Psihologul Aurora Liiceanu, despre sindromul Buridan. „Există nevoia de a avea variaţiuni, dar cât de mare trebuie să fie repertoriul de alegeri?“

Psihologul Aurora
Liiceanu, despre sindromul Buridan. „Există nevoia de a avea variaţiuni, dar
cât de mare trebuie să fie repertoriul de alegeri?“

Psihologul Aurora Liiceanu

Ritmul vieţii moderne ne obligă să luăm decizii rapide dintr-o mare de opţiuni posibile. Ce carieră să alegi, ce parcurs profesional, ce casă, ce „grădi“ pentru copil etc. Adesea, luarea deciziei este un proces inconfortabil. Psihologul Aurora Liiceanu vorbeşte despre sindromul Buridan şi despre riscurile de a avea prea multe variante între care să poţi alege.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Winston Fletcher, considerat un guru al advertising-ului, prezent adesea prin comentarii şi dezbateri provocatoare în paginile din „The Guardian“, face o analiză a vieţii moderne din perspectivă globală amintindu-ne de Buridan şi de fabula sau legenda despre un măgar. Nu măgarul se numea Buridan, ci cel de al cărui nume este legată fabula“, punctează psihologul Aurora Liiceanu.

Cine a fost Buridan? „Cine are cultură filosofică poate să ştie, dar cred că mulţi nu ştiu despre Jean Buridan. A fost un filosof medieval francez, care a trăit între 1300-1358/61, a fost profesor la Universitatea din Paris, predând despre Aristotel, devenind celebru prin fabula cu măgarul numită de unii paradoxul Buridan“.

Ce ne spune fabula? Inspirat de Aristotel, Jean Buridan ar fi aşezat un măgar înfometat la distanţe egale de două găleţi cu ovăz, o găleată în dreapta lui şi o găleată în stânga lui. „Măgarul avea două opţiuni identice, pentru că fiecare găleată avea aceeaşi cantitate de ovăz, dar nehotărându-se la ce găleată să se ducă a murit de foame. Există şi o altă versiune în care identice nu erau cele două găleţi, una fiind cu apă, iar cealaltă cu ovăz, ci nevoile măgarului“.

El era pe cât de însetat, pe atât de înfometat. Şi în această versiune măgarul a murit, şovăind între găleata cu apă şi cea cu ovăz. „Această fabulă, legendă sau paradox, legată de numele lui Jean Buridan, pur şi simplu se numeşte măgarul lui Buridan“.       

Pericolul de a avea prea multe opţiuni

„Jean Buridan, deşi a trăit acum 700 de ani, şi-a dat seama de pericolul de a avea mult prea multe opţiuni şi noi, astăzi, susţine Winston Fletcher, am uitat acest lucru. Există nevoia de a avea variaţiuni, care formează universul alegerilor, dar cât de mare trebuie să fie repertoriul de alegeri?“

Winston Fletcher dă exemple legate de sex şi hrană, adaugă psihologul Aurora Liiceanu, arătând că în aceste domenii ale vieţii noastre varietatea este mult prea evidentă. „Dacă ne gândim la hrană putem alege din multiplele oferte ale culturii, putem alege între hrană sau un restaurant chinezesc, unguresc, francez, italian, corean, spaniol etc. , la cafenele avem liste întregi de tipuri de cafele, la magazine găsim fructe şi legume de pretutindeni. Trebuie însă să decidem şi, adesea, luarea deciziei este un proces inconfortabil. Nu e uşor să optezi, să alegi“.                             

Bine pentru economie, aiuritor pentru individ

Economiştii susţin că lărgirea repertoriului de alegeri sau repertoriul consumatorului, maximizarea alegerilor duce la efectele pozitive ale concurenţei. „Dar, individul trebuie să plătească un preţ: în mod conştient sau subconştient selecţia înseamnă să alegem ceva şi să respingem ceva, un proces care devine din ce în ce mai dificil, mai ales dacă comparăm viaţa modernă cu cea a generaţiilor anterioare, care aveau o viaţă mult mai simplă şi puţine alegeri“.                   

Ritmul ameţitor de rapid al vieţii astăzi ne obligă să decidem din ce în ce mai repede, confruntaţi fiind cu cât mai multe opţiuni. „Abundenţa de produse de tot felul – haine, alimente, maşini, excursii, cosmetice, cadouri, medicamente, investiţii etc. - , escaladarea acestei diversităţi aproape nu se văd, simt sau gândi. Să fie lăcomia de profit a corporaţiilor singura explicaţie? Desigur, nu. Fără îndoială este şi nevoia nestăpânită şi insaţiabilă a oamenilor de noutate, de diferenţă, de ceva care ne aduce aminte de vorbele unui personaj feminin al lui Caragiale, care doreşte să cumpere „ceva mai ceva ca ceva”.

„Imelda Marcos avea 3.000 de pantofi. Oare îi ţinea minte?“

Psihologii trag de mânecă pe oameni  şi nu de azi de ieri. Dar cine să-i asculte? „Să ne gândim la Donald Broadbent care, acum 60 de ani, pleda pentru ceea ce am numi astăzi alegere raţională. El a studiat percepţia şi a pus în evidenţă limitele noastre folosind expresia de filtru“.

Ce înseamnă filtrul lui Broadbent? Înseamnă că, din multitudinea de stimuli cu care ne confruntăm zilnic, doar pe o parte dintre ei îi putem percepe, doar o parte destul de mică rezistă inhibiţiei de protecţie care ne apară de afluenţa de stimuli. M-am gândit la acest filtru când am văzut într-un documentar cu numele „Imelda” că Imelda Marcos, prima doamnă filipineză, avea cam 3.000 de pantofi. Oare îi ţinea minte? M-am gândit cum a ales peste jumătate din ei ca să-i ia cu ea în exil. După 26 de ani s-a întors din exil, dar numai aproape 800 de pantofi mai erau buni pentru un muzeu al pantofilor Imeldei“.               

„Dacă mă bazez pe studiile lui Broadbent nu pot ajunge decât la concluzia că ea avea pulsiuni patologice  - şi, culmea, a fost un copil bogat. Dar, să merg mai jos. La noi. Am văzut-o şi pe Elena Udrea prezentându-şi dressing-ul cu, dacă ţin minte, cam 100 perechi de încălţăminte. Modest, nu? Mai aproape de o normalitatea pe care o invoca psihologul, dar chiar şi aşa poate că nu acest lucru i-a potolit pofta de pantofi a Elenei Undrea, cât potenţialul ei financiar mult sub cel al Imeldei Marcos. Oare câţi şi-o fi luat în Costa Rica?“      

Respingem cam 30.000 de produse într-un magazin           

„Dacă-l citez pe Winston Fletcher privind stocurile supermarketurilor cine intră într-un magazin respinge rapid cam 29.970 produse în cursul procesului de selecţie. Acest lucru se însoţeşte mereu cu alternative legate de toate domeniile vieţii. Ce carieră să alegi, ce traseu profesional, ce casă, ce„grădi” pentru copil etc. Toate aceste alegeri, multitudinea de alternative, analiza criteriilor de selecţie, totul are profunde consecinţe psihologice“.

Spaima că alegi prost, că nu mai poţi da înapoi, aşa cum returnezi un produs, duce la stres, faptul că orice alegere cere timp, gânduri şi efort, duc adesea la indecizie, la şovăială, la amânări, la creşterea nivelului de procrastinare, la nesiguranţa de sine.

„Să nu uităm nici comparaţia socială, faptul că vedem că unii oameni apropiaţi nouă ni se pare că se descurcă mai uşor, o duc mai bine, au succes în viaţă, toate acestea pot compune o stare de despresie sau de anxietate care devine o componentă a vieţii noastre psihice“.

Acesta este motivul pentru care fericirea, susţine psihologul Barry Schwartz în cartea sa „Paradoxul alegerii“  - „The Paradox of choice“, 2004, nu poate să se manifeste în societăţile în care există o abundenţă exagerată a alegerilor, adaugă psihologul Aurora Liiceanu.

Ce soluţie oferă psihologii

Psihologii propun o „simplitate voluntară“ pentru a nu fi vulnerabili la anxietăţile prezentului. „Rămâne să vedem de ce dorim atât de mult diversitatea, de ce suntem atraşi de nou, mereu de altceva, de ce pledăm pentru schimbare cu orice preţ, reinventare, care au consecinţe de autodistrugere a ego-ului, de ce versiunile produselor oferite nu diferă semnificativ între ele, dar cuvântul “nou” apare mereu pe cutii, ambalaje şi în reclame, de ce prin marketing se manipulează slabiciunile şi frustrările oamenilor“.

Un sociolog francez spunea că detergenţii sunt aceiaşi, doar reclama diferă. „Winston Fletcher admite că este adevărat că, dacă nu există vânzări, nu există job-uri şi că mai multe vânzări înseamnă mai multe job-uri, dar se întreba, unde este etica? A-i face pe oameni să fie lacomi,  adicţi, doritori, unde ne va duce, dacă hedonismul va popula mentalul ce vom face?“

Ar trebui să ne întrebăm de ce este atât de mare interesul faţă de definirea fericirii şi re-definirea fericirii, dezvoltarea personală, starea de bine, rezilienţa, refuzul anonimatului şi nevoia de celebritate. Şi, în acelaşi, de ce depresia se extinde şi în sens invers, către vârste din ce în ce mai tinere, conchide Aurora Liiceanu.

citeste totul despre: