Prof. dr. Eduard Apetrei, medic cardiolog: „Nu cred că s-a bucurat cineva mai mult decât mine la Revoluţie“

Prof. dr. Eduard
Apetrei, medic cardiolog: „Nu cred că s-a bucurat cineva mai mult decât mine la
Revoluţie“

Profesorul Eduard Apetrei l-a avut ca mentor pe prof CC Iliescu, acela care a dat numele institutului de cardiologie din Bucureşti FOTO Eduard Enea

Discret şi foarte prudent, profesorul doctor Eduard Apetrei a evitat, sistematic, în ultimii 26 de ani, să vorbească despre perioada în care a fost cardiologul dictatorului Nicolae Ceauşescu. În opinia lui, acel interval de timp a fost cel mai negru din viaţă. Şi cel mai crunt.

Ştiri pe aceeaşi temă

Prof. dr. Eduard Apetrei (78 de ani), medic cardiolog, cel care a introdus ecocardiografia performantă în România în 1976, nu vorbeşte prea mult despre pacienţii lui, cu atât mai puţin despre unul dintre pacienţii celebri: dictatorul Nicolae Ceauşescu. Spune doar atât: că a îngrijit un om, l-a ajutat medical, dar nu prea mult, din pricina tovarăşei care „veghea“. Profesorul vorbeşte însă cu plăcere despre meseria lui, despre tatăl care i-a luminat calea către Medicină şi despre cele aproape 20 de cărţi de cardiologie scrise de unul singur şi în colaborare. Străbat cu greu prin mulţimea de oameni care ocupă culoarele Institutului de Urgenţă pentru Boli Cardiovasculare „C.C. Iliescu“ din Bucureşti, către cabinetul profesorului Eduard Apetre, care este şi unul dintre discipolii celui care a dat numele institutului. E zi de vineri, zi când, aveam să aflu de la interlocutorul meu, i se întâmplă doar lucruri bune.

 

„Weekend Adevărul“: Am vrea să ne povestiţi cum aţi ajuns dumneavoastră un doctor bun.

Prof. dr. Eduard Apetrei: (râde). Să ajungi un doctor bun e şi uşor, şi foarte greu. Uşor este dacă vrei să te dedici acestei meserii. Şi mai e o condiţie: să-ţi placă. Dacă această meserie o faci pentru bucuria de a îngriji bolnavii , ajungi un doctor bun. Dacă această meserie o faci pentru bucuria de a trăi tu mai bine, nu eşti un doctor bun. Poţi fi un doctor priceput, dar nu poţi fi un doctor bun. Bucuria de a îngriji un bolnav se manifestă în multe feluri. În primul rând, satisfacţia ta că ai făcut un lucru bun, ai ajutat un bolnav. Şi apoi satisfacţia pe care o simţi la bolnavul pe are l-ai îngrijit. Iar din punctul meu de vedere, mai este o condiţie: să poţi transmite ce ai acumulat şi celorlaţi.

Adică să întemeiezi o şcoală?

N-aş folosi cuvântul acesta, că e pretenţios, dar ceva în felul acesta.

Haideţi să o luăm cu începutul. Aţi declarat că în adolescenţă nu vă era limpede că veţi ajunge doctor.

Nu era limpede deloc. Am făcut primele clase la mine în sat (n.r. – Buda, judeţul Bacău), cu o învăţătoare foarte severă. Eu nu ţin minte în viaţa mea decât oamenii severi. Mi-au plăcut foarte mult, deşi atunci nu i-am iubit deloc. Îmi plăcea soţui ei, care era tot învăţător, şi care ne dădea o temă după care îşi lua puşca şi se ducea la vânătoare. Soţia lui, doamna Capşa, era un pic răuţă, dar extrem de utilă elevilor. Foarte bună ca învăţătoare, dar foarte implicată şi în partea politică.

Era secretară de partid?

Nu era chiar secretară de partid, dar era foarte partinică. Am avut şi necazuri din partea ei. Şi vi le şi spun: mie îmi plăcea să învăţ pentru că tata mă strunea foarte bine. Luam mereu premii, iar la finalul anului şcolar se ţinea în mod obişnuit o festivitate. Odată eram în sală, iar ea s-a ridicat şi a spus că copiii de chiabur nu au ce căuta în sală. Şi m-a dat afară (are lacrimi în ochi). Momentul acela mă emoţionează şi acum pentru că este extrem de tare pentru mine.

Câţi ani aveaţi?

11 ani. Ne-a dat afară pe mine şi pe preoteasă. Am plecat de la şcoală plângând. Cu toate acestea, eu îi păstrez o amintire de profesor bun. Era prin 1947-1948 şi tata fusese declarat chiabur...

Ce avere avea tatăl dumneavoastră?

Pe vremea aceea, se declarau chiaburi de la 5 hectare în sus. Şi tata avea aproape 6 hectare. Îşi făcuse averea muncind singur, nu o moştenise de la familia lui. Tata era oficiant sanitar şi cumpăra fiecare bucată de pământ. Liceul l-am făcut la Bacău. Am intrat, dar nu m-au primit la cămin tot din motive de bogăţie. Am făcut liceul trei ani, în loc de patru. Deci la finalul clasei a X-a, eram bun de facultate. Ceea ce era foarte grav, pentru că atunci când noi am terminat cu clasa a X-a, au terminat şi alţii cu clasa a XI-a.

Adică era o generaţie dublă.

Exact. Şi la facultate, locurile nu erau duble. Erau un pic mai multe. Mă gândeam unde să mă duc pentru că mie îmi plăcea matematica. Tata mi-a spus să dau la Medicină:„Băi, băiatule eu vreau să te fac doctor“. Să reţineţi că pe vremea aceea, opţiunea copilului nu era chiar simplă. Decizia era luată împreună, dar părinţii aveau cea mai mare putere. Mie nu mi-a displăcut că tata voia să mă facă doctor. Deja mă învăţase să fac injecţii, vedeam bolnavi când mă lua cu el. Nu am suferit din cauza asta. Dar nu eu am ales.

„Eram scund, nu îndeplineam canoanele“

Aţi mers la facultate la Iaşi. Aţi avut dificultăţi?

Am intrat la facultate în ciuda numărului mare de candidaţi. Însă, iniţial, nu au vrut să mă primească la vizita medicală. Niciun candidat la vreo facultate nu trecea fără vizită medicală. Această vizită medicală era făcută de trei doctori. Şi-ţi dădeau aviz sau nu. Şi pe mine m-au respins.

Pe ce motiv?

Pe motiv de nedezvoltare fizică. Eram scund, nu îndeplineam canoanele.

Cât de mic eraţi?

Mic. În primul an de facultate m-am dezvoltat. Aveam 16 ani şi trebuie să vă spun că am suferit toată viaţa pentru faptul că nu am făcut liceul cum se face de obicei. 

Cum aţi trecut totuşi de comisie?

Tot tata. Mă aştepta afară şi când am ieşit, i-am spus că m-au respins. Şi el m-a luat de mână şi a intrat la comisie. Şi a spus aşa: „Bun, copilul meu nu are nicio boală. Nu e dezvoltat fizic. Spuneţi-mi dumneavoastră la ce facultate să se ducă? Nu noi am făcut legea cu zece clase, noi o respectăm. Spune dumneata, la ce facultate să se ducă?“. Şi ăia au rămas trăzniţi. S-au uitat unul la altul şi au zis: „Da, are dreptate, lasă-l să dea la Medicină“.

Aţi intrat printre primii la facultate?

Nici într-un caz. Pe la mijloc, spre coadă. La admiterea în facultate, unul dintre examene era la limba rusă. Biologie, chimie şi limba rusă. Iar eu am luat nota cea mai mare la limba rusă. Dar să ştiţi că după două săptămâni de la începerea cursurilor, am fost chemat şi mi s-a spus că nu pot urma facultatea pentru că „eşti fiu de chiabur“. Şi-am plecat. Dar la scurt timp s-a modificat legea suprafeţelor. Se ridicase „limita“ la 10 hectare. Şi după trei luni, am primit hârtie acasă că Apetrei e reprimit la facultate. În 1954 am intrat la facultate şi în 1960 am terminat-o.

Şi tot atunci s-a făcut colectivizarea.

Da. Şi atât de tare ne îmbuibau cu...

Socialism ştiinţific?

Pfui, şedinţele de UTC, socialism ştiinţific, ore întregi, seminarii...

 

„Fantastic ne-au spălat creierele“

V-au făcut UTC-ist chiar dacă eraţi fiu de chiabur?

M-au făcut după trei ani de facultate. De ce? Pentru că am început să iau note foarte bune, am primit şi bursă de merit. Şi, între timp, nu mai eram fiu de chiabur. Doar că nu mă lăsau să stau la cămin. Sigur că am intrat în UTC, am intrat şi în partid, ulterior, după ce am devenit doctor.

Dar nu vi se părea ciudat?

Cum ne-au preparat pe noi atunci, fantastic ne-au spălat creierele. Atât de tare că eu, când m-am întors acasă, discutam cu tata: „Şi de ce nu vrei să te înscrii în gospodărie? Trebuie să te înscrii“. Doi. „Tată, bucata asta de pământ hai să o vindem că tot ţi-o ia degeaba gospodăria, că vreau să-mi cumpăr o motocicletă“. Păi dacă eu vă spun!

Cine vă spăla creierul la facultate?

Toate informaţiile. Când am intrat eu, profesorii erau de calitate. Foarte buni. Erau cei vechi. Oameni care aveau din ce trăi şi-şi făceau meseria ca lumea. Aveam cursuri cu chirurgi de mare valoare: Buţureanu, Chipail. Cei care au făcut istoria medicinei din Iaşi. Oblu, de la neurologie. Mulţi. Erau din generaţia veche. Între timp, partidul şi-a dat seama că noi, tinerii, trebuie să fim „educaţi“. Ne organizau întâlniri joia. Aşa-zisele reuniuni tovărăşeşti. În care se făcea prelucrare.

Participarea era obligatorie?

Sigur! Învăţământul politic era la mare preţ şi extrem de insistent. Din asistenţii tineri care au intrat în facultate ulterior, s-au selectat profesori de o calitate greu de imaginat... slabă. Dar unii dintre ei au ajuns şi profesori buni. Deci categoria asta de oameni şi, mai ales categoria de oameni politici au făcut un mare rău atunci. Dar ei doreau să facă ce li se spunea. Să vă povestesc ceva. Eram la un examen la profesorul Buţureanu. Venise de la sala de operaţii uşor obosit. Eram o grupă de şapte studenţi. Eu eram în anul V şi pentru că aveam note bune, eram şi şef de grupă. Primul subiect era operaţia Fontana-Bakulev. Operaţia înseamnă să tai două coaste, să faci un volet şi să operezi plămânul. Operaţia a fost descrisă de Fontana. Bakulev a fost adăugat după aceea la această denumire, în cărţile care ajungeau la noi şi care se traduceau de la ruşi. Buţuleanu ştia această operaţie sub numele de Fontana. Noi, din cărţuliile pe care le citeam şi de la asistentul care ne-a predat, ştiam de Fontana-Bakulev. Şi Buţureanu se uită la noi şi întreabă: „Cum se cheamă operaţia?“. „ Fontana-Bakulev, domnule profesor.“ Ne-a întrebat pe toţi şapte. Toţi am ştiut la fel. A zis: „Bine, la toamnă!“.

Complotul studenţilor la Medicină

V-a picat pe toţi?

Da. Şi a început nebunia în facultate. Era prin 1958. Perioadă dură de tot. A început UTC-ul: „De ce v-a picat? Ce-a zis Buţureanu?“. Noi, după ce ne-a picat, ne-am înţeles între noi să spunem că ne-a picat fiindcă n-am ştiut. Să nu dea dracu să spună vreunul altceva. E adevărat că, poate, unul dintre noi a mai scăpat. L-au chemat şi pe el. Pentru mine, însă, a fost foarte greu, pentru că eu nu puteam să-i spun tatălui meu că sunt corijent. Tata nu concepea să fiu corijent. Şi, ca să mă duc în toamnă să dau corijenţa, a trebuit să găsesc un motiv: „nu mă mai ţine la gazda aceea, trebuie să mă mut...“. Şi chiar a trebuit să mă mut ca să nu-şi dea seama că am rămas corijent.

Cum a fost la examenul din toamnă?

După toată discuţia cu UTC-ul, Buţureanu vine şi zice: „Măi, de ce v-am picat eu pe toţi?“. Eu fiind şeful grupei am zis: „Domnule profesor, noi n-am ştiut să răspundem“. „Aha. Ia daţi voi carnetele!“ Ne-a luat carnetele şi ne-a dat la toţi 9. Şi-a dat seama că noi suntem foarte bine pregătiţi şi ne-a întrebat: „Vă pot pune 9 la toţi? Sau încep să vă întreb de la 9 în sus dacă vreţi 10?“. Şi noi toţi am acceptat să ne pună 9. Norocul nostru, repet, că am avut această categorie de oameni. Ghinionul nostru că am fost foarte bine „prelucraţi“. Sigur că nu în totalitate.

„Profesorul Iliescu era un monstru. Bine pregătit, foarte sever“

Unde aţi ajuns după terminarea facultăţii?

La Oneşti.

Eraţi bine pregătit atât ca medic, cât şi ca slujitor al noului sistem?

Să nu vă faceţi vise că cine termină facultatea iese pregătit să fie mare doctor. Nu. Este pregătit să facă faţă lucrurilor obişnuite. Iar facultatea de la Iaşi pregătea foarte bine oamenii pentru partea practică. Eu am ajuns la Oneşti ca medic la combinat. Eram doi doctori. Şi mi-am dat seama că lucrurile pe care le-am învăţat la facultate pot să le practic aici. Ce vedeam? O pneumonie, o gripă, un traumatism. Ştiam să le tratez. Dacă nu mă descurcam, trimiteam bolnavul la spital.

Cum era profesorul Iliescu, mentorul dumneavoatră?

Pe profesorul Iliescu l-am iubit foarte mult. Era un monstru. Bine pregătit, foarte sever, s-a luptat cu toată lumea din Bucureşti. El a schimbat profilul cardiologiei din Bucureşti. Am făcut un an cursul lui de cardiologie, după care am dat examen de preparator la Institutul de Medicină din Bucureşti, chiar la cardiologie, şi am intrat.

În 1972 aţi plecat în străinătate cu o bursă. Cum aţi reuşit să plecaţi?

Era înfiorător de greu să pleci. Am plecat prin concurs la o bursă de studii prin Franţa şi Belgia, studiind o problemă de recuperare a bolilor de inimă. Aveam 45 de ani.

Eraţi membru de partid?

În 1972, da, eram.

Cum aţi intrat în partid şi de ce?

Păi am ajuns la ASCAR (n.r. – spital de boli interne şi cardiologie, în Piaţa Lahovary, din Bucureşti), la profesorul Iliescu, am luat rezidenţiatul şi a venit secretarul de partid la mine, care era un om foarte la locul lui, doctorul Drăghici şi a zis: „Măi, Edi, ai luat examenul, am văzut că ai note bune, tu trebuie să intri în partid“. Şi pe vremea aceea, intrarea în partid era... cum să zic ca să mă înţelegeţi bine: nu era un lucru pe care îl dorea neapărat cineva, dar se spunea indirect sau direct că fără asta, nu o să poţi merge mai departe. În mintea mea nu era că trebuie să merg mai departe, ci era doar că şi Iliescu era membru de partid. Când am văzut treaba asta, am zis: „da, domnule, hai să intru în partid“.

Momentul în care a început să-i fie frică

În ce an aţi intrat în partid?

Ştiţi că am şi uitat? Din motive de... mă rog, eu am avut un moment mai special. Poate cu altă ocazie o să vă spun. Aşa de mult am urât acest sistem, încât am vrut să uit foarte multe lucruri. Şi anul l-am uitat. În jurul lui 1972. Oricum, eram membru de partid când am luat această bursă. După ce am obţinut bursa, au venit oameni la mine să mă verifice. Chipurile, la consultaţii. Să-i consult, după care îmi spuneau: „Eu nu sunt bolnav, eu am venit să vă verific“. A început să-mi fie frică. Şi la facultate m-au verificat. Şi perioada asta a durat trei luni.

Poate vă verificau pentru că urma să ajungeţi medicul lui Nicolae Ceauşescu.

Acolo am ajuns târziu de tot şi dintr-o întâmplare, în 1986-1987.

Vă luau din timp.

Nu. Eu am ajuns acolo pentru că mi-am făcut treaba. Vedeam bolnavii bine, începuse să mă cunoască lumea, am scris cărţi. Am ajuns şef de lucrări. Dar nu e exclus că ceea ce au scris ăia în dosare să fi contat. Habar n-am. Că şi eu am fost surprins când am fost chemat să-l văd o dată. Mă chemase un doctor, care era doctorul lui şi pe care eu îl cunoşteam bine. Şi care a fost la Oneşti, directorul spitalului.

Cine?

Doctorul Paul Nicolau. Era medicul lui Ceauşescu şi el m-a chemat.

Când v-a chemat prima dată?

În 1985 sau 1986, doctorul Nicolau m-a luat cu el pentru că avea nevoie de un cardiolog. Lui Ceauşescu începuse să-i crească un pic tensiunea, mai avea nu ştiu ce. Să vă spun un lucru: eu n-am dat niciodată niciun interviu nimănui, după Revoluţie, privind perioada pe care am petrecut-o la Ceauşescu. Niciodată.

De ce?

Din motivele mele. Socotesc că a fost cea mai neagră perioadă din viaţa mea. Eu am fost la puşcărie mergând cu maşini de lux. Am avut o restricţie de libertate şi un disconfort pe care nu le poate înţelege nimeni. Nu cred că s-a bucurat mai mult cineva când a venit Revoluţia, în seara respectivă – eu am dormit în sediul CC – decât mine. Sigur că au fost oameni care au avut de suferit mult mai mult decât mine, dar nu mă poate înţelege nimeni, doamnă. Am avut oferte foarte mari. Pentru o carte, interviuri. Nu vreau să vorbesc de această perioadă. Singurul lucru pe care îl spun: am îngrijit un om, l-am ajutat medical, dar nu prea mult, că nu prea avea el mare nevoie, că era soţia lui de faţă şi ne repezea pe toţi. Ea ne-a umilit pe toţi cei care l-am îngrijit pe Ceauşescu şi această perioadă pentru mine este cruntă. Şi nu vreau să vorbesc despre ea. Înseamnă să reiau nişte lucruri care m-au durut foarte tare. A fost o perioadă înfiorătoare. Nu m-ar înţelege nimeni. Nici nu vreau să înţeleagă. Eu n-am nevoie. Nu mă justific faţă de nimeni. Eu mi-am luat acest mod de a mă apăra pentru a nu evoca nişte lucruri care nu-mi fac niciun bine.

„M-am chinuit cu Ciobanu şi cu Proca“

Dar aţi fost în China cu dictatorul...

Ca să fiu scurt: am fost chemat să-l văd o dată. După un interval, prin ’85 sau ’86, m-au luat într-o escapadă undeva în China. Am fost în foarte multe locuri, dar era Nicolau titular. M-au lăsat în pace, m-au mai luat o dată, tot ca doctor asociat, în Bulgaria. Apoi am fost o perioadă cu Nicolau, când el, când eu, şi Nicolau s-a retras sau a fost retras, habar n-am, şi am rămas eu singur doctorul lui. M-am chinuit foarte mult cu Ciobanu, care era ministru, cu Proca, care m-a rugat atunci să accept. Doream să mai vină cineva. Şi asta pot să spun, că am mai spus-o – singurul om care dorea să vină era profesorul Mincu, care a fost numit ca al doilea doctor al lui Ceauşescu, în noaptea din 22 decembrie. Şi a doua zi, el a venit şi m-a înlocuit la sediu şi a dat interviuri că el e doctorul lui Ceauşescu. Că l-a ajutat, că i-a dus insulină nu ştiu unde.

Ce fel de pacient era Ceauşescu?

Absolut docil. Cu mine s-a purtat ca un bolnav absolut obişnuit. Vă spun un gest pe care nu l-am spus: când îl consultam, punea mâna la gură să nu-mi sufle mie. Or, gestul acesta îmi plăcea, că nu-mi transmitea respiraţia lui. Era un gest pe care îl întâlneam la oamenii cu mult bun-simţ. Dar atâta tot. Nu insistaţi, că nu intru în amănunte. Am mai spus că ani de zile n-am putut să promovez. Eram şef de lucrări cu 10-12 ani înainte, când nu a făcut restricţie doamna pentru promovări. Şi am rămas şef de lucrări până la bătrâneţe. Şi, în 1992, am ajuns conferenţiar.

De ce nu permitea tovarăşa avansările?

Spunea: „Să mai aştepte“. Nu spunea de mine, că nu numai eu am fost în această situaţie. Nu ştim de ce proceda aşa. Din dorinţa dumneaei de a nu promova oamenii din ţară. Eu am suportat consecinţele.

„Există vreun doctor care să nu se ducă?“

Nu puteaţi refuza să fiţi medicul lui Ceauşescu?

Nicolau a făcut o propunere, dar nu el a decis. Nu avea puterea asta. Îmi amintesc că o dată scriam la o carte de-a mea de ecocardiografie, copiii îi trimisesem cu soţia la nişte rude în Moldova şi eu eram acasă. Pe la 8.30-9.00, sună cineva la uşă. Am deschis şi l-am întrebat pe tip cine e. Mi-a spus că e de la Securitate. „Foarte bine, şi de ce-aţi venit?“ „Să vă verific.“ „Şi ce să verificaţi?“ „Să văd ce faceţi la ora asta.“

V-a obligat Securitatea să fiţi cardiologul lui Ceauşescu?

Nu mi-a spus nimeni că sunt obligat. Nici n-a fost problema să mă întrebe dacă am vrut sau nu. Acum, dacă m-ar chema cineva să văd un om de la puşcărie, eu nu m-aş duce să-l văd? Mi s-a spus ar fi bine, tovarăşul doreşte să veniţi să-l examinaţi. Şi dacă îmi spune ministrul „du-te şi vezi-l pe preşedintele statului“, eu nu mă duc? Există vreun doctor care să nu se ducă? Ce legătură aveam eu cu politica lor? Ce legătură are un doctor cu ce face bolnavul lui?

(partea a doua a interviului o veţi putea citi mâine dimineaţă pe adevarul.ro)

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: