Mihai Craiu, medic pediatru: „Le-am spus doctorilor tineri să nu se joace de-a Dumnezeu“ INTERVIU

Mihai Craiu, medic pediatru: „Le-am spus doctorilor tineri să nu se joace de-a Dumnezeu“ INTERVIU

Sursă foto: Mediafax & arhivă personală

Pasiunea din copilărie, participarea la concursul „Sanitarii pricepuţi“, s-a transformat, odată cu promisiunea faţă de omul drag care l-a crescut, într-o misiune de viaţă: medicina de urgenţă în pediatrie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Chiar dacă şcoala îl îndrepta spre inginerie sau arhitectură, drumul lui Mihai Craiu avea să fie unul foarte diferit – medicina. Încă din şcoala generală, cel care avea să ajungă mai târziu medic pediatru, a avut o înclinaţie spre tratarea şi însănătoşirea celor răniţi sau bolnavi. De-a lungul vieţii, oameni cheie i-au marcat destinul – de la asistenta de la şcoală care i-a simţit harul la bunicul care îl vedea medic şi profesorii care l-au îndrumat şi i-au arătat care sunt principalele atuuri ale unui medic de excepţie – umanitatea şi empatia.

„Weekend Adevărul“ a discutat cu profesorul doctor Mihai Craiu despre drumul care l-a condus la împlinirea destinului – copilăria în plină transformare a Bucureştiului, participarea la concursul „Sanitarii pricepuţi“, profesorii care erau nu doar minţi luminate, ci suflete –, dar şi despre proiectul său de suflet, Spitalul Virtual pentru Copii. 

„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria dumneavoastră în perioada comunistă?

Conf. Dr. Mihai Craiu: M-am născut în Bucureşti, dar prima copilărie mică a fost la bunici pentru că am avut ceva probleme de sănătate şi ulterior, au apărut şi fratele şi sora mea – gemeni. Şcoala primară şi liceul le-am făcut în Bucureşti. Ţin minte doar lucrurile plăcute. Cea mai deosebite legătură de familie este, în general, cu bunicii, care au înţelepciunea să ştie ce au greşit cu propriii copii, au şi vârsta la care nu vor să mai impună nimic. Bunicii încearcă să se plieze pe firea şi personalitatea nepoţilor. Probabil că şi harul bunicilor mei contează. Bunicul meu era preot şi se pricepea la oameni. Am avut o copilărie foarte liniştită şi bună, într-o zonă cu puţină poluare, în mijlocul Bărăganului.

Apoi aţi revenit în Bucureşti...

La momentul copilăriei mele, Bucureştiul era în plină dezvoltare – anii ’70, industrializare cât cuprinde şi toată şcoala a fost în „epoca de aur“ a lui Ceauşescu, când în Capitală s-au întâmplat mari prefaceri. Ţin minte că eram elev în clasele primare şi mergeam la Palatul Pionierilor, la cercul de pictură – de acasă trebuia să merg cu faimosul tramvai 13, care suia dealul pe Uranus şi ulterior cobora în Cotroceni. Unde este actuala Casă a Poporului, era un cartier întreg, care avea grădini frumoase, case, vile cu scări de marmură, iar apoi a dispărut complet. Aceasta este etapa din punct de vedere a dezvoltării – am văzut cum au venit excavatoarele, cum s-a dezvoltat şantierul de la Casa Poporului, cum au fost mutate diversele clădiri. În spate la Unirii este o biserică care a fost mutată pe şine din Cotroceni. Am văzut cum s-a născut „victoria socialismului asupra Bucureştiului“ – bulevardul din faţa Casei Poporului, care ajunge până la Piaţa Alba Iulia. Le-am văzut pe toate copil fiind. Urmăream cât se mai muta clădirea de la o zi la alta. Atunci s-au făcut mari eforturi umane, tehnologice şi nişte performanţe. Nu am nicio nostalgie comunistă, dar era o mare diferenţă între cum era Bucureştiul copilăriei mele mici şi cum era Bucureştiul adolescenţei, din liceu.

„Universul de acasă, al ştiinţelor exacte

La şcoală, ce fel de elev eraţi? Aveaţi afinităţi către ştiinţele exact din copilărie?

Întotdeauna mi-a fost mai uşor în lumea măsurabilă şi clasificabilă pentru că ambii mei părinţi sunt ingineri. Universul de acasă a fost cel al ştiinţelor exacte. Aceasta a fost formarea dintotdeauna – am fost bun la Chimie pentru că ai mei erau ingineri chimişti, dar şi Fizica mi-a plăcut, făceam tot felul de experimente.

Am avut o copilărie profesională interesantă, de care îmi aduc aminte cu bucurie şi plăcere. Eu, cu oamenii aceştia, am stat la masă, în gardă, seara, şi spuneau poveşti, ca să mai uit că am pierdut un pacient, o urgenţă. Era legătura umană.

Iar mai târziu, la liceu?

Am fost generaţia „Liceeni“. Am fost coleg de clasă cu Tudor Petruţ şi cu Bănică Junior, care era artist, noi eram mai liceeni. Am prins profesorii care ne supravegheau pe la olimpiade sau mergeam la Canal. Am fost la liceul „Mihai Viteazul“, la clasă de Matematică-Fizică.

Cum sau când a venit afinitatea aceasta pentru biologie şi, ulterior, medicină?

La Medicină am ajuns mai degrabă prin activităţile mele din afara orelor de şcoală. Şcoala la care mergeam avea o asistentă medicală foarte dedicată, care era implicată ca instructor la concursul „Sanitarii pricepuţi“, organizat de Crucea Roşie – pansam răni şi puneam ateluţe încă din clasa a V-a, când eram departe de mă gândi la Medicină. Am câştigat nişte premii. Am avut privilegiul să lucrăm într-o echipă foarte bună. Concursul era despre lucratul în echipă, nu conta să fie doar unul bun.

Sfânta promisiune

Asistenta de la şcoală v-a observat această înclinaţie spre Medicină?

Am ajuns de două ori la faza pe ţară, ceea ce era o mare performanţă pentru nişte elevi de şcoală, nu liceeni. Acesta este meritul doamnei asistente Puşa, care era o persoană foarte dedicată – spunea că e mai greu să fii asistent medical sau ambulanţier pe Salvare. Şi în liceu am mers, cu toate că nu exista tradiţia de a merge la „Sanitarii pricepuţi“. Trei din echipa de cinci de la „Sanitari“ am fost şi colegi de liceu şi am mai găsit două persoane ca să completăm echipa. Toţi am făcut profesii tehnice ulterior, cuantificabile ştiinţific. Din echipa de „Sanitarii pricepuţi“, încă doi au ajuns medici – unul dintre ei este prof. Doru Petrovici, medic stomatolog, decanul Colegiului Medicilor Stomatologi din Constanţa, este prietenul meu bun din copilărie, iar al treilea doctor este o persoană publică, care nu mai practică în prezent, Dragoş Anastasiu. Dragoş mi-a fost coleg de clasă din şcoală, apoi şi la liceu.

La Medicină cum aţi ajuns?

Eu n-am vrut foarte mult să dau la Medicină, chiar dacă îmi plăcea „Sanitarii pricepuţi“, fiind şi un lucru în echipă, gaşca noastră de băieţi. În familie a avut loc un incident. Bunicul care m-a crescut a făcut nişte complicaţii post-operatorii, a fost în stare gravă şi a murit ulterior. A avut câteva momente de luciditate, o oră, două, înainte să moară, şi s-a adunat toată familia în jur şi mie mi-a spus: „Mihai, tu trebuie să devii doctor!“. „Păi, tătunul, eu sunt la Mate-Fizică, probabil voi fi inginer sau arhitect“. Dar am apucat să îi promit bunicului meu, înainte să moară, şi pentru mine a fost foarte important deoarece a fost cel care m-a crescut când eram mic. Medicina nu a fost o dragoste prima vedere, de la început, cum, de exemplu, a fost la soţia mea, care ştia de când era la grădiniţă că va fi doctoriţă. M-a găsit Medicina pe mine.

Cum a fost admiterea?

