Capodopera lui Mahler

Orchestra Naţională Radio, dirijată de Cornelius Meister, corurile reunite ale Radiodifuziunii şi al Filarmonicii „George Enescu“ vor interpreta, la Sala Palatului, de la 19.30, Simfonia a VIII-a în Mi bemol major, „A celor 1000“ de Gustav Mahler.

Un text de Despina Petecel Theodoru

Gustav Mahler (1860-1911) – Simfonia a VIII-a în Mi bemol major, „A celor 1000“.Ca de obicei, sfârşitul unei vieţi (Mahler se stinge la 18 mai 1911) aduce cu sine dorinţa de sinteze, de anamneză a trecutului pentru facilitarea înţelegerii prezentului. O astfel de sinteză reprezintă şi Simfonia a VIII-a de şi pentru Gustav Mahler: „toate simfoniile mele anterioare au fost mai degrabă preludii ale acesteia. În celelalte lucrări, totul era o tragedie subiectivă, dar aici, totul este sursa celei mai mari bucurii”.   

După ce a încheiat simfonia, în 1906, Mahler i-a mărturisit dirijorului Willem Mengelberg că e „lucrarea cea mai grandioasă pe care a compus-o vreodată”, specificând că, scriind-o, a avut în minte imaginea „muzicii sferelor, cu mişcarea stelelor şi a planetelor”. Cât despre supra-numele de simfonia „celor o mie”, subtitlu deloc agreat de către compozitor, acesta se datorează impresarului său, Emil Guttmann care, ocupându-se 

de prima audiţie a lucrării (München, 12 septembrie 1910), a rămas impresionat de numărul imens de interpreţi pe care-i reclama: 858 de cântăreţi (dintre care 350 de copii) şi 171 de instrumentişti (84 doar la compartimentul de coarde).

„O, MENSCH!/O, OMULE!“

Într-adevăr, Gustav Mahler îşi concepe opusul vocal-simfonic ca pe un monument arhitectonic de proporţii gigantice, alcătuit din două blocuri sonore masive: primul, de esenţă religioasă, Veni creator spiritus, bazat pe textul latin al călugărului Hrabanus Maurus (sec. IX), cel de-al doilea de esenţă filosofică, ce constituie adaptarea ultimei scene din partea a doua a poemului dramatic Faust de Goethe. Şi una, şi cealaltă au însă ca punct central depăşirea limitei condiţiei umane prin 

Cunoaştere şi Iubire.

Cu forţă aproape supraomenească, Mahler trece de la lupta cu sine şi cu voinţa de a „sfărâma lanţurile dorinţelor” pământeşti, la „iubirea esenţială“ ce „clădeşte (formează) şi conservă (sau păzeşte) totul”, aşa cum proclamă Pater profundus, şi la „iubirea ideală“, prin atingerea purităţii ilustrate de „etern-femininul ce-nnalţă-n tării“ – un final demn de „iubirea care mişcă sori şi stele” din finalul Divinei Comedii a lui Dante. Este un pariu pe care Mahler îl face cu el însuşi atât în Simfonia a II-a, a „Resurecţiei“ (a renaşterii spirituale a omului), cât şi în Simfonia a III-a unde omul nitzschean, din Aşa grăit-a Zarathustra, e avertizat în privinţa riscului pe care-l reprezintă excesul de bucurie şi libertate, ambele obţinându-se doar prin renunţarea la tentaţiile lumii exterioare, comparabile cu întunericul nopţii. – „O, Mensch!/O, omule!“... ascultă ce-ţi spune adâncul întunecat al nopţii!“.

O MUZICĂ SOLEMNĂ

Compunând secţiunea Veni creator spiritus, Mahler a avut, cu siguranţă, în vedere modelul oratoriilor bachiene. Vocile soliste şi corul se împletesc, veţi vedea, cu sonoritatea orchestrei într-o splendidă scriitură contrapunctică. Deşi limbajul e perfect adecvat spiritului religios, Mahler nu ezită să strecoare, periodic, scurte motive timbrale (alămurile de pildă), sau ritmice (unele formule de marş), ca cele din Simfoniile a III-a sau a V-a. Poate pentru a sublinia ardenţa, fervoarea, dramatismul rugii către Atotputernicul de a mântui sufletele muritorilor cu lumina şi dragostea Lui nemărginite. 

Solemnitatea acestei prime părţi se menţine în partea a doua a Simfoniei a VIII-a unde Mahler preia de la Goethe câteva repere scenografice: munţi, păduri, stânci, întinderi pustii, sfinţi anahoreţi dispersaţi pe munţi etc. – lăcaşe sacre potrivite pentru sfânta singurătate ce înlesneşte contactul/contopirea cu Iubirea Divină. Tensiunea interioară corespunde celei din Veni creator spiritus – cu deosebirea că aici e exprimată prin unisonuri şi armonii exclusiv orchestrale, de o densitate cosmică, în timp ce în Veni creator spiritus era dedusă din însăşi forţa crescendo-urilor şi vigoarea vocilor soliste şi corale. 

Unul dintre momentele captivante ale părţii secunde (finalul poemului Faust) e chiar începutul, Cor şi Echo, în care compozitorul pare să inventeze – cel puţin în privinţa propriei creaţii – tehnica de sprächgesang (vorbire cântată), ce va deveni amprenta şcolii expresioniste. Melancolia muzicii ne aminteşte de melancolia misterioasă a părţii a IV-a a Simfoniei a III-a, intitulată chiar Misterioso. 

Urmează arii de bariton (Pater Ecstaticus), bas (Pater profundus), tenor (Dr. Marianus), soprană (Mater Gloriosa), alto (Magna Pecatrix), interferate cu secvenţe ale corului mixt şi corului de copii (Îngerii) care invocă „steaua esenţei constante a iubirii eterne”, sau proclamă salvarea de sub influenţa Răului a celor care fac eforturi şi acceptarea lor ca nobili membri ai „Lumii Spiritelor…”. 

Nu o dată ariile soliştilor au o amploare şi un pathos de sorginte wagneriană. Iar intervenţia orgii în finalul simfoniei amplifică apoteotic imaginea lui Mahler despre muzica sferelor. Şi, dacă Veni creator spiritus se încheia printr-o fugă dublă, amplificând Gloria Sfântului Spirit dincolo de timp, partea a doua ne apare ca o dublă oglindire a sentimentului de iubire – uman şi religios –, primul tinzând spre desăvârşire prin contopirea cu Sfântul Spirit, cel de-al doilea fiind desăvârşirea însăşi, încifrată în spiritele muritorilor a căror menire este s-o redescopere prin exersarea iubirii ideale. 

Orchestra Naţională Radio a luat fiinţă la începuturile radiofoniei din România, în 1928, când Mihail Jora i-a configurat statutul. De-a lungul timpului, la pupitrul ei s-au perindat dirijori faimoşi, însoţiţi de marii solişti ai vremii. Are un repertoriu complex, care cuprinde toate genurile şi stilurile muzicale, şi a realizat un imens număr de înregistrări. Printre multele premii obţinute se numără „Charles Cross”, „Puerta del Sol” şi „Serge Koussevitzky”. A efectuat turnee în Europa şi în Extremul Orient.

Corul de Copii Radio a fost înfiinţat în 1945 de dirijorul Ion Vanica. A participat la festivaluri şi concursuri internaţionale în numeroase state europene, dar şi în Japonia şi SUA, unde tinerii artişti au obţinut mai multe distincţii. În 2004, Federaţia Corurilor din Uniunea Europeană i-a acordat titlul de Ambasador Cultural al UE. De-a lungul anilor, ansamblul a cântat alături de Orchestra Naţională Radio, Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, Filarmonica din München şi Orchestra de Stat Bavareză, sub bagheta unor dirijori precum Iosif Conta, Ludovic Bacs, Horia Andreescu, Christian Badea şi Zubin Mehta.

Corul Filarmonicii „George Enescu“, înfiinţat în 1950 reprezintă, de mai bine de o jumătate de secol, al doilea pol muzical de anvergură al instituţiei muzicale bucureştene. Începând cu 1990, Corul Filarmonicii „George Enescu“ a luat parte la manifestări extraordinare în viaţa muzicală din România. În 1998 a realizat împreună cu Orchestre National de France şi Lawrence Foster o variantă de concert a operei „Oedipe“ de George Enescu. Din 1997, Corul Filarmonicii este condus de dirijorul şi pianistul Iosif Ion Prunner.

Corul Academic Radio, cea mai longevivă formaţie vocală din România, a fost înfiinţat în 1940, sub conducerea dirijorului şi compozitorului Ioan Croitoru. În prezent, Dan Mihai Goia, membru al Corului Naţional de Cameră „.Madrigal“ în anii 1971-1995, pregăteşte şi dirijează ansamblul. Printre ţările unde a avut concerte, se numără Germania, Bulgaria, Spania, Grecia, Cipru şi Israel. Formaţia, care are în componenţă aproximativ 70 de muzicieni profesionişti, asigură efectuarea înregistrărilor pentru discuri şi pentru fondul muzical Radio.

Melanie Diener                

Soprană germană afirmată internaţional ca mozartiană – Fiordiligi la Londra (Covent Garden), Paris (Palais Garnien), Viena (Staatsoper), New York (Metropolitan); Donna Elvira la Salzburg –, care şi-a consolidat apoi prestigiul prin roluri straussiene, precum Mareşala la Moscova (Bolşoi), sau wagneriene: Elsa la Bayreuth, Sieglinde la Bucureşti (ediţia 2013 a Festivalului „Enescu”). Revine acum abordând repertoriul vocal-simfonic, de asemenea bine reprezentat în cariera sa. 

Aurelia Florian                

Operele verdiene, mai ales „Traviata” – cu care a revenit şi la Bucureşti – constituie cartea de vizită a acestei soprane braşovene în promiţătoarea ei ascensiune internaţională, marcată prin spectacole susţinute la Tel Aviv, Berlin (Deutsche Oper), München (Bayeri-sche Staatsoper), Parma (Teatro Regio), Oslo ş.a. Ca interpretă de concert, abordează acum din nou creaţia mahleriană, după Simfonia a IV-a în care a apărut cu ani în urmă la Ateneu.

Cellia Costea (foto dreapta)             

Soprana are în palmares 15 premii obţinute în 11 concursuri internaţionale, între care şi „George Enescu“ – ediţia 1999. Născută la Piatra Neamţ, s-a stabilit la Atena unde este solistă permanentă a Operei Naţionale, dar a mai apărut şi la Viena (Staatsoper), Berlin (Deutsche Oper, Konzerthaus), Stuttgart, Frankfurt, Londra (Covent Garden), Barcelona etc., precum şi la Bucureşti sau Timişoara. Repertoriul ei cuprinde principalele roluri de soprană lirico-spinto din creaţia lui Verdi, Puccini şi Mozart.

Michaela  Selinger           

Mezzosoprana Michaela Selinger a debutat, în 2004, la două teatre austriece, din Klagenfurt, respectiv Innsbruck. Interpreta a fost membru al Operei de Stat din Viena din 2005 până în 2010. A susţinut concerte, printre altele, la Opera din Zürich, Festival Glyndebourne, Opéra du Rhin, Opéra de Lyon , New National Theatre, Tokyo şi Vienna Musikverein. Dintre cele mai importante roluri fac parte Octavian în „Rosenkavalier“ şi Komponist în „Ariadne auf Naxos“ de Strauss, Cherubino în „Le Nozze di Figaro“ şi Idamante în „Idomeneo“ de Mozart.

 Stefan Vinke   

Tenor eroic german cu repertoriu preponderent wagnerian, a fost Siegfried din Tetralogia „Inelul nibelungului” în ediţia trecută a Festivalului. Ulterior a mai interpretat acest rol la Melbourne, Sevilla, Barcelona şi Budapesta, pe lângă Parsifal şi Tannhäuser la Deutsche Oper din Berlin. Între momentele majore din cariera sa se află prezenţele la Festivalul din Bayreuth – în Tristan şi Walther von Stolzing – sau la opera londoneză Covent Garden, din nou în Siegfried. Fiind şi un apreciat solist de muzică vocal-simfonică, a revenit acum la Bucureşti în această ipostază.

Sorin Coliban (foto dreapta)

Bas bucureştean cu reşedinţa artistică la Viena unde susţine numeroase roluri la 

Staats-oper şi Volksoper, a apărut în primii ani de 

carieră pe scenele Operelor din Atena, Londra (Covent Garden), Paris (Bastille, Garnier, Châtelet), San Francisco etc. Mai recent a participat în cinci ediţii succesive la Festivalul din Bregenz şi a debutat la Bayreuth cu rolul lui Fafner, pe care l-a interpretat şi în ediţia anterioară a Festivalului enescian. Acum reia partida basului solo din „Simfonia celor o mie” pe care a mai susţinut-o şi la Filarmonica din Dresda.

Şerban Vasile

Baritonul Şerban Vasile a absolvit, în 2009, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, la clasa sopranei Eleonora Enăchescu. Este laureat al competiţiilor: Concursul Internaţional de Canto de la Spoleto (Italia, 2008), Maeştrii Artei Lirice „Arta Florescu” (Bucureşti, 2010) şi al „Salicedoro Internationale Competitione“ (Italia, 2010). În 2011, baritonul a reprezentat România la Concursul BBC Cardiff „Singer of the World”, cu ariile ,,Rivolgete a lui lo sguardo” din opera ,,Cosi fan tutte” de Mozart şi ,,Vî mne pisali…” din opera „Evgheni Oneghin” de Ceaikovski.