Prof. dr. Laurenţiu M. Popescu, părintele telocitelor: „Telocitele există în dicţionare, dar nu în cele româneşti“

Prof. dr. Laurenţiu M. Popescu, părintele telocitelor: „Telocitele există în dicţionare, dar nu în cele româneşti“

Prof. dr. Laurenţiu M. Popescu vede în telocite viitorul tratamentelor de regenerare a ţesuturilor, inclusiv a celui cardiac şi pulmonar FOTO Eduard Enea

În 2010, medicul de patologie celulară Laurenţiu M. Popescu a anunţat că a găsit un nou tip de celule în mai multe organe ale corpului. De atunci, lucrurile s-au desfăşurat rapid şi în toată lumea s-au investit mulţi bani pentru cercetarea lor, mai puţin în România.

Ştiri pe aceeaşi temă

Într-un interviu obişnuit, reporterul pune o întrebare, iar intervievatul răspunde. Ei bine, interviul cu academicianul Laurenţiu Mircea Popescu a început altfel. 

Mai întâi, noi am fost cei nevoiţi să răspundem la solicitarea: „Staţi un pic, spuneţi-mi şi mie ce vreţi de la mine...“ „Un interviu despre telocite, bineînţeles“, îi spun. „Interviu pentru cine? Cui mă adresez?“ De-abia după ce l-am lămurit că avem un public de calitate, care a auzit, măcar tangenţial, de telocite, s-a arătat interesat să ne răspundă la întrebări, dar cu avertizarea „Vedeţi că eu sunt mai nonconformist în interviuri!“. 

Într-adevăr, profesorul Laurenţiu Popescu este altfel şi, dacă înainte de interviu credeam că telocitele sunt descoperirea care va revoluţiona medicina, după interviu ne-am convins că ele vor aduce, mai devreme sau mai târziu, Nobelul în România.

„Weekend Adevărul“: De la ce aţi pornit atunci când aţi găsit telocitele?

Laurenţiu M. Popescu: Căutam un anume gen de celule, celulele Cajal, după numele celui care le-a descoperit în intestin. Le căutam în alte organe şi le denumeam celule asemănătoare celulelor Cajal. Şi am constatat că celulele pe care le găseam în alte organe erau complet diferite de celulele Cajal. Erau altceva. Fenomenul acesta se cheamă serendipitate. Să cauţi ceva şi să găseşti altceva. Denumirea de serendipitate vine de la numele vechi, în limba persană, al insulei Ceylon, Serendip. Acolo, legenda spune că existau nişte prinţi care căutau, să zicem, aur şi găseau cupru, căutau argint şi găseau diamante.

Cât timp v-a luat până când aţi ajuns la telocite?

Intervalul de timp între momentul în care am crezut că găsim celule de tip Cajal şi cel al realizării că este un cu totul alt tip de celule a fost de aproximativ cinci ani, din 2005 până în 2010.

Şi cum aţi ajuns la numele de telocite?

Orice denumire este construită. Pentru ca o denumire să fie de succes, trebuie să aibă câteva caracteristici. Este ca şi cum ai face denumirea unei mărci pe piaţă. În ştiinţă, de fapt, asistăm la o piaţă ştiinţifică. O denumire trebuie să fie scurtă şi să vorbească de la sine. Fiind vorba despre o celulă, sufixul „cit“ e obligatoriu. „Cit“ în româneşte, „cyte“ în englezeşte. Şi ne trebuia un prefix, care să sublinieze o caracteristică, să facă din denumire ceva explicit, că e vorba de o celulă altfel decât celelalte celule. Dat fiind că aceste celule au nişte prelungiri foarte lungi, extrem de lungi, incredibil de lungi pentru scara microscopică – pentru că discutăm de scara microscopică, lumea invizibilă cu ochiul liber – atunci m-am gândit să folosesc prefixul grecesc telos. Telos este un termen folosit cândva de Herodot, de Aristotel, cel mai cunoscut gânditor din Antichitate, chiar şi de Homer, în „Iliada şi Odiseea“. Ei bine, telos înseamnă să îndeplineşti, să rezolvi ceva la distanţă, fie în spaţiu, fie în timp. Dacă vă interesează nu numai etimologic, pot să vă spun că această idee, de a denumi celulele acestea „telocite“, mi-a venit într-o pauză la Opera din Viena. Mă gândeam oricum să găsesc o denumire care, repet, să fie scurtă şi edificatoare şi probabil buna dispoziţie sau un anumit moment de graţie, de inspiraţie m-a adus la numele de telocite, care mi-a plăcut imediat şi a prins foarte bine.

