când toate magazinele sunt închise. Sau mai există artişti care spun că e sub demnitatea lor să-şi ridice singuri capacul la pian între piese şi că vor în câteva minute un om pe scenă să facă asta. Cert este că nu ne plictisim. L-am întrebat pe domnul Constantinescu cum de are curaj să facă tot festivalul ăsta uriaş numai cu tineri. Am înţeles apoi că numai noi am putea trăi la o asemenea intensitate, 12 ore pe zi, timp de 20 de zile. Este şi o probă de anduranţă pe care nu ştiu cum o trecem, dar o trecem. Şi cu toate astea, după ce se termină, ne cuprinde invariabil depresia postfestival. Mi-am dat seama în acest festival că sloganul nostru ”Magia există” este foarte bun, dar eu aş zice că magia se face.”
Simona Rentea coordonează biroul de presă. ”Noi, ele 6 fete din biroul de presă, ţinem contactul cu toată echipa festivalului şi, evident, cu jurnaliştii. Atmosfera în biroul nostru este mereu agitate, e mereu activitate şi nu ne plictisim niciodată. Am învăţat din 2011 până acum enorm de la colegii mei, de la oamenii cu care am intrat în contact, de la artişti, de la impresario. Încă mi se pare magic că pot lua parte la astfel de momente şi că fac parte dintr-o echipă atât de minunată care lucrează la un eveniment care atrage toată atenţia lumii. Cred că ne-am făcut treaba. Festivalul a avut o expunere mediatică foarte mare, atât în ţară cât şi-n afara ei şi asta nu întâmplător ci ca rezultatul muncii unei echipe de doar 70 de oameni."
Corina Taraş a însoţit o serie de artişti, printre ei numărându-se Jennifer O'Loughlin, Ruxandra Donose şi Orchestra Il Pomo d'Oro. ”Nu am mai făcut asta până acum şi a fost o experienţă extraordinară. Festivalul Enescu este unic şi magic în acelaşi timp. A fost enorm de muncă, dar satisfacţiile sunt pe măsură. Organizarea este foarte bună, nu am mai văzut nici un eveniment şi nici o instituţie care să funcţioneze atât de bine. Pe mine cele trei săptămâni m-au transformat foarte mult şi încep să cred că şi în România se poate munci la un astfel de nivel. Noi, tinerii, suntem descurajaţi de lipsa perspectivelor în această ţară, dare Festivalul Enescu e un exemplu că se pot întâmpla lucruri minunate şi la noi.”
Alis Munteanu este pentru a doua oară în echipa Festivalului Enescu. ”Îmi amintesc că acum doi ani, după ce ieşeam noaptea de la Ateneu, mi se părea că intru într-o altă lume. Am trăit cu adevărat un sentiment magic şi acum am revenit fiind dor de acel sentiment,” a spus ea. Anul acesta a însoţit câteva orchestre. ”De regulă însoţim artiştii de la aeroport la hotel, de la hotel la Sala Palatului şi înapoi. Suntem aici pentru a le fi de folos în orice situaţie, chiar şi în cele neprevăzute. Anul acesta de pildă a trebuit să ducem, din păcate, un artist la spital. Noi suntem aici să răspundem oricăror nevoi şi să ne asigurăm că totul este în regulă. Suntem o interfaţă până ajung artiştii în faţa publicului. Ziua noastră începe odată cu cea a artiştilor şi se încheie tot odată cu ei”.
Vlad Movilă a fost însoţitorul Filarmonicii din Berlin, a Orchestrei din Sankt Petersburg şi a celei din Monte Carlo. ”Am o pasiune pentru limba rusă şi ca însoţitor al Orchestrei din Sankt Petersburg am putut să o şi exersez. A fost chiar nevoie pentru că mulţi instrumentişti nu ştiau altă limbă. Am legat prietenii cu unii dintre ei. A fost o experienţă nemaipomenită şi am avut multe de învăţat.”
Maria Ionescu este masterandă la pian la Conservatorul din Braşov. Ea şi-a dorit nu doar să facă muzică ci să participe şi din interior la festival. Ea a însoţit, printre altele, London Symphony Orchestra şi Staatskapelle din Dresda. ”Treaba mea era să mă asigur că artiştii ajung la cazare, la repetiţii şi la concert şi că totul e bine. Trebuie să fii mereu pe fază şi foarte atent la nevoile lor.”
Poveştile echipei din spatele Festivalului ”George Enescu” ar putea face subiectul unei cărţi întregi. Ei sunt doar câţiva oameni care au fac posibilă magia.