La admitere eram 10 persoane pe un loc. Concurenţa era destul de puternică. „Pedeapsa“ pentru nereuşită însemna armata timp de doi ani. Cine intra la facultate, făcea doar nouă luni de armată. La vremea respectivă, armata nu era tocmai o distracţie. La fizicul meu „impresionant“ – dacă bătea vântul, mă lua pe sus – mă gândeam că nu voi face faţă la doi ani de armată, deci chiar trebuia să învăţ bine.

„Am fost un student foarte tocilar“

Părinţii dumneavoastră cum au reacţionat?

Nu a fost o surpriză pentru ai mei pentru că îmi luasem toate treptele (n.r. – examen la intrarea în liceu, dar şi în clasa a X-a) fără emoţii. Am fost un student chiar tocilar după standardele colegilor mei. La facultate am fost chiar foarte tocilar – am fost şef de promoţie pe ţară. Acest lucru a contat mult în traiectoria profesională – dacă eşti un elev foarte bun, profesorii au tendinţa să te crediteze cu optimism şi dorinţă, că vrei să faci ceva, că nu este doar despre ego.

Şi ce fel de profesori aveaţi?

Am avut onoarea şi norocul să am dascăli nişte oameni cu totul speciali – era generaţia care se apropia de pensie în anii ’70-’80, mari doctori care fuseseră formaţi la şcoala interbelică, profesionişti desăvârşiţi, cei care acum au busturi pe la Facultatea de Medicină. De exemplu, mi-a fost profesor la Virusologie faimosul academician Cajal (n.r. – Nicolae Cajal, medic microbiolog român, senator, membru al Academiei Române), care, pe lângă faptul că a fost vocea şi cea mai autorizată personalitate a comunităţii evreieşti din România, era un medic de talie europeană. Aveam modele, nu precum în prezent, când unul cu două doctorate nu poate să citească bine nici de pe prompter. Dascălii pe care i-am avut chiar făcuseră ei acele descoperiri, iar pentru noi erau nişte semizei pe care am vrut să îi copiem. Am avut norocul, ca medic pediatru, că am în jur nişte practicieni foarte buni. La Bucureşti, era o foarte bună şcoală de pediatrie. Toţi asistenţii universitari din facultate au ajuns profesori universitari. Profesorul meu a avut mână când i-a ales să fie asistenţi universitari, iar acum, fiecare este şef de clinică în spitale mari din Bucureşti.

Deci profesorii şi-au dat seama de la început cine va ajunge departe...

Toţi asistenţii profesorului Răzvan Priscu, academician şi unul dintre fondatorii Şcolii de Pediatrie din Bucureşti, au ajuns profesori. Am făcut cursurile cu domnia sa, ca student, iar apoi ca medic în formare. Mi-a fost conducător de doctorat. La vremea respectivă, conducătorii de doctorat nu doar că ştiau tot ce era acolo, ci ei făceau cercetări de pionierat, iar noi ajutam după puterea şi capacităţile noastre. Oamenii aceştia mergeau la congrese internaţionale şi veneau cu rezultate. La vremea respectivă chiar se băgau bani în educaţie – şcoala românească era bună, din această cauză sunt pline universităţile de prin SUA de ingineri, doctori şi IT-işti proveniţi din şcoala românească. Am avut o copilărie profesională interesantă, de care îmi aduc aminte cu bucurie şi plăcere. Eu, cu oamenii aceştia, am stat la masă, în gardă, seara, şi spuneau poveşti, ca să mai uit că am pierdut un pacient, o urgenţă. Era şi legătura umană.

Aveaţi adevărate modele.

Dascălul era un model nu numai pentru băgat sonde şi uitat la radiografii, era un model dezirabil, în primul rând, de comportament. Vedeam cum vorbeau oamenii, cu bunica simplă de la ţară – cu răbdare, empatie, căldură. Ditamai profesorul universitar reuşea să vorbească olteneşte cu o femeie care se simţea inhibată că venise în Bucureştiul „epocii de aur“. Este memorabil că toţi aceşti oameni reuşeau să facă o familie, se simţeau bine împreună. Chiar dacă existau ambiţii şi egouri, conta ca spitalul să fie primul sau universitatea. Acesta era, de fapt, concursul, nu ca să iasă un individ în faţă. Probabil că era epoca în care marile realizări au fost făcute doar cu eforturi colective.

 

„Am avut experienţe care mi-au arătat că a fi diferit nu înseamnă mai prost

 

De-a lungul carierei, aţi lucrat în Statele Unite ale Americii. Cum aţi ajuns acolo?

Prin concurs, nu m-am dus pe cheltuiala familiei. Când s-au oferit nişte burse, am dat concursuri. Am avut oportunitatea să lucrez perioade scurte în Statele Unite ale Americii, la Louisville, în Kentucky, statul agrar. Au unul dintre primele 10 spitale de copii americane, Universitatea din Louisville fiind unul dintre centrele de referinţă. Aici am avut o bursă completă – şi de studii, şi de trai. Pe vremea respectivă, un tânăr român care avea 200 de dolari salariul pe lună nu îşi putea plăti nici biletul de avion.

Pro bono la New York

Iar în Olanda?

În Olanda, am fost timp de trei zile, cu sprijinul unei fundaţii româneşti de prietenie româno-olandeză, din Ardeal. Un pediatru foarte special din Baia Mare, doamna doctor Cosette Ceaunică, a format o asociaţie de prietenie şi şi-a propus să trimită în fiecare an patru doctori români în Olanda, pe banii pe fundaţiei. Ca să participi, scriai un memoriu cu ce ai vrea să faci în Olanda, la modul ipotetic, apoi ei te ascultau, împreună cu unul sau doi doctori olandezi, care se uitau nu numai la ce ştii, ci la cât eşti de răbdător, insistent sau cât de bine vorbeşti engleză şi aşa mai departe. Nu trebuia să fii neapărat premiant. Eu eram intern într-o clinică universitară de performanţă, aveam numai 10, dar pe ei îi interesa şi cât de mult îmi doresc, ce îmi doresc, dacă este plauzibil să se pună în practică când mă voi întoarce de acolo, cât este de posibil să mă întorc de acolo şi să nu rămân, plus multe altele. Toate aceste lucruri au cântărit. În primul an, mergând la acest interviu, deşi aveam un scor un mare la exerciţiile impuse, la cele liber alese nu mergea la fel de bine, şi nu am plecat de prima oară, ci a doua oară, după al doilea chestionar.

Cum v-au marcat aceste experienţe?

Au fost câteva experienţe care m-au marcat în primul rând uman, dar şi profesional. Am văzut de aproape cum funcţionează. Am fost şi în Marea Britanie, la Oxford – John Radcliffe Hospital, cu o bursă scurtă, dar şi în Austria, la American Austrian Foundation. Am fost la o şcoală de vară. Universitatea Cornell din New York, aduceau profesori care veneau pro bono pentru a forma tineri din estul Europei. Eram bulgari, unguri, sârbi, polonezi, toate neamurile, dar eram de aceeaşi specialitate. Şcolile de vară stipendiate de fundaţia lui George Soros erau pentru chirurgi, pediatri şi aşa mai departe. Astfel puteam vedea cum este şi pe la alţii de pe lângă noi, care fuseserăm destul de strânşi. Am avut câteva experienţe care mi-au arătat că a fi diferit nu înseamnă mai prost, iar uneori poate fi o calitate.

Tentaţia străinătăţii

V-a fost vreodată ruşine că sunteţi român când mergeaţi în străinătate?

Am evoluat de la momentul în care realmente mi-era jenă că sunt român, când eram pe la câte o conferinţă, mai ales că în anii ’90 nu aveam o imagine bună, cu atât mai mult după mineriade – umblam la conferinţe cu ecusonul întors, să nu se vadă „România“. Aceste experienţe, în perspectiva ultimilor ani, m-au făcut să mă simt mândru că sunt român. La cât de puţin s-a investit în educaţia românească în ultimii 20 ani şi la ce standarde de performanţă s-au impus, noi, românii, în domeniul medicinei, facem cinste. Standardele medicale în cercetare ţin de corectitudine, de probitate. Profesorul meu din Statele Unite îmi spunea că poate învăţa pe oricine rocket science (n.r. – un domeniu foarte dificil), dar empatia şi bunătate nu se pot preda.

V-aţi gândit vreodată să profesaţi în altă ţară?

Mi-a trecut prin cap, dar de fiecare dată m-am întors din mai multe motive. Mă simţeam bine, am avut privilegiul să am nişte dascăli extraordinari, care au reuşit să cultive dorinţa şi aspiraţia. Eram începători, dar eram validaţi la locul nostru de muncă – profesorul venea la vizită şi ne întreba ce diagnostic am pune noi şi se preocupa de ce părere aveam eu, un doctor tânăr. Profesorul era realmente interesat de ce are de spus cineva care nu are prejudecăţi. Ştiinţific, când ai o experienţă mare, ţi se pare că poate fi o anumită boală pentru că ai întâlnit mulţi pacienţi care aveau anumite simptome care indicau afecţiunea respectivă. Dar începătorul nu ştia să cântărească acest lucru şi scotea pe gură lucruri trăsnite. Uneori râdeau, pentru că spuneam şi prostii, dar într-un mod în care nu mi-era jenă să spun şi a doua oară. Era ceva creativ şi constructiv.

„Copilul nu este un adult în miniatură

Ce v-a determinat să alegeţi calea pediatriei?

Puteam alege orice, mai ales că am fost şef al promoţiei din ’89, fix înainte de Revoluţie. Ştiam de la cei mai mari ca mine că foarte probabil că dacă iau o altă specialitate este posibil să prind un loc bun într-un oraş din apropierea Bucureştiului, unde se putea face naveta. Oraşele mari erau închise, nu puteai să fii doctor direct în Bucureşti sau în Craiova. Terminând facultatea la Bucureşti, maximum de vis era să fiu doctor la Zimnicea şi să fac naveta. Aşa au început mulţi din colegii mei, care în mod deliberat au ales un oraş mai mic pentru stagiatură, în speranţa că puteau să rămână acolo. Aşa era pe vremea comunismului. Dascălii îmi spuseseră că pot merge la Giurgiu, că este aproape şi oraş mare. Dar eram hotărât să iau la Bucureşti şi să învăţ, să ştiu bine.

De ce aţi ales Bucureştiul?

Am ales Bucureşti, pentru că erau câteva locuri în oraşele mari. Am colegi care au făcut naveta câte 7-8 ani de zile. Mi-am ales meseria ştiind de la bun început ce se întâmplă şi nu aş schimba. Am ales pediatria pentru că este o senzaţia absolut fabuloasă când reuşeşti să îl aduci pe o linie de plutire pe un copil aflat într-o stare foarte gravă. Este o senzaţie care nu poate fi plătită cu nimic, mai ales când vezi privirea copilului sau a părintelui când cel mic şi-a revenit. Ştii că ai dat înapoi sănătatea unei persoane care mai are de trăit 60 - 70 de ani.

Medicina pediatrică este mai grea?

Este mai greu decât în medicina adultului, pentru că o bună parte din copiii foarte mici nu vorbesc. Este altă medicină, copilul nu este un adult în miniatură. Traumele sunt mai mari. La vremea respectivă, eram la unul dintre cele mai mari spitale din ţară. Era o diferenţă absolut uriaşă între spitalele din Bucureşti şi cele mai mici, din alte oraşe. La Bucureşti aveai certitudinea că dacă poate fi salvat un copil cu o boală foarte gravă, poate fi salvat pentru că există şi doctor, şi resurse. Investiţiile în copii şi în tineri, dar şi în sistemul educaţional şi de sănătate, erau făcute foarte bine şi cu foarte mare seriozitate.

 

„Copilul este un pacient cinstit şi aşteaptă acelaşi lucru de la doctor – simte dacă îl minţi“

 

„Weekend Adevărul: Care este profilul unui medic pediatric bun?

Conf. Dr. Mihai Craiu: Medicina ţine şi de bucuria pe care o ai tu. Unii doctori sunt foarte buni, dar doar ca nişte profesionişti, ce îi privesc pe toţi ca pe nişte numere, un scenariu sau un succes. Însă la Pediatrie este şi altceva – trebuie să duci şi chinurile, şi nesiguranţele. Cred că una dintre calităţile fără de care nu poţi să devii un medic împlinit de copii este capacitatea de a asculta şi de a te juca, de a nu face neapărat numai ştiinţă. La medicina pediatrică, trebuie să reuşeşti, cel puţin într-o bună parte din timp, să dai în mintea copiilor, să te joci cu ei.

Copilul simte omul...

Contează chimia dintre doctor şi copil – să vadă în ochii tăi că eşti interesat de el, că îl placi. Pe copii nu ai cum să îi minţi, te simt imediat. Trebuie să reuşeşti că treci peste aparenţe pentru că probleme unui copil sunt ca o ceapă, în straturi, şi trebuie să ajungi la miez, la cauză. Trebuie să ţii cont de aşteptările părinţilor, de contextul de la şcoală, unde copilul poate fi hărţuit, dar şi de contextul din social media. Toate aceste lucruri pot conduce la o boală – fie că este a corpului, fie că este a sufletului. Copilul este un pacient foarte cinstit. Dacă ai răbdarea să găseşti şi perspectiva copilului, aproape întotdeauna se poate rezolva sau oferi cea mai bună calitate a vieţii pe care o poate avea.

Nu putem fi mai deştepţi decât ne-a lăsat Dumnezeu şi nici mai performanţi decât şcoala pe care am urmat-o, dar putem să vorbim frumos şi fără să ne grăbim, cu blândeţe. Acest lucru este contagios.

Cifrele în ceea ce priveşte vaccinarea copiilor cu vaccinurile incluse în Programul Naţional de Vaccinare (PNV) sunt îngrijorătoare. Din ce în ce mai mulţi părinţi aleg să nu îşi vaccineze copiii...

La noi, în România, una dintre principalele explicaţii este că lumea se raportează la actul vaccinării într-o perspectivă de opoziţie: lipsa de încredere şi de respect faţă de autoritate, indolenţa – pe principiul „lasă că merge şi aşa“ –, dar şi modul în care se comunică. Dacă te îmbolnăveşti de o boală care omoară 99 din 100 de oameni, nu contează că tu nu crezi în ea. Noi, ca români, suntem suspicioşi.

Drumul către copil via părinte

Cum a luat naştere proiectul Spitalul Virtual pentru Copii?

În ultimii ani cinci ani am dat foarte mult din timpul meu liber în proiectul educaţional Spitalul Virtual pentru Copii, care a primit 0 lei finanţare. Am avut o experienţe revelatoare la una dintre conferinţele internaţionale la care am fost invitat să particip cu lucrări. Am fost la Viena în urmă cu mai mulţi ani şi am asistat la o festivitate de deschidere complet neobişnuită, care s-a încheiat astfel: profesorul care termina mandatul de preşedinte al Societăţii Europene de Resuscitare ne-a spus să scoatem o foaie de hârtie şi să scriem unde credem că vom fi noi peste cinci ani ca loc sau ca profesie, ce suntem dispuşi să sacrificăm sau să facem ca să ajungem acolo şi să strângem biletul, iar anul următor, când urma să ne vedem la următoare conferinţă, ne va ruga să ne uităm pe el. L-am păstrat, dar am uitat de el. Primisem o geantă de la conferinţă, iar în anul următor, când m-am dus, am luat-o şi am găsit biletul acolo, cel pe care îl scrisesem cu un an înainte. Scrisesem că mi-ar plăcea să pot inventa un limbaj prin care să pot vorbi cu orice părinte, astfel încât să ajung la el.

Aşadar, o comunicare mai bună între medic şi părinţii copilului...

Mi-am spus că trebuie să existe un fel oarecare să pot vorbi şi să trec dincolo de emoţiile unui părinte. Adulţii nu mai pot fi instruiţi cu mijloacele şcolii tradiţionale, care i-au plictisit. Noul instrument de educat adulţi este social media – toţi deschid o aplicaţie şi se înconjoară în nişte bule de oameni care le validează convingerile.

Experienţele unor persoane cu doctorii nu au fost tocmai plăcute...

Oamenilor le este frică să vină la spital sau vin cu un pachet întreg de prejudecăţi, de spaime şi dureri. Am vrut că le arăt că spitalul nu este atât de nasol, să le explic ce se întâmplă – dacă te uiţi pe o aplicaţie cum este o călătorie până nu ştiu unde, s-ar putea să te descurci. Aşadar, să le dau sfaturi practice, aduse într-un limbaj foarte simplu, non-medical. Am colegi care sunt nişte medici desăvârşiţi profesional, academic şi ştiinţific, dar vorbesc groaznic cu pacienţii – nu că nu vor, dar au limbaj medical, iar dacă pacientul este un om care nu îndrăzneşte cultural să te întrebe ce înseamnă, atunci aşa cum a venit, aşa pleacă. Comunicarea este o artă pe care noi, doctorii, trebuie să o învăţăm.

Cifrele dinainte de pandemia COVID-19 sunt îngrijorătoare – foarte mulţi români „consultau“ internetul atunci când prezentau anumite simptome. În prezent, când sunt atât de multe surse de informare şi există riscul fake newsului, ce este de făcut?

Spitalul Virtual pentru Copii şi-a dorit să scurteze distanţa între medic şi pacient într-un mod care pune ceva presiune pe pacienţi, în sensul în care cei care vor să caute în social media, oricum caută. Trebuie spus că înainte de pandemie, 74% din români, când aveau probleme de sănătate, intrau pe „Dr. Google“ şi altele. Acum, cifra s-ar putea să fie şi mai mare. Nu spun că e ceva bun sau rău, dar este ceva care se întâmplă. Dacă oamenii tot caută acolo, folosind asta ca sursă, atunci am zis să le explic oamenilor pe Facebook cum este cu febra, de exemplu. La unele postări puneam şi poză, pentru ilustrarea afecţiunii. Oamenilor, adulţilor, dacă le spui cu prea multe vorbe li se pare că îi iei ca la şcoală, se plictisesc şi oricum nu au răbdare să citească mai mult de câteva rânduri. Uneori, o poză face cât o mie de cuvinte. Din această cauză mi-am propus că le arăt părinţilor, să le explic că nu este doar părerea mea, ci că acestea sunt regulile.

Atuul în comunicare: experienţa de viaţă a părintelui

Pe medicii în formare cine îi învaţă această artă a comunicării?

Din fericire, acum, în rezidenţiatul de Medicină de familie există cursuri de comunicare. Doctorii sunt învăţaţi să vorbească cu pacienţii în „pacienteză“, cum spune Sandra Alexiu, pentru a pricepe pacientul ce îi spui, fără să i se pară că râzi de el sau îl iei la mişto. De exemplu, dacă un părinte este instalator şi copilul suferă de astm, să îi explici că este precum la ţevi: dacă sunt parţial înfundate, le goleşti, deci un anumit medicament asta face în boala copilului. Când poate cuprinde cu experienţa lui de bucătar, zugrav, de militar... Câteodată, foloseşti backgroundul părintelui. Sigur, părintele vrea să îi fie bine copilului, dar trebuie să îl convingi că acela este drumul. Regulile sunt importante.

Deci să aibă răbdare să îi vorbească omului pe înţelesul lui...

Mă uit la colegii mei mai tineri şi sunt foarte mândru de ei – cei care au apucat să lucreze cu mine de când erau mici şi acum au ajuns medici specialişti sau primari – sunt realmente un model de comunicare. Nu putem fi mai deştepţi decât ne-a lăsat Dumnezeu şi nici mai performanţi decât şcoala pe care am urmat-o, dar putem să vorbim frumos şi fără să ne grăbim, cu blândeţe. Acest lucru este contagios. Au observat că eu reuşesc să văd aproape toţi copiii şi imposibil de văzut şi mă întrebau care este secretul. I-am întrebat ce cred despre acest lucru şi i-am pus să facă eseuri în care să îmi explice pe care pacient din trei l-ar trata primul. De cele mai multe ori, ne comportăm defensiv sau suntem agresivi pentru că de fapt şi noi, doctorii, suntem oameni, şi ne este frică, suntem obosiţi, suntem speriaţi şi poate avem prejudecăţi. Le-am explicat să nu se joace de-a Dumnezeu – dacă îi spui unui părinte sărman că o anumită analiză, pe care uneori statul român o consideră un lux (n.r. – analizele cu coplată), spune-i cu răbdare, cu pro-uri şi contra, nu hotărî tu pentru părinte. Explică-i ce beneficii îi aduce acea analiză copilului. Pe unii doctori îi întreb şi le reamintesc de ce au ales să fie medici pediatrici.

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările