Interviu Hainele cele noi ale extremismului. Profesorul Marcel Bartic: „Neo-legionarismul a fost construit pe fondul amneziei naționale“
0Instigarea la ură, violență și anarhie, discriminarea și dorința de interzicere a libertății de exprimare sunt principalele caracteristici ale neo-legionarilor – o linie fină îi mai desparte însă de actele criminale din perioada interbelică.
Trecutul recent al Europei, dar și al României, este marcat de episoade care au generat nașterea și ascensiunea unor mișcărilor extremiste. Deși istoria pare să fi lăsat în urmă acele vremuri, ecourile lor revin periodic în spațiul public – uneori sub forme reinterpretate, alteori cu aceeași retorică. Într-un context internațional tot mai fragil și polarizat, în care discursurile radicale capătă din nou vizibilitate, este esențial să înțelegem rădăcinile acestor fenomene.
Profesorul de istorie Marcel Bartic analizează pentru „Weekend Adevărul“ cauzele care au favorizat apariția și dezvoltarea ideologiilor extremiste în România. De asemenea, el explică ce s-a întâmplat cu legionarismul în perioada comunistă, precum și ce s-a întâmplat în perioada postdecembristă, când extremiștii de dreapta au revenit, pe fondul unor lacune în educație și neasumării politice, care au condus, în cele din urmă, la apariția pe scena politică a unor personaje cu viziuni incompatibile cu democrația.
„Weekend Adevărul“: România este una dintre țările care nu au fost ocolite de pericolul extremist. Care au fost contextul și factorii ce au favorizat apariția unor mișcări extremiste atât în Europa, cât și în România în perioada interbelică?
Marcel Bartic: Contextul în care s-a ajuns la astfel de experiențe în țara noastră ține de evoluțiile din prima parte a secolului XX. La noi, cred că e mai degrabă un melanj între influențele venite dinspre grupările fasciste, din Italia interbelică și din Germania, dar totodată suprapuse peste un anumit misticism existent la noi, în spațiul românesc. Sunt mai mulți factori care au contribuit la apariția mișcărilor extremiste. La început de secol XX, democrația din România era relativ tânără și n-a știut să răspundă unor astfel de provocări. Așa că, pentru cei mai mulți dintre cetățenii români, democrația n-a reușit să fie suficient de convingătoare.
Odată cu apariția și cu popularizarea acestor curente, cum ar fi Mișcarea Legionară, care a fost răspunsul oamenilor? Cum au reacționat?
În ceea ce privește felul în care a fost percepută Mișcarea Legionară în spațiul românesc, trebuie spus că cei mai mulți dintre adepții mișcării au fost tineri, dar mulți au provenit și din rândurile intelectualității. Acum, categoriile sociale care au aderat la ideile Mișcării Legionale sunt, dacă vreți, și cele care și-au dorit neapărat o schimbare reală în societatea românească din prima jumătate a secolului XX. Negăsind un răspuns adecvat din partea clasei politice de atunci, chiar dacă, surprinzător, situația României ar fi trebuit cumva să mulțumească sau să ofere un răspuns mulțumitor – vorbim despre o Românie de după Marea Unire, o Românie care avea una dintre cele mai democratice constituții din Europa, Constituția din 1923 –, provocările și tensiunile vieții politice din prima jumătate a secolului XX au generat și apariția acestor idei de extremă dreapta.
Antisemitismul, păcat vechi
A fost antisemitismul un element-cheie al ideologiei legionare sau a fost doar un reflex al epocii? Care sunt originile și formele prin care s-a manifestat antisemitismul în spațiul românesc?
Antisemitismul a fost o componentă esențială a doctrinei legionare. Practic, ele sunt inseparabile. Legionarii au fost, prin definiție, antisemiți. Trebuie menționat că antisemitismul nu a apărut în spațiul românesc odată cu Mișcarea Legionară. A fost mai degrabă exacerbat și dus la rang de ideologie politică; în anii ’40, chiar la rang de politică promovată de statul român. În ceea ce privește ideile antisemite, trebuie spus că ele sunt destul de vechi în spațiul românesc și aș aminti un moment istoric în care încep să fie foarte vizibile. În Constituția din 1866 apare articolul 7, care condiționa acordarea cetățeniei române de apartenență la creștinism. Articolul respectiv era în mod evident direcționat împotriva comunității evreiești din spațiul românesc.
Abia mai târziu, cu greu, după negocieri foarte tensionate, s-a reușit eliminarea acestui articol, după Războiul de Independență (1877-1878) și recunoașterea internațională a independenței în cadrul congresului de la Berlin. Putem sesiza accente antisemite evidente și foarte puternice în literatură, în filosofie, în scrierile unor oameni politici, în unele acțiuni promovate de statul român, dar, cel mai probabil, ele devin asumate de către statul român foarte clar în prima jumătate a secolului al XX-lea. Primele măsuri antisemite nici măcar nu sunt cele din vremea regimului lui Ion Antonescu sau din timpul României regimului național legionar. Ele apar chiar mai devreme, încă din 1934, în timpul guvernării liberale a lui Tătărescu. Chiar dacă nu au amploarea celor din perioada 1940-1944, măsuri antisemite, idei asumate deschis în ceea ce privește acest subiect pot fi constatate încă din secolul al XIX-lea.
Care au fost stereotipurile și miturile despre evrei în România și cum au contribuit acestea la marginalizarea lor socială și juridică?
Există niște teorii în studiul acestei perioade – în primul rând, evreii au fost asimilați imaginii celuilalt, au fost „străinii“, prin definiție. Cumva, în jurul lor s-au construit o serie de mituri, care au menținut și au agravat, la un moment dat, statutul juridic pe care l-au avut în ultimii aproape 300 de ani. În al doilea rând, li s-a pus pe umeri, de asemenea, mitul acela că sunt cei care fac comerț, că strâng bani, că sunt cei care se îmbogățesc – deși, dacă studiem legislația din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și chiar mai devreme, veți observa că, de fapt, evreilor le-au fost interzise orice alte ocupații și n-au avut dreptul de a cumpăra pământ. Aşadar, au fost într-un fel sau altul împinși să practice singurele meserii pentru care au avut dezlegare – cele mai multe dintre ele mergând în zona comerțului, în zona meșteșugurilor. După câteva decenii, tot românii erau cei revoltați că comunitatea evreiască controlează comerțul din spațiul românesc. Acestea au fost niște mituri întreținute, cultivate inclusiv de o bună parte a elitelor politice din secolul al XIX-lea, prima jumătate a secolului al XX-lea.
„Căpitane,/ Nu fi trist!/ Garda merge înainte/ Prin Partidul Comunist!“
Comunismul a fost instaurat în România odată cu guvernul Petru Groza I, în 1945. Care a fost narativa privind extrema dreaptă în deceniile de dictatură comunistă și ce s-a întâmplat cu memoria colectivă a suferințelor evreiești din țară în timpul comunismului?
S-a făcut liniște. În primul rând, sigur, trebuie să ne reamintim că a existat o etapă antisemită inclusiv venind dinspre Uniunea Sovietică, în perioada reprezentată de Stalin și care la noi coincide cu mandatul pe care l-a avut Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ulterior, din 1965, odată cu venirea lui Nicolae Ceaușescu și confiscarea puterii din partea acestuia, se ajunge la varianta național-comunistă, care produce un amestec extrem de ciudat între ideile naționaliste și ideile comuniste. Asta a obligat regimul comunist să pună batista pe țambal cu privire la tot ce a însemnat suferințele îndurate de evrei în prima jumătate a secolului XX; pare că au dispărut cu desăvârșire, pentru că, potrivit ideologiei oficiale, nu dădea bine ca în istoricul poporului român să apară momente în care o parte a autorităților și a cetățenilor români să se fi făcut vinovați de masacre, de măsuri antisemite. Cu alte cuvinte, au fost șterse din manualele de istorie cu desăvârșire, ca și cum n-ar fi existat. Un exemplu particular este Pogromul de la Iași. Cel puțin în epocă, el a lăsat urme adânci în mentalul colectiv al ieșenilor.
Odată cu venirea regimului comunist, au fost suficiente trei-patru decenii, ca în rândul locuitorilor din acest oraș să dispară ideea că odată au existat evrei acolo sau că li s-a mai întâmplat o tragedie, cum a fost pogromul. Cu alte cuvinte, tăcerea impusă de comuniști până în 1989 a funcționat foarte bine. După 1989, sunt convins că cei mai mulți dintre locuitorii Iașiului, în mod special cei tineri, habar nu aveau că în urmă cu 70-80 de ani, structura etnică a orașului era reprezentată aproape jumătate de comunitate evreiască. După anii ’90, în Iași au mai rămas o mână de evrei. E foarte puțin și, din nefericire, nici instituția școlii nu a reușit să ofere răspunsuri în acest sens, nici nu cred că a fost preocupată. Clasa politică de după anii ’90 cu atât mai puțin. Și am ajuns, iată, la un fel de amnezie națională cu privire la istoria comunității evreiești din spațiul românesc și în acest fel am ajuns la narative precum că vorbim despre istoria evreilor ca despre niște străini.
Care a fost situația cu admiratorii legionarilor și ai extremei drepte în timpul comunismului? Activau în această perioadă, aveau întâlniri, acțiuni?
De la Păstorel Teodoreanu mi-au rămas câteva versuri faimoase: „Căpitane,/ Nu fi trist!/ Garda merge înainte/ Prin Partidul Comunist!“. Sigur, foarte mulți dintre legionari au fost obiectul măsurilor de represiune din partea comuniștilor. Pe de altă parte, nu e deloc surprinzător că unii dintre legionari au reușit să se integreze în structurile noului regim totalitar. Ba chiar inclusiv la Pitești, s-au alăturat celor care au pus la cale tot procesul de tortură care s-a desfășurat acolo. Cu alte cuvinte, dacă în anii ’50 legionarii au fost mai degrabă victime ale regimului comunist, ulterior, au intrat într-o zonă ușor tolerată, ceea ce nu le-a permis neapărat o activitate politică deschisă, pentru că asta era practic imposibil pentru absolut orice organizație politică. Dar le-a permis supraviețuirea într-o formă latentă, în așa fel încât în momentul în care au avut posibilitatea să aibă voce, iar asta s-a întâmplat după 1989, au făcut-o. Regimul comunist nu a reușit să înlăture extrema dreaptă din România, cât mai degrabă, multă vreme a ignorat-o sau a folosit-o în interes propriu.
În prezent există un număr vizibil de susținători ai extremismului, care își exprimă simpatia față de mișcarea de dreapta în spațiul public, prin participarea la manifestații, dar și prin intermediul online-ului. Cum au reapărut, după anii ’90, susținătorii discursului extremist, și cum ne explicăm că printre ei sunt și foarte mulți tineri? A avut un rol și educația în acest proces?
Trebuie să facem apel la ceea ce a făcut sau mai degrabă nu a făcut instituția școlii. Însă ce nu a făcut instituția școlii este o reflexie a ceea ce n-a făcut clasa politică după 1989 încoace. În ceea ce privește Istoria Holocaustului și istoria evreilor, ele au fost aproape inexistente până prin anii 2004, când a fost adoptat raportul comisiei Elie Wiesel. Cred că s-a vorbit în foarte puțină măsură despre Holocaust în România, despre comunitatea evreiască, în general, până atunci. Această conversație a fost aproape inexistentă, iar pe acest fond de amnezie națională au putut fi construite narativele neo-legionare. Ulterior, a apărut un opțional de Istoria Holocaustului, iar dezbaterile în spațiul public au putut să-și găsească locul lor firesc.
În al doilea rând, constat, începând cu prima jumătate a secolului XX, o exacerbare a sentimentului religios, care nu are legătură cu emoția firească a cuiva cu identitate creștină, cât mai degrabă o exacerbare, o radicalizare care a apărut în sânul Bisericii – pe care Biserica, de asemenea, a tolerat-o, a ignorat-o, a folosit-o în interese proprii atunci când a fost nevoie. Observați că toți cei care ies la proteste și își asumă deschis apartenența la extrema dreaptă o fac aproape întotdeauna cu icoanele în mână. Iar eu, până acum, nu prea am văzut din partea Bisericii sau din partea reprezentanților de vârf ai Bisericii o încercare, cât de timidă, de a dezavua aceste mișcări și de a transmite un mesaj clar, prin care să se delimiteze de aceste grupări. Le-au întreținut. Au rămas într-o zonă promiscuă, în care s-au folosit de grupările astea în funcție de interesele politice de moment.
Dacă ar fi să faceți câteva paralele între portretul legionarului de secolul trecut și portretul neo-legionarului, care ar fi principalele deosebiri?
Cred că legionarii de rit nou, din prezent, sunt în etapa istorică în care caută respectabilitate, caută acceptare politică, acceptare socială, spre deosebire de cei din prima jumătate a secolului XX, care ar fi vrut să răstoarne tot ce înseamnă ordine constituțională, ordine politică, ordine economică. Își doresc să aibă imaginea unor organizații politice care, culmea, folosesc noțiuni precum democrație și libertăți. Surprinzător, neo-legionarii sunt cei care strigă acum cel mai tare că luptă împotriva nedreptăților, că luptă pentru libertate. Asta ar fi diferența majoră. Cred că au învățat dintr-o lecție a istoriei că acum au nevoie să funcționeze, cel puțin aparent, cu mijloace legale, cu mijloace constituționale. Au înțeles că au nevoie de simpatie populară. De data asta, armele lor nu mai sunt asasinatele politice, cum s-a întâmplat în prima jumătate a secolului XX, cât mai degrabă sunt, dacă vreți, asasinatele online. Crimele lor sunt acum împotriva logicii, împotriva rațiunii, împotriva a tot ceea ce înseamnă libertate de exprimare. Au înțeles lucrul ăsta și știu să se folosească foarte bine de instrumentele pe care lumea digitală le oferă. Au reușit să găsească cheia prin care să ajungă la foarte mulți tineri, la o categorie socială cu o educație precară. Și de aceea sunt cu atât mai periculoși. Ideile lor se răspândesc acum cu atât mai mult și cu atât mai repede.
Neglijarea și consecințele ei
Fenomenul extremismului de dreapta care a revenit nu este un lucru întâlnit doar în România, ci și în alte state europene și din afara continentului. De ce?
Mișcările de extremă dreapta reapar tocmai pentru că ultimele decenii ne-au adormit simțurile și am considerat că democrația este un dat etern, că experiențele totalitare din secolul trecut n-or să se mai întoarcă niciodată și simt că lumea a lăsat garda jos – motiv pentru care, iată, și extremismul a reapărut și este chiar mai amenințător.
Despre ascensiunea rapidă a lui Călin Georgescu și succesul lui George Simion de la primul tur al alegerilor prezidenţiale – puteți să faceți vreo comparație cu vreun moment din trecutul României?
Comparația cu evoluțiile politice din prima jumătate a secolului XX pot fi făcute foarte ușor. În principiu, avem aceeași clasă politică iresponsabilă, care a crezut că poate gestiona fenomenul extremiștilor. Nu e o noutate, s-a întâmplat asta și între cele două războaie mondiale în România. Cred că responsabilitatea principală revine clasei politice, care fie a ignorat, fie a înțeles că poate folosi în interesele proprii curentele de extremă dreapta, a avut un discurs ambiguu în ceea ce le privește, ceea ce a permis acestor grupări să ajungă să aibă amploarea din prezent.
Ce spune despre situația politică din România alegerea majorității românilor a candidaților extremiști?
În ceea ce îi privește pe Călin Georgescu și George Simion, rămân în continuare suspiciuni foarte puternice că au ajuns la un asemenea nivel politic nu doar datorită recrudescenței ideilor legionare, cât și ingerințelor Rusiei. Nu este o noutate, dar aici cred că vecinul nostru de la Răsărit i-a încurajat și întreținut cât a putut de mult, încă o dată, tot în mediul online, unde au găsit un mediu propice, total în afara controlului autorităților din România. Pe de altă parte, pentru mine, a fost surprinzătoare susținerea pe care cei doi extremiști au primit-o din partea românilor din Europa de Vest, din state precum Italia, Spania, Germania – acolo unde ar fi trebuit, poate, să înțeleagă cel mai bine care sunt beneficiile integrării euroatlantice, ce înseamnă să trăiești într-o țară civilizată, ce înseamnă siguranța zilei de mâine.
Din punctul meu de vedere, tot clasa politică existentă ar trebui să-și asume responsabilitatea, pentru că nu a avut nici măcar o secundă dialog nici cu acele comunități de români din străinătate, nici cu tinerii. Nu doar că nu a avut dialog, a avut mai degrabă un dispreț profund față de existența lor. Acum decontăm indiferența clasei politice față de toți anii ăștia în care, practic, diaspora aproape că n-a existat sau a fost doar o sursă care a trimis bani în țară. La un moment dat, frustrările acestor oameni au atins dimensiuni apocalipice, iar răspunsul lor, complet irațional, a fost un vot de blam. Din nefericire, numărul foarte mare de oameni care au votat cu George Simion și în noiembrie cu Călin Georgescu ar trebui să fie un foarte serios subiect de reflecție pentru oricine va avea putere de decizie politică în următorii ani. Pot să anticipez că dacă reușim să trecem cu bine de alegerile din luna mai, dar în continuare acești oameni vor fi ignorați și respinși de clasa politică, răspunsul lor peste patru ani, peste cinci ani va fi de o violență pe care nu cred că o vom mai putea gestiona. Sper să trecem cu bine și sper ca România să rămână pe drumul european, dar dacă oricine va avea puterea de decizie din luna mai încolo, dacă nu va reflecta serios și dacă nu va veni cu un plan de măsuri extrem de realist în privința tinerilor, românilor din diaspora, categoriilor sociale defavorizate, mi-e teamă că peste patru-cinci ani, reacția acestor oameni va fi mult mai violentă, mult mai agresivă.
Se încarcă comentariile...
