Celebrarea lui Monteverdi: „Întoarcerea lui Ulise“

Vineri şi sâmbătă, de la ora 22.30, The Academy of Ancient Music, dirijată de Richard Egarr, va prezenta două opere de Monteverdi: „Întoarcerea lui Ulise în patrie“ şi, respectiv, „Încoronarea Poppeei“.

UN ARTICOL DE CORINA BURA

Claudio Monteverdi (1567-1643) a fost un compozitor italian a cărui operă este văzută adesea ca fiind revoluţionară în ce priveşte aportul pe care l-a avut în schimbarea paradigmei stilistice, muzica sa fiind o punte importantă pentru trecerea de la estetica renascentistă spre cea barocă. Primele sale lucrări au fost publicate pe când avea doar 15 ani, aşa că poate fi considerat un copil-minune. Până la 40 de ani a compus în principal madrigale, iar forma numitelor Madrigali guerrieri et amorosi incluse în volumul VIII poate fi considerată perfectă. Privite ca întreg, cele nouă volume pe care le-a editat demonstrează enormul progres pe care l-a făcut arta sonoră de la polifonia Renaşterii spre stilul monodic tipic muzicii baroce. Monodia, accentuând claritatea liniilor melodice, textul inteligibil şi acompaniamentul discret au fost paşii logici pentru începutul elaborării operei ca gen dramatic, în special pentru un compozitor care preţuia marile efecte.

Pe când se afla în slujba ducelui de Mantua, Monteverdi a venit în contact cu cei mai rafinaţi muzicieni ai timpului. Se pare că ideile flamandului Giaches de Wert, un modernist implicat în mişcarea de avangardă a anilor 1590, a avut un mare impact asupra sa. De Wert susţinea că muzica trebuie să fie în concordanţă cu sentimentul degajat de text şi că declamarea cuvintelor trebuie să fie cât mai naturală.

Concentrându-se pe relevarea conţinutului emoţional, muzica lui Monteverdi a înregistrat o schimbare de direcţie semnificativă, melodica devenind mai crenelată, iar armonia mult mai tensionată. Ca urmare, Monteverdi s-a aflat la un moment dat în centrul unei faimoase controverse, când stilul său „modern“ a fost atacat de muzicianul-teoretician Giovanni Maria Artusi, care i-a criticat „imaturitatea“ şi „concesiile“, considerate erezii faţă de stilul consacrat al timpului. În cele din urmă, Monteverdi a propus „o a doua practică”, în care abaterea de la reguli se justifică prin exprimarea înţelesului poetic. Această idee a devenit un concept fundamental al muzicii baroce. De asemenea, Monteverdi a folosit pentru prima dată în orchestră tremolo şi pizzicato ca efecte speciale pentru scenele dramatice.

DRAMMA PER MUSICA

Prima operă pe care a compus-o a fost Orfeo, marcată de forţă dramatică şi de o orchestraţie plină de viaţă; apare astfel un stil muzical întru totul nou, aşa-numita dramma per musica. Operele lui Monteverdi sunt încadrate de obicei ca aparţinătoare pre-barocului sau barocului timpuriu. În ultimii ani de viaţă, a compus două capodopere: Il ritorno di Ulisse in patria şi L’Incoronazione di Poppea. Dintre cele 18 lucrări de gen pe care le-a scris au ajuns până la noi doar cele trei menţionate.

Il ritorno se desfăşoară în cinci acte (ulterior concentrate în trei) şi un prolog, iar libretul, alcătuit de Giacomo Badoaro pe textul celei de a doua jumătăţi a Odiseei lui Homer, relatează cum, după o îndelungată călătorie care a durat aproape 20 de ani, Ulisse, regele insulei Ithaca, izbuteşte să se întoarcă acasă unde găseşte câţiva peţitori care o presează pe credincioasa regină Penelope să se recăsătorească. Prin bunăvoinţa zeilor, cu sprijinul fiului său Telemaco şi al bunului prieten Eumete, Ulisse îi învinge pe intruşi, redobândindu-şi regatul. Morala: consecvenţa şi virtutea sunt răsplătite în cele din urmă, iar trădarea şi înşelătoria sunt învinse.

Opera este scrisă pentru o largă distribuţie – 30 de roluri, incluzând mici coruri pentru creaturile cereşti, sirieni ş.a. –, dar partidele acestora pot fi distribuite pentru 14 cântăreţi (trei soprane, două mezzosoprane, o altistă, şase tenori şi doi başi; rolul lui Eumete este scris pentru soprano castrato). În ce priveşte tehnica vocală este folosit pentru prima dată procedeul martellato comico, ce atribuie fiecărui sunet o silabă şi avea să fie utilizat pe scară largă de Rossini. Exegeţii apreciază, ca trăsătură dominantă a limbajului întregii opere, stilul dulce şi flexibil al recitativelor, capabil să facă trecerea cu mare uşurinţă între declamaţie şi arioso. Abilitatea lui Monteverdi de a combina eleganţa duetului cameral şi a ansamblurilor solistice cu stilul mai vechi al recitativului din secolele precedente ilustrează dezvoltarea stilului său dramatic. Stilo concitato – o rapidă repetiţie a notelor sugerând agitaţia – este folosit cu mult efect în scena dintre Ulisse şi peţitori.

Muzicologul britanic Denis Arnold atrage atenţia asupra marelui număr de caractere-personaje ipostaziind divinul, nobleţea, răul, nebunia, inocenţa şi binele. Pentru toate acestea, Monteverdi găseşte „muzica potrivită pentru a exprima emoţiile cu o uimitoare acurateţe“.

Conduce ansamblul din 2006

Richard Egarr (n. 1963 la Lincoln, Marea Britanie), s-a specializat în instrumente cu claviatură vechi şi moderne, ulterior abordând şi dirijatul. A preluat de la Christopher Hogwood orchestra formată de acesta, „Academia de Muzică Veche”, cu care participă şi în Festivalul „Enescu”.

Repertoriul său cuprinde şi creaţii moderne (de Alban Berg, Maxwell Davies), dar baza o formează muzica Barocului. A realizat 7 CD-uri cu creaţia orchestrală a lui Handel şi este autorul primei integrale a muzicii pentru clavecin de J.J. Froberger (sec. 17).

Interpreţi

Ian Bostridge Tenor englez celebru, mai ales ca interpret al liedurilor lui Schubert, al operelor lui Britten şi al oratoriilor lui Bach, repertoriul său fiind însă mult mai extins. A fost Don Ottavio la Covent Garden şi Opera de stat din Viena, a apărut alături de cele mai importante orchestre ale lumii sau a susţinut recitaluri în faimoase săli de concert precum Wigmore Hall, Carnergie Hall, Konzerthaus (Viena), Concertgebouw (Amsterdam), la Festivalurile din Salzburg, Edinburgh, München etc. Are o discografie impresionantă prin numărul imprimărilor, dar şi al premiilor obţinute de acestea.

Barbara Kozeli Mezzosoprană slovenă de operă şi concert ale cărei preferinţe repertoriale includ muzica barocă (Händel, mai ales), mozartiană şi contemporană. Printre cele mai importante locuri unde a fost aplaudată se numără Concertgebouw (Amsterdam), Wigmore Hall (Londra), Konzerthaus (Viena), Carnergie Hall (New York).

Elisabeth Watts Soprană britanică între ale cărei succese se numără spectacolele cu „Flautul fermecat” (Pamina) şi „Nunta lui Figaro” (Susanna) la Opera Naţională Galeză, „Fidelio” (Marcellina) la Covent Garden, „Orfeu” de Monteverdi (Muzica, Speranţa) la Boston, apariţiile în concert şi recital la Concertgebouw (Amsterdam), înregistrările discografice cu lieduri de Schubert, arii şi cantate de Bach, „Messiah” de Händel, Requiemul german de Brahms.

Andrew Tortise Tenor englez cu apariţii scenice la Paris (Champs-Élysées), Londra (Covent Garden), Cardiff (Opera Naţională Galeză), Bruxelles (La Monnaie) etc. şi la Festivalurile din Salzburg, Bregenz, Glyndebourne. Are şi o bogată activitate concertistică, mai ales în repertoriul baroc, colaborând cu dirijori şi ansambluri de elită.