Şi are mare succes.

Are foarte mare succes, există în dicţionare, bineînţeles, nu în cele româneşti.

De ce nu există în dicţionarele româneşti?

Asta nu mă întrebaţi pe mine, eu nu scriu dicţionare în româneşte. De fapt, nu scriu dicţionare nici în alte limbi. (zâmbeşte ironic)

V-aţi confruntat cu ajutor sau, mai degrabă, cu un zid, din partea statului român, în ceea ce priveşte cercetarea telocitelor?

Dacă priviţi indiferenţa ca un ajutor, atunci cu ajutor.

Deci nu aţi avut nicio propunere, niciun fel de sprijin...

Rezumatul situaţiei este, deocamdată, nu.

Şi cum aţi ajuns la colaborarea româno-chineză?

Dar nu e numai româno-chineză. Pot să vă spun că este materializată în momentul de faţă în româno-americană, româno-belgiană, româno-spaniolă, româno-germană, româno-italiană. Acestea sunt demonstrabile cu fapte, cu articole publicate împreună, articole ştiinţifice. Nu sunt vorbe.

Telocitele există! Sunt confirmate în cel puţin 68 de centre din Europa, în peste 20 de centre din SUA şi în 10 centre din China.

Vă întrebam de cea româno-chineză pentru că cel mai recent a fost publicat un articol despre telocite de către chinezi. Ei au demonstrat că injectarea de telocite în inima afectată de infarct reface ţesutul cardiac mai bine decât celulele stem.

Ce pot să vă spun este că, în urmă cu câţiva ani, mai exact în 2009, am avut inspiraţia, să zic aşa, să-mi dau seama că viitorul imediat şi pe termen mediu constă într-o cooperare cu oamenii de ştiinţă chinezi, dintr-un motiv banal, dar foarte pragmatic: pentru că în China există fonduri foarte mari, în comparaţie cu alte ţări, pentru cercetarea ştiinţifică. Şi există o regulă banală, care e cunoscută în lumea celor cât de cât iniţiaţi. Regula e un pic anecdotică, poartă numele unui faimos spărgător de bănci, din anii ’30, din Statele Unite, Sutton. Regula lui Sutton constă în faptul că, întrebat la tribunal de judecător, de ce sparge bănci, Sutton a răspuns: „Pentru că acolo sunt banii“. Atunci, regula lui Sutton, la modul cel mai simplu, este „Te duci după bani“. Pentru că, dacă încerci să obţii bani de unde nu sunt bani, nu vei obţine. Or, este evident pentru toată lumea că principala bancă a lumii în acest moment este China. Spre exemplu, Statele Unite ale Americii au o datorie la China care este evaluată la peste 1,4 mii de miliarde de dolari. Plus că în China există o tradiţie şi un respect pentru creativitate. Dumneavoastră vă închipuiţi că performanţele extraordinare de toate tipurile pe care le are Republica Populară Chineză în acest moment sunt o dovadă de existenţă şi sprijinire a creativităţii, a noului. Dacă nu aplici noul, nu ai cum să progresezi. Credinţa în nou, în progres, trebuie sprijinită, nu ajunge să fie doar declarativă.

Aşa cum e la noi...

La noi, sprijinul este prezent la unele cazuri mai vizibile, mai popularizate, dar eu sunt convins că, în diverse domenii, există insule de valoare, pete de valoare care demonstrează creativitate deosebită şi care, desigur, ar trebui să se bucure de un sprijin mai solid.

Esenţiale în medicina regenerativă

Care credeţi că sunt beneficiile pe care le vor aduce telocitele în medicina internaţională?

Fără discuţie, vor fi un punct-cheie în medicina regenerativă. Mai durează câteva luni, cel puţin până în luna aprilie, ca să ne clarificăm perspectivele în folosirea telocitelor. Dacă pot fi utilizate în cazul
inimii. Apoi, concomitent se întreprind – de fapt, deja au început în China – cercetări pentru regenerarea structurii plămânului. Astăzi de dimineaţă am primit o propunere din Germania pentru a face acest lucru şi săptămâna trecută, o propunere din Franţa. Cea din Franţa este pentru piele, cea din Germania, pentru plămâni. 

Putem deduce că toate organele în care s-au descoperit telocite ar putea beneficia de regenerare?

Dacă dăm liber fanteziei, să mergem la sport, la care se gândeşte toată lumea. Toată ziua se accidentează cineva, indiferent că preţul la transfer este 7.000 de dolari sau 70.000 de dolari. Accidentare înseamnă, printre altele, rupere de muşchi scheletic striat de la nivelul mâinilor, picioarelor. Telocitele ar putea să ajute regenerarea mult mai rapidă decât metodele tradiţionale.

Există organe unde nu s-au găsit telocite? Spuneaţi, la un moment dat, că în creier nu s-au identificat până acum.

Nu am găsit telocite în substanţa nervoasă. Am găsit în creier, în zona de regenerare a creierului, care se cheamă zona subventriculară, şi în plexurile coroide, cele care fac lichidul cerebrospinal. 

Tandemul cu celulele stem, în studiu


Aveţi încredere în celulele stem?

În momentul de faţă, medicina regenerativă este ramura medicinei în care se pune foarte mare speranţă şi probabil că e viitorul, pe termen imediat şi mediu, al medicinei, adică refacerea ţesuturilor, organelor. Este evident că, înaintând în vârstă, inima, ficatul, plămânii, muşchii, creierul îşi schimbă structura, îmbătrânesc. Cum zicem convenţional, cu un cuvânt nepoliticos spunem că încep să de-ge-ne-re-ze (silabiseşte) şi atunci e nevoie să le re-ge-ne-răm sau să le reînnoim. Nu pot să fac transplant de inimă unei jumătăţi din populaţia lumii, admiţând că s-ar putea, aşteptând să moară cealaltă jumătate. Deci soluţia nu este să iau un organ de undeva şi să-l bag la un primitor. Asta este o soluţie de compromis. Soluţia reală este să opresc degenerarea treptată a organelor printr-o procedură care să-mi permită regenerarea.

Şi celulele stem unde intră în ecuaţie?

Medicina modernă îmi arată că aproape în fiecare dintre aceste organe există celule stem. Celulă stem înseamnă o celulă care se divide, adică dintr-una se formează două. Din cele două celule nou formate, una este tot o celulă stem şi cealaltă este o celulă care se va transforma într-o celulă specifică organului respectiv, deci în inimă, să spunem. Aceasta este medicina regenerativă bazată, ideatic şi practic, pe celule stem. Problema este cum le „conving“ pe aceste celule stem să se dividă. Pentru că eu pot să iau nişte celule stem, să le injectez într-un organ şi dacă nu se divid e degeaba. Cam aici este situaţia în medicina regenerativă folosind celule stem pur şi simplu.

Care este problema?

Medicina este un domeniu în care se varsă, în sens pozitiv, toate progresele făcute în alte ştiinţe. Medicina aşteaptă accidentul tehnologic, ca să propulseze. În chimia clasică, ideea de bază este să am ceva cât mai pur. Vezi cazul medicamentelor – un medicament este cu atât mai bun cu cât e mai pur. De ce zicem că medicamentul cutare e mai bun decât celălalt, produs de altă companie de medicamente? Pentru că una a investit mai mult şi l-a făcut mai pur, iar în varianta cealaltă există impurităţi care pot să-mi dea dureri de cap sau alte neplăceri. Atunci ideea folosirii celulelor stem a fost să se obţină astfel de celule, să fie purificate şi să le injecteze, să le transplanteze în organul care se vrea a fi regenerat. Numai că, făcând acest lucru, repet: cu celule stem pure, fără niciun adaos, rezultatele nu sunt atât de spectaculoase cât s-ar fi aşteptat lumea. Orizontul de aşteptare era extraordinar. În cazul inimii, dacă se injectează celule stem, în primul rând că marea majoritate nu rămân în inimă, ci pleacă din locul unde sunt injectate. Doar 2-3% din ele rămân. În al doilea rând, acelea care rămân nu prea reuşesc să îmbunătăţească semnificativ performanţele inimii. Şi studiile serioase făcute în ultimii ani arată că rezultatele sunt cel mult încurajatoare. O creştere a performanţei inimii cu doar 2-3% nu este de natură să fie semnificativă.

Ideea de a denumi celulele acestea noi «telocite» mi-a venit într-o pauză la Opera din Viena.

Şi telocitele ar putea fi de ajutor în acest sens?

Ideea cu care am pornit eu este că aceste rezultate nu sunt foarte bune tocmai din cauza faptului că celulele stem sunt scoase şi purificate din locurile unde ele sunt în mod natural, care se cheamă nişe. În aceste nişe, celulele stem sunt înconjurate de telocite, de vase sangvine şi de nervi. Şi propunerea mea este să injectăm un tandem de celule, două tipuri celulare deodată: telocite plus celule stem. Ca să punem celulele stem în situaţia în care au fost la origine, adică în mediul lor adevărat, cu care sunt obişnuite. Pentru că ele nu ar sta într-o nişă dacă nu le-ar „plăcea“ acolo. Asta este toată filozofia. Nu mă sfiesc să spun că e o idee foarte simplă, dar ideile simple sunt cel mai greu de găsit.

În experimentul realizat recent de chinezi, în care au reuşit să regenereze ţesutul cardiac după infarct cu succes, era vorba doar despre un tandem sau doar despre telocite?

Ei au injectat doar telocite, mizând pe celulele stem existente acolo. Vom face un experiment împreună cu Universitatea Harvard, care e în curs de desfăşurare, cu rezultate prin aprilie anul viitor, în care vom avea injectare dublă. Şi e foarte posibil ca rezultatele să meargă de acolo foarte repede la om. E posibil.

„Celulele acestea sunt o prioritate absolută“
 


Cred că multă lume se întreabă cum de în România a putut avea loc această descoperire, cu tehnologia noastră, despre care se ştie că nu este cea mai performantă.

Este o eroare de apreciere. Descoperirea nu este o problemă de tehnologie. E un amestec de intuiţie, logică ştiinţifică, experienţă, imaginaţie, noroc etc. Este un amalgam de factori care se întâmplă să fie prezenţi foarte rar. În al doilea rând, tehnologia de care era nevoie pentru a face descoperirea noi o avem. Nu o pot împinge mai departe repede, cum aş vrea. Pentru că de-acum îmi trebuie altă investiţie, o investiţie foarte importantă, şi, oricât mi-ar plăcea mie, mecanismele pe care le posedă România şi cantităţile de bani disponibile nu permit o asemenea concentrare bruscă, instantanee, practic, într-un anumit domeniu. Ar fi foarte complicat, ar fi ca-n basme. Atunci nu am altă soluţie. Am mai spus-o şi o mai spun. În acest moment, succesul unei descoperiri, după părerea mea, premisa pentru o variantă de succes este acceptarea de către Statele Unite şi de către China. Trebuie să iei certificatul de acceptare, ca să zic aşa, din SUA, de la o faimoasă universitate şi eu am asta, de la Harvard. Şi să fii acceptat de chinezi, că e rentabil şi util să investească bani în acest lucru. Şi se pare că am şanse. Vorbeam de şansă. Să vă dau nişte exemple. Căutând în informaţiile de care dispunem în momentul de faţă, am găsit următoarele cifre. După 1900, au trăit 15-20 de miliarde de oameni. Trebuie să mai luăm în calcul că premiul Nobel s-a acordat prima dată în 1901 şi până în 2012 inclusiv s-a decernat la 201 persoane. Şi-atunci, şansa de a obţine un premiu Nobel este 1 la 100 de milioane (15-20 de miliarde contra 200 de acordări), adică 1 la de cinci ori populaţia României. Aşadar, şansa îşi are rolul ei de jucător.

Dezamăgit de pseudoprieteni

Cum v-a schimbat viaţa descoperirea telocitelor?

Viaţa m-a făcut să înţeleg, ceea ce eu am încercat de multe ori, că este extrem de important să-ţi ierarhizezi priorităţile. Există momente când prioritatea absolută este familia. Există momente când prioritatea absolută e cariera profesională, când prioritatea absolută e iubita. Există momente când prioritatea absolută e odihna etc. Aceste telocite m-au făcut să le consider pentru mine prioritatea absolută şi atunci mă uit cu multă îngăduinţă la orice altă problemă. Altfel zis, sunt mai puţin sensibil la orice fel de inconvenient. Pentru că trag concluzia pentru mine, foarte subiectivă, că misiunea sau datoria mea faţă de mine şi faţă de familia mea este să valorific această şansă. Dacă vreţi, de la familie, trec la zona geografică în care m-am născut, adică în România. Sau, poate, mai corect pentru mine, aş ierarhiza familia mea, medicina românească, ţara în care m-am născut. Sperăm că, la un moment dat, o enciclopedie, dacă nu cea britanică, măcar alta, una românească, să scrie „născut în România“.

Dacă un pseudoprieten consideră că misiunea vieţii lui este să mă discrediteze pe mine îmi pasă mai puţin.

Asta ce înseamnă mai exact, că vă treziţi dimineaţa şi vă ocupaţi doar de telocite până noaptea târziu?

Nu, asta înseamnă, mai exact, că dacă un pseudoprieten consideră că misiunea vieţii lui este să mă discrediteze pe mine îmi pasă mai puţin. Dacă apare nu ştiu ce poziţie nu ştiu unde şi mi se spune: „Nu vrei să concurezi pentru asta?“, mă refer la o poziţie de ierarhie socială sau ştiinţifică, sunt mai puţin înclinat să fac aşa ceva, considerând că nu face decât să-mi consume timp, să-mi uzeze nervi şi să nu-mi aducă niciun beneficiu. Desigur că am o mare dezamăgire că există „grupuscule“, adică grupuri alcătuite din câţiva oameni, ici-colo, care şi-au făcut un scop din a mă denigra într-un fel sau altul. Eu îi înţeleg, dar eu îmi păstrez calmul, îi ignor şi fac între mine şi ei un zid şi se vor lovi cu capul de acest zid până când se vor plictisi, pentru că eu nu voi răspunde nimănui. Eu am „Facts matter“ (n. r. – Faptele contează).

Citeam recent că suntem pe ultimul loc în Europa la numărul de cercetători, fiindcă ne tot pleacă. De ce credeţi că pleacă? Din cauza lipsei de sprijin din partea statului român?

De ce pleacă este uşor de înţeles, pentru că există mirajul mai binelui care, atenţie, este, în bună parte, un miraj. Întâmplarea face ca eu, având prilejul să fac multe vizite în diverse ţări, să cunosc destul de bine situaţia celor plecaţi din România, care încearcă să-şi facă loc în domeniul ştiinţific, în domeniul medical în alte ţări. Vreau să vă spun că foarte greu găseşti oameni consacraţi şi recunoscuţi în societăţile respective, că mulţi, dar nu toţi din cei care pleacă din România ajung la o situaţie materială satisfăcătoare. Dar psihologic, în afară de înstrăinare, care are şi ea importanţa ei, este vorba de o anume rezervă psiho-socială pe care o au ceilalţi faţă de noul venit. Integrarea, adaptarea nu este o chestiune de prima generaţie. Cine-şi închipuie că prima generaţie într-o emigrare, oricât de importantă numeric ar fi, reuşeşte o integrare psiho-socială şi materială reală este, mai degrabă, vânător de iluzii.

Avem nevoie de o diasporă de calitate

Credeţi că e bine sau e rău că ne pleacă medicii şi cercetătorii?

Eu am o poziţie particulară în această problemă, a emigrării din România în acest moment. Mai întâi, eu cred că e momentul ca şi România să aibă o diasporă de calitate. Pentru că, dacă e să judecăm la modul cel mai onest, cei care reuşeau să plece şi să se stabilească, părăsind România definitiv înainte de ’90 – desigur că există un procent important de disidenţi politici reali şi justificaţi – mă tem că cei mai mulţi alcătuiau o diasporă economică, provocată de condiţiile de trai şi de libertate individuală dezastruoase. Aşadar, este momentul ca diaspora românească să fie compusă din oameni de calitate. De ce să nu plece din ţară şi oameni de calitate, ale căror roade vor fi vizibile în locurile unde emigrează peste 10 sau 20 de ani?

Telocitele ar putea să ajute regenerarea mult mai rapidă a ţesuturilor decât metodele tradiţionale.

Dumneavoastră nu aţi avut niciodată intenţia de a emigra?

Toţi oamenii care au fost de mai multe ori în Occident sau au fost în perioada ante ’90 trebuie să fi avut asemenea gânduri. Dar oamenii sunt foarte diverşi. Eu am judecat într-un fel foarte simplu. Aproape că e jenant să spun adevărul, dar nu voi ezita. Într-o asemenea situaţie în care eram în Marea Britanie, la o celebră universitate, înainte de ’90, mi s-a spus: „Avem bani pentru tine trei ani de zile să lucrezi aici“. Era vorba despre un laborator faimos, laboratorul numărul 1 în lume pe problema respectivă. Stăteam în acel campus universitar într-o căsuţă celebră, vizavi de locul unde s-a purificat penicilina, exact vizavi. Şi multe ore în noaptea aceea m-am gândit ce să fac. Şi am început prin a evalua ce ştiu eu să fac şi pe ce situaţie sunt. Mi-am evaluat cele două-trei-patru lucruri pe care ştiam să le fac bine sau foarte bine sau mai bine decât alţii şi am ajuns la concluzia că acelea sunt, mai degrabă, lucruri pe care pot să le fac în România. Şi cam pe ce poziţie aş fi eu, admiţând că după trei ani trebuie să mă duc undeva în lume... Mai ales în cazul în care nu aş fi avut norocul să am o descoperire de succes. E greu să planifici. Şi m-am gândit că, probabil, ca mine ar mai fi fost 5-15 mii în lume. Şi atunci am optat dramatic pentru a fi printre cei mai buni, câteodată cel mai bun în România.

„Profesia de om de ştiinţă este o exercitare de orgolii“


Vă confruntaţi şi cu sceptici?

Probabil că există oameni pentru care succesul meu internaţional nu este exact ce şi-au dorit. Este de înţeles. Şi probabil că există un risc şi pentru telocite, ca unii din România să le ignore existenţa. Vestea proastă şi pentru unii, şi pentru ceilalţi este că atâta vreme cât vor exista medicina, educaţia medicală, facultăţi de medicină, telocitele vor rămâne. Ele există! Sunt confirmate în cel puţin 68 de centre din Europa, în peste 20 de centre din Statele Unite, în 10 centre din China şi pe toate cele cinci continente: în nordul Africii, la Alger, dar şi în Cairo, în Tunis, în Africa de Sud, în Australia, în Malaezia, în India, oriunde doriţi dumneavoastră. Nu are rost să fac autoreclamă, dar sunt puţine lucruri întâmplate în România care se bucură, în mai puţin de doi ani, de o asemenea acceptare. Şi, deci, numele de telocite va rămâne mai mult sau mai puţin legat de numele meu. Eu sunt unul dintre, dacă acceptaţi acest optimism, dintre acei Popescu care vor rămâne un timp în conştiinţa medicală, ca să nu spun publică.

A venit vreodată cineva la dumneavoastră să vă spună că nu există telocite sau să vă contrazică?

Nu. Dar eu am convingerea că diversitatea de opinie a oamenilor este atât de mare, încât e posibil să existe destui sceptici, neîncrezători sau chiar adversari. Să clarificăm lucrurile. Profesia de om de ştiinţă, de căutător de nou, este o profesie de exercitare de orgoliu. Uitaţi-vă, aceasta este o celulă stem (ne arată o celulă stem desenată pe coperta unei cărţi). Să zicem că acesta este un telocit (ne arată un semn de carte). Atunci, dacă eu vin şi spun „Eu sunt primul care a descoperit această celulă“ ce înseamnă, de fapt? Dacă mă exprim pe ocolite înseamnă: „Eu am descoperit un nou tip de celule care existau, voi toţi v-aţi uitat la ele, dar nu le-aţi văzut“.

Nu are rost să fac autoreclamă, dar sunt puţine lucruri întâmplate în România care se bucură, în mai puţin de doi ani, de o asemenea acceptare.

„Şi aşa am scăpat...“


Domnule profesor, noi avem nevoie şi de nişte date personale, pentru un miniCV. Când v-aţi născut?

Poate aţi auzit de celebrul bombardament din 4 aprilie 1944, făcut de americani. Americanii bombardau ziua şi englezii noaptea. În 4 aprilie au vrut să distrugă Gara de Nord şi Academia Militară, care atunci se numea Şcoala de Război. Cu Gara de Nord a fost simplu de tot, iar Academia Militară o vizau fiindcă acolo era comandamentul german. Părinţii mei locuiau chiar lângă Academia Militară. La Academie era Antiaeriana germană şi americanilor le era frică să treacă pe deasupra. După ce au bombardat Gara de Nord, au început să arunce bombele aiurea. Au omorât multă lume în Grădina Botanică, fiindcă atunci când s-a dat alarma, multă lume a fugit în Grădina Botanică. Un comic celebru, Vasilache, acolo a murit, în Grădina Botanică, la bombardamentul din 4 aprilie 1944. Pe casa noastră încă nu căzuse nicio bombă, dar ferestrele erau sparte. În mijlocul bulevardului, care avea un spaţiu verde, erau nişte gropi astupate cu bârne, astea erau adăposturile atunci. Mama, care era însărcinată în luna a noua, s-a dus la geam şi a văzut doi dintre vecinii noştri, dintr-o familie de italieni, fiecare îndreptându-se către alt adăpost. Maică-mea mi-a spus. M-a minţit, mint şi eu. Ea a stat în cumpănă după care dintre ei să se ia. S-a luat după unul dintre ei, la întâmplare. Iniţial, n-au vrut să o primească în adăpost, pentru că era gravidă, dar a ajutat-o o vecină. Rezultatul: a căzut bombă în spatele casei noastre, a căzut bombă pe adăpostul unde n-a fost mama şi i-a omorât pe toţi, a căzut şi lângă adăpostul unde era mama şi i-a acoperit cu pământ. Şi aşa am scăpat. După experienţa asta, mama s-a speriat şi i-a zis lui taică-meu că se duce să nască la părinţii ei, la Câmpulung.

CV


Doctor Honoris Causa la 13 universităţi

Numele: Laurenţiu-Mircea Popescu

Data şi locul naşterii: 15 aprilie 1944, Câmpulung

Starea civilă: Căsătorit, trei copii. Băiatul, Alexandru, a studiat la Massachusetts Institute of Technology

Studiile şi cariera:

Facultatea de Medicină, UMF „Carol Davila“, şeful promoţiei 1961-1967

Doctor în ştiinţe medicale, în 1971

Studii postdoctorale la Universitatea Leiden, din Olanda

Directorul Intitutului Naţional de Patologie „Victor Babeş“, din Bucureşti

Redactor-şef al „Journal of Cellular and Molecular Medicine“, care se publică în SUA

Doctor Honoris Causa la 13 universităţi din Italia, Ungaria, România şi din China

Locuieşte în: Bucureşti

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările