INTERVIU Nicu Vlad: „Pe stadion mă aplaudau 110.000 de oameni. Şi eu aveam 20 de ani“

INTERVIU Nicu Vlad: „Pe
stadion mă aplaudau 110.000 de oameni. 
Şi eu aveam 20 de ani“

Nicu Vlad este, în prezent, preşedintele Federaţiei de Haltere din România FOTO: EDUARD ENEA

Nicu Vlad (50 de ani) rememorează traseul unei cariere fantastice care avea să-l ducă din sala de sport a comunei Piscu, Galaţi, până pe podiumurile celor mai importante competiţii sportive

Ştiri pe aceeaşi temă

Ca apariţie, Nicu Vlad pare desprins dintr-un roman de Kafka. Un om antrenat toată viaţa să ridice deasupra capului sute de kilograme se mişcă încetişor printr-o încăpere în care abia au loc două birouri şi un scaun. Un alt angajat al Federaţiei Române de Haltere vorbeşte la telefon, cere cotaţii pentru nişte încălţări sportive şi un set format din bară şi greutăţi. Primeşte două oferte. O alege pe cea mai mică şi, evident, inferioară calitativ: „Lasă, că e pentru copii, ei oricum cresc“, spune bărbatul la telefon. Nicu Vlad pare uşor încurcat. Se uită atent la noi, prin lentilele ochelarilor săi cu ramă subţire, şi ne invită în biroul de lângă, să începem. Aici, surpriză! Locul este şi mai mic, abia are loc o persoană. Ne îngrămădim cât putem, curăţăm lucrurile de pe masă, cât să ne putem vedea şi vorbim. Înghesuit aproape la perete, într-o poziţie evident dificilă, Nicu Vlad priveşte pe geam şi începe să înşire. Mai întâi cuvinte, apoi locuri, apoi premii. Reperele vieţii sale.  

 

„Weekend Adevărul“: Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră?

Nicu Vlad: Tata lucra la CFR, iar mama era casnică. Suntem patru copii, trei băieţi şi o fată, iar eu sunt cel mai mare. Tata era un bărbat solid, fără să fi făcut vreun sport anume. Avea 1,72 înălţime, cam aşa, şi până în 100 de kilograme. Era chiar un pic mai gras decât standardul, dar avea o forţă extraordinară.

Să înţeleg că semănaţi cu tata.

Da, da, eu aşa zic. Să-ţi povestesc ceva. Am doi veri gemeni. Unul e de talia mea, celălalt – cam de talia ta, poate ceva mai solid. Nu mai ştiu sigur, era ori primăvara, ori toamna, friguleţ afară, aşa. Au venit să luăm nu ştiu ce buşteni pentru sobă. M-am nimerit acasă, pentru că în perioada respectivă fusesem deja transferat la Bucureşti.

A, deci vă apucaserăţi deja de haltere!

Da, da, mă apucasem. Şi am mers să luăm buştenii. Eu cu unul dintre fraţii ăştia doi stăteam într-o parte, la un capăt al buşteanului. Tatăl meu stătea la capătul opus, cu vărul celălalt, mai mic. Ei stăteau la capătul gros al buşteanului, noi – la capătul subţire. Eu şi cu vărul meu n-am reuşit să aruncăm buşteanul în căruţă. Tata mi-a şi zis: „Băi, în ce hal faci tu acolo?“. A venit, l-a ridicat singur şi l-a aruncat.

Aţi avut o copilărie dificilă? Din punct de vedere financiar zic...

Nu, nu, am avut o copilărie normală a unei familii de la ţară. V-am spus, tata lucra la CFR era şef de manevre la vremea aia. Nu pot să zic că am dus lipsă de ceva. Bine, nu eram cum sunt copiii de astăzi, dar, ştii cum e, la ţară ai tot ce-ţi trebuie în jurul casei: păsări, vacă, porc. Deci cu mâncarea nu era o problemă.

Dar vă duceau la câmp, la muncile agricole?

Nu prea, foarte rar. Nici ei nu prea mergeau. Zona aia era toată colectivizată, o lucrau angajaţii CAP-ului. Poate dacă mergea tata să mai cosească nişte iarbă pentru animale, mă mai lua şi pe mine.

La învăţătură cum aţi fost? Vă plăcea şcoala?

Cum îi place oricărui băiat. Mai puţin, aşa, nu pot să mă laud cu asta.

Dar vă plăcea ceva anume, matematica, româna, eu ştiu...

Nu, nu, nu prea. Îmi amintesc cum, atunci când începea să se încălzească puţin afară, fugeam toţi la gârlă. Aveam tot timpul probleme cu profesorii, ne puneau să chemăm părinţii. Bineînţeles, ne făceam că am uitat să le spunem şi tot aşa...

„Ce sport e ăsta, haltere?“

Cum aţi ajuns să faceţi haltere? E totuşi un sport puţin popular printre copii.

Au venit de la clubul Dunărea Galaţi doi fraţi, Gheorghe şi Nelu Gospodinov. Ţin minte că era în cursul săptămânii, ne-au chemat la şcoală şi ei au făcut selecţia. Ne-au explicat pentru ce au venit şi ne-au zis că vor să afle care e cel mai puternic dintre noi. Eram foarte curioşi. Ne-au zis că se întorc duminică să vadă care dintre noi ridică cel mai mult. Eram 35-37 de elevi în clasă, toţi de aceeaşi vârstă, toţi băieţi. Pe vremea aceea existau o clasă de băieţi, una numai din fete şi una mixtă. Eu eram în cea formată numai din băieţi. Antrenorii au plecat, s-au întors în acea duminică. Ne-au băgat în sala de sport şi ne-au cântărit pe fiecare.

Aţi şi ridicat atunci?

Da, au venit cu o halteră cu nişte greutăţi. Îmi aduc aminte că la cântar am ieşit cu 48 de kilograme şi am ridicat 42 deasupra capului şi 45 numai la piept. Am fost pe locul II, colegul meu de bancă avea 53 de kilograme şi a ridicat 45 sus.

Eraţi încântat?

Da’ cum? Ne-au dat câte o diplomă, eram foarte încântat. M-am dus acasă şi le-am arătat-o părinţilor. Era şi o soră de-a tatei la noi şi m-a întrebat: „Dar ce sport e ăsta, haltere?“. Nu ştia lumea.
I-am spus că am ridicat greutăţi. „A, păi nu eşti prea copil să ridici greutăţi? Vezi că o să rămâi mic!“, a spus sora. Tata s-a enervat: „Auzi, mă, dar de unde ştii tu că rămâi mic?“. Era foarte contrariat. A pus-o imediat la punct!

Mama a spus ceva?

Nu, ea doar se uita. Dar tata m-a încurajat, mi-a zis că e bine aşa, că e important să fac sport.

„Primul concurs a fost un eşec“

V-aţi gândit vreodată ce s-ar fi întâmplat dacă cei doi antrenori nu ar fi trecut pe la şcoală?

Aş fi făcut un liceu la Galaţi, probabil, şi de acolo înainte, nu ştiu. Aşa s-a şi întâmplat, de fapt, a IX-a şi a X-a le-am făcut la Galaţi. După selecţia asta, Nelu Gospodinov venea de câte trei ori pe săptămână la noi în comună, să facem antrenamente în sala de sport. După vacanţa de vară, în care, bineînţeles, nu am mai făcut mişcare, m-am transferat cu şcoala la Galaţi. Nici nu mai voiam să mă duc la haltere. Şi ţin minte că, în maximum o săptămână, m-am pomenit cu ei la şcoală. „Ce-i cu tine, mă?“ M-am întors, ce să fac? După ce terminam orele la Liceul Industrial 9, făceam antrenamente pe strada 6 Martie, în Galaţi.

Cum s-a decis mutarea dumneavoastră la Bucureşti?

Păi eu mă antrenam în fiecare săptămână, apoi am şi participat la primul concurs interşcolar. A fost un eşec, trebuia să facem un barem şi l-am ratat, nici măcar asta n-am reuşit.

Cât era baremul, mai ţineţi minte?

Era 60 de kilograme la stilul smuls. Am ratat toate cele trei încercări şi am căzut afară din concurs.

Deci nu a fost un început foarte promiţător.

Nu prea. Dar, spre finalul clasei a X-a, am fost din nou abordat de către Gheorghe Gospodinov, care se transferase între timp la Bucureşti, la Rapid. Plecasem de la antrenament, la Galaţi, şi mergeam pe lângă linia de tramvai. M-a oprit şi-mi spune: „Uite, aşa şi aşa, că dacă te interesează, te-aş lua cu mine la Rapid. Să vorbeşti cu părinţii tăi“. Nu înţelegeam de ce, cum de m-a ales tocmai pe mine. Prinsesem un singur Campionat Naţional şi ieşisem pe locul 10. Practicam sportul ăsta de vreo doi ani, dar sporadic, doar pe timpul verii.

Eraţi sceptic.

Da, eram chiar un pic sceptic. Ştiam că am colegi, unii chiar mai mici decât mine, care avuseseră clasări mult mai bune. L-am întrebat: „De ce eu?“.

Şi ce v-a spus?

Că pot să fac şi că el vede asta. El a fost aceeaşi persoană care mi-a spus că voi merge la Jocurile Olimpice de peste patru ani. Asta se întâmpla în aceeaşi vară cu transferul la Bucureşti. Eram la mare şi priveam la televizor Jocurile Olimpice de la Moscova, din 1980. Ce l-a convins pe el, că mi-a zis ulterior... Că ridicam anumite greutăţi la antrenament, iar apoi, la concurs, ridicam mai mult. Aveam colegi extraordinari, în perioada respectivă, care ridicau foarte mult la antrenament, dar la concurs... 20 de kilograme pe stil mai puţin!

Deci asta îl convinsese!

Da. Şi tot el a fost persoana care mi-a spus că o să ajung să particip la trei ediţii ale Jocurilor Olimpice. E adevărat că am participat la patru ediţii, dar la trei am luat medalii.

„Derulez în minte seria de mişcări“

Cum vi s-a părut ideea asta că, peste patru ani, veţi fi în delegaţia României la Jocurile Olimpice?

Mi s-a părut ireal. Aveam încredere în ce-mi spunea antrenorul, dar tot mi se părea o poveste pentru copii.

Îmi spuneaţi despre sportivii care ridică mult la antrenamente, dar nu reuşesc acelaşi lucru şi la concursurile oficiale. De ce se întâmplă asta?

Se pierd cu firea în competiţii, sunt emotivi.

Dumneavoastră cum făceaţi ca să fiţi concentrat, pe moment acolo?

Ce făceam eu, şi cred că şi alţii fac, era să derulez în minte seria de mişcări pe care urma să le fac. Începând cu startul, până la final.

La ce stil vă simţeaţi mai confortabil?

Eu am fost considerat un smulgător, dar mi-au plăcut ambele stiluri, şi smuls, şi aruncat. În tinereţe, am aruncat mult, eram un foarte bun aruncător. Apoi am început să slăbesc mai mult, pentru a intra în categorie. Iar când slăbeşti mai mult, stilul aruncat este mult mai afectat.

Vă întreb ca un om care nu se pricepe deloc la asta. Care stil este mai dificil?

Stilul smuls este mai dificil, pentru că se bazează mai mult pe viteză şi explozie, adică pe calităţite tehnice. Stilul aruncat implică mai mult forţa. Nu că n-ar fi vorba şi acolo despre viteză sau tehnică, dar, totuşi, forţa este mai importantă.

 

„Pentru Olimpiada de la Los Angeles am luat 15.000 de lei şi un video“

 

   Momentul care i-a schimbat cariera: Nicu Vlad, la Olimpiada de la Los Angeles, 1984 FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ

Să vorbim despre Los Angeles, 1984. Înainte de plecare, ştiaţi că România era singura ţară din Pactul de la Varşovia care decisese să-şi deplaseze delegaţia olimpică acolo?

Da, da, sigur că ştiam. Dar n-a contat nimic, ca presiune sau responsabilitate. Eram un copil, aveam 20 de ani. Ştiam că sunt favorit, într-un fel. Şi, apropo de ce vorbeam mai devreme cu stilurile, eu am smuls acolo 172 de kilograme şi 500 de grame şi am ridicat 220 de kilograme. Deci aproape 50 de kilograme diferenţă. Şi, în general, diferenţa standard între cât ridici în funcţie de stil este de 35-40 de kilograme. Dar eu eram în creştere şi categoria la care am evoluat foarte bine a fost cea de 100 de kilograme. Aşa am ajuns să dobor recordurile mondiale la stilul smuls.

Mi-aţi spus adineaori că ştiaţi că sunteţi favorit. Cum aşa?

La noi e destul de simplu, se lucrează cu cifre. Ştiam cât pot eu ridica, ştiam şi unde sunt ceilalţi. Acuma, normal, competiţia mai poate schimba una-alta, mai depinde şi de cum se comportă concurenţii în ziua respectivă.

Cât a contat lipsa ruşilor de la Olimpiada de la Los Angeles?

Ruşii erau foarte buni, dar în anul următor au mers la Campionatele European şi Mondial şi tot i-am bătut. Plus că la Los Angeles am doborât recordurile olimpice ale ruşilor.

În afară de antrenament, ce-aţi făcut în Los Angeles? Aţi apucat să vizitaţi ceva? Aţi mers la cumpărături?

Nu, nu, mai mult în Satul Olimpic şi am mai ieşit de câteva ori pe lângă, pe acolo.

Dar nu vă lăsau sau cum?

Nu, nu, ne lăsau, nu erau probleme.

Vă întreb asta pentru că mă gândesc că eraţi un tânăr, ieşit din comunism într-unul din cele mai cunoscute oraşe ale planetei. Nu eraţi curios cum era lumea acolo?

Eu n-am avut chestia asta, cu să mă duc nu ştiu unde şi să fac nu ştiu ce. Eu eram cu competiţia. Aveam obiectul muncii şi-mi vedeam de ale mele.

„Era plin de dulciuri, toate nebuniile“

Ce face un halterofil în seara de dinaintea concursului? Era o dietă specială?

Depinde dacă ai de slăbit ca să faci categoria, cât ai de slăbit... La Jocurile Olimpice de la Los Angeles era bufet suedez, puteai mânca până plesneai. Tu trebuie să te stăpâneşti. Era plin de sucuri, de dulciuri, Mars-uri, toate nebuniile. Banane! Toate lucrurile pe care noi le vedeam numai în filme.

Şi v-aţi stăpânit cu greu sau aţi mai gustat?

Chiar n-am avut probleme. Îmi aduc aminte chiar că am avut, câteva zile la rând, 95 de kilograme şi 550 de grame. Patru sau cinci zile la rând. Dar nu mă abţineam de la nimic. Era cald, beam multe sucuri d-astea de portocale...

Îmi spuneaţi că eraţi un copil la acel moment. Cum aţi reacţionat la primirea medaliilor? Înţelegeaţi ce vi se întâmplă?

Nu prea am realizat. Era o nebunie în jurul meu, auzeam zgomotul din tribune, oamenii aplaudau în picioare. Mai ales când am bătut recordul olimpic de 212, am făcut mai întâi 215 şi apoi l-am mai bătut o dată, la 220 de kilograme. Am primit poze... Nu pot să uit! Deci, la Los Angeles am primit sute şi sute de poze de la oameni care se aflau în sală şi-mi făceau fotografii. A doua zi, a treia zi, te întâlneai cu ei pe acolo şi-ţi dădeau poze. Eu n-am avut aparat de fotografiat la mine, dar am venit cu câteva sute de poze. Dar în zilele alea nu am înţeles nimic. Era o atmosferă de competiţie, era extraordinar. De fiecare dată când îmi aduc aminte de Olimpiada din America mă furnică pielea. Am intrat pe stadion şi 110.000 de oameni mă aplaudau. Şi eu aveam 20 de ani.

„Nu ne-a mai felicitat Ceauşescu“

Când v-aţi întors în ţară aţi fost felicitat de oficialităţi?

Nu-mi văzusem părinţii din anul anterior, din decembrie. Aşa că, atunci când m-am întors în ţară, i-am găsit la aeroport, alături de primarul din Piscu, oameni din comună... Mi-au făcut o surpriză, cum ar veni. Aşa că m-am întors acasă şi am participat la o sărbătoare în comună. Iar despre oficialităţi, îmi amintesc că tot ne spuneau în cantonamente că o să ne felicite Ceauşescu. Nu ne-a mai felicitat. Chiar şi premierea a dat-o cam după un an, când a venit Juan Antonio Samaranch (n.r. – preşedintele Comitetului Internaţional Olimpic în perioada 1980-2001) în România. Ca să-l impresioneze, cred.

V-au dat şi bani?

Dacă îmi aduc bine aminte, au fost 15.000 de lei, cam vreo cinci salarii normale. Ne-au mai dat câte un video, unii au luat şi case. Dar eu am luat 15.000 şi un video.

Cât au contat banii în cariera dumneavoastră? 

Nu prea au contat, pentru că în haltere banii sunt foarte puţini. Mie întotdeauna mi-a plăcut competiţia, din asta am trăit.

 

 

„Un glonţ tras la Revoluţie a trecut la câţiva centimetri de mine“


Nicu Vlad, în sala de antrenament de la Bucureşti FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ

„Weekend Adevărul“: Cum a fost la Seul, în 1988? Ştiu că aţi participat accidentat.

Nicu Vlad: Da, am avut o depunere de calciu la genunchi şi nu am putut să mă pregătesc cam şase-şapte luni. Chiar s-a pus problema dacă să mă ducă la Jocurile Olimpice. Cei din conducerea federaţiei au spus: „Domn’e, hai să-l ducem, că poate îi fac ăia ceva pe acolo, cu medicina asta asiatică“. Şi, într-adevăr, m-au luat şi mi-au făcut ceva acupunctură.

Coreenii?

Da. Şi a mers, am început, încet-încet, să fac antrenamente acolo. Dar ajunsesem de aveam o diferenţă de grosime, la piciorul stâng faţă de dreptul, de 7 centimetri. Am luat locul al II-lea acolo. De fapt, în competiţie fusese locul III, dar sportivul din Ungaria a fost depistat pozitiv şi am ajuns pe II.

Nici în Seul nu prea aţi ieşit să vă plimbaţi?

Foarte puţin. Am ieşit cu fetele de la canotaj, Elisabeta Lipă, de exemplu, sau de la scrimă, şi mergeam
într-un bazar mare. Am cumpărat blugi, dulciuri, nebunii d’astea... Şi mai aveau şi un turn aşa, ca de televiziune, şi am fost într-o zi de am văzut şi chestia aia.

Securiştii veneau cu dumneavoastră?

Da, au mai fost competiţii la care au fost şi ei. Dar de multe ori nici nu ştiam care sunt. Ţin minte o întâmplare chiar de la Seul. Primisem un tricou de la o firmă sportivă din Asia, iar noi, românii, eram cu Adidas. Când îi mai vedeam pe ăştia cu firmele, mergeam după ei, poate ne mai dau un tricou sau ceva. Ei, şi în ziua aia mi-am spălat tricoul oficial şi mi-am tras ăsta nou pe mine, ca să mă îmbrac cu ceva. Mă întreba securistul de la balcon, striga de la etajul 2, că de ce nu port tricoul nostru? Dar n-am avut probleme cu ei. Şi nici nu am fost un tip care să creeze probleme.

„Se spunea că am fi terorişti“

Unde v-a prins Revoluţia?

În Bucureşti. Chiar vorbeam cu o rudă din partea soţiei, care locuieşte în Canada acum, despre cum am fost împreună la Revoluţie să le ducem ceva celor de la Televiziune. Tocmai venisem din Polonia şi aveam cafea. Au făcut femeile cafea şi am pus-o într-o damigeană. Eu nu sunt băutor de cafea. Am mers la Televiziune. Am luat nişte pahare şi voiam să le dăm oamenilor să bea. Nimeni nu avea încredere să guste. Aşa că eu, nebăutor de cafea, am început să gust ca să-i conving că nu e otrăvită.

Nu vă recunoşteau oamenii?

Nu, că era seară. Şi, în aceeaşi seară, în timp ce mergeam unul lângă altul pe stradă, cineva a tras. A murit un om chiar în spatele meu, trecuse glonţul printre mine şi ruda asta despre care vă spuneam. Se trăgea încontinuu la Televiziune. Erau nişte roabe de cărat pietre şi se auzeau gloanţele lovindu-se de ele. Un glonţ tras la Revoluţie a trecut la câţiva centimetri de mine. Apoi, la câteva ore, au apărut nişte zvonuri despre câţiva mari sportivi, că am fi terorişti.

Ce sportivi?

Păi, eu îmi mai aduc aminte de Rică Răducanu, mai mulţi... Ne-a luat Lia Manoliu, ne-a dus la Televiziune şi ne-a băgat în direct. „Uite, domn’e, oamenii sunt sportivi, nu au nicio treabă cu teroriştii!“ Era confuzie şi erau oameni speriaţi.

De ce aţi preferat să plecaţi din ţară imediat după căderea comunismului? Nu eraţi curios cum se va schimba viaţa în România?

În 1990 am fost invitat în America, pentru un stagiu de pregătire de trei luni. M-au băgat americanii prin tot felul de aparate, pentru a mă testa. La final, am participat la „Jocurile Bunăvoinţei“, la Seattle. Acolo m-am întâlnit cu australienii.

Sună a roman de spionaj.

Da (râde). Oricum, noi avusesem legături şi înainte. În 1989, deci după momentul Seul, am fost operat la genunchi de un doctor australian, la ei acolo. Fusese Cupa Mondială de la Melbourne, a urmat apoi un turneu local şi, la final, am luat decizia să mă operez.

Cu aceeaşi problemă medicală de la Seul?

Da, da, depunerea de calciu sub rotulă. Am fost operat de un doctor australian complet gratis. Toată treaba am făcut-o pe blat, îmi aduc aminte că secretarul general spunea că trebuia să luăm sute de aprobări, care ajungeau până la Elena Ceauşescu.

Dar cum de nu v-a cerut medicul niciun ban?

Nu ştiu, aveam o relaţie destul de bună, eram prieten cu doi halterofili, fraţi, din lotul Australiei. Efectiv, nu ştiu cum s-au făcut plăţile între ei, ce-au făcut, dar pe mine nu m-a costat nimic. Oricum, din ce-mi aduc aminte, la vremea respectivă, o astfel de operaţie costa cam 12.000 de dolari. M-au operat astăzi, şi peste două zile am plecat în România, cu avionul. Şi fusesem operat la ambele picioare. Asta pentru că n-a făcut incizie, ci a realizat operaţia printr-o găurică.

„Când am plecat, am fost făcut trădător“

Ce a cântărit în decizia de a emigra în Australia?

Mi-a plăcut Australia. Acolo a fost ceva total deosebit. E cu totul şi cu totul altă lume. Mă rog, lucrurile s-au mai schimbat între timp şi acolo. Dar, cel puţin atunci, mi s-a părut o chestie... Nu pot să uit ceva. Când ajungeam în Australia, pe la ora 5 dimineaţa ateriza avionul, şi mergeam de la aeroport către oraş. Era un răsărit de-ţi lua minţile. Şi oamenii... Foarte relaxaţi, foarte simpli, cam cum mai găseşti prin cătune la noi, se bucură de viaţă. Şi nivelul de viaţă, totul... E adevărat, s-au mai schimbat lucrurile între timp, că şi ei sunt o ţară de emigranţi.

Dar vi „s-a bătut obrazul“ în România?

Atunci când am plecat, în 1991, am fost făcut trădător prin ziare.

Dar lotul, antrenorii?

Antrenorilor nu prea le-a convenit, nici preşedintelui federaţiei, dar n-au avut ce să facă. Le-am zis că lumea se schimbă, că vreau să mai am un paşaport ca să pot circula altfel dintr-un loc în altul.

Aţi continuat totuşi să concuraţi pentru România la Olimpiade.

Da, la Olimpiade numai pentru România am concurat. Pentru Australia am participat la două Campionate Mondiale şi o ediţie a Commonwealth Games. Dacă participi pentru o ţară la Olimpiadă, trebuie să ai acordul ţării respective pentru a schimba reprezentarea. Iar eu nu am avut acordul României. Nici n-am insistat foarte mult. Am avut nişte discuţii şi, când am văzut că nu merge, am renunţat.

Dar în perioada asta vă antrenaţi în Australia?

Pentru Jocurile Olimpice veneam să mă antrenez în România.

Cât aţi stat în Australia?

Cinci ani. Şi am revenit în România.

Mai aveţi vreo legătură acolo, acum?

Am, am. Copiii sunt acolo, locuiesc în Melbourne.

Cât de des mai mergeţi pe acolo?

O dată, poate de două ori pe an. Şi Australia a devenit foarte scumpă ca ţară.

Eraţi plătit bine cât aţi stat acolo?

Da, foarte bine. Undeva la nivelul Statelor Unite ale Americii. Erau salarii foarte mari. Am mai avut oferte de la ei, chiar şi atunci când s-a terminat contractul de patru ani, trăgeau de mine să rămân, dar nu m-a încântat.

De ce?

M-am simţit destul de singur. Deşi există o comunitate mare de români. Mi-a fost destul de greu când am început să trăiesc acolo. Şi am decis să mă întorc în România, în 1995.

 

 

„Nu mi-a plăcut niciodată munca de birou, dar nevoia m-a învăţat“ 

 

Familia Vlad, în 2008: de la stânga, Nicu, Cristina (soţia), Marta şi Nicu Cristian (cei doi copii) FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ

Ştiţi că există un exerciţiu, „Romanian deadlift“, denumit de americani astfel după ce v-au văzut la un antrenament?

Da, ştiu. E un exerciţiu pe care noi îl practicăm curent în România. Nu l-am inventat eu. Le-am explicat tehnica americanilor, în 1990, când mă antrenam cu ei. Este un exerciţiu de aplecări cu greutăţi, un exerciţiu ajutător, care, dacă-l faci corect, e foarte util. 

De când sunteţi în Federaţia Română de Haltere?

De când m-am retras din activitate, din 1997.

Mai faceţi sport astăzi?

Nu. Din păcate, nu. Aşa, că mai fac câte un mers, din când în când...

Este din cauza activităţii la birou?

Ar fi uşor să zic asta. Adevărul este că am devenit foarte sedentar. Mai am perioade când fac mişcare mai multă, dar sunt destul de rare.

„Ceva-ceva viitor ar fi“

 

Campion pentru două ţări

Numele: Nicu Vlad

Data şi locul naşterii: 1 noiembrie 1963, comuna Piscu (Galaţi) 

Starea civilă: căsătorit cu fosta canotoare Cristina Vlad, are doi copii, ambii stabiliţi în Australia

Cariera şi distincţii:

A participat la patru ediţii ale Jocurilor Olimpice, la trei dintre ele aflându-se printre medaliaţi: aur în 1984, argint în 1988 şi bronz în 1996.

A doborât două recorduri mondiale.

Este deţinătorul a 17 medalii la Campionatele Mondiale (11 de aur, 4 de argint şi 2 de bronz) şi tot atâtea medalii la Campionatele Europene (9 de aur, 6 de argint şi 2 de bronz).

Campion şi recordmen al Commonwealthului pentru Australia.

Este preşedinte al Federaţiei Române de Haltere şi vicepreşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.

Locuieşte în: Bucureşti

Cum arată sportul acesta, astăzi, în România? Mai avem talente?

Talente au fost şi sunt, numai că trebuie să le descoperim. Ele nu vor veni niciodată singure la noi. Trebuie selecţie continuă, ori în România asta nu prea se întâmplă. Aici, selecţia se face, dar nu se pot oferi condiţii pentru performanţă, şi copiii ăia se pierd.

Şanse la medalii mai avem, la Mondiale, Europene?

Da, avem, sigur că avem. Chiar acum avem patru copii care merg la Jocurile Olimpice pentru tineret, care se organizează în China. Deci ceva-ceva viitor ar fi.

Cum se împacă felul dumneavoastră de a fi, foarte competitiv, cu munca pe care o faceţi zi de zi, la birou?

Nu mi-a plăcut niciodată munca asta, dar nevoia m-a învăţat. Cel mai trist sunt când vreau să fac lucrurile practice şi nu pot, din diferite motive de
sistem.

Dar bani sunt pentru sportul acesta?

În România, nu sunt firme care să sponsorizeze halterele. Afară sunt. La noi e o problemă cu sportivii, dar una şi mai mare cu antrenorii. Sunt tot mai puţini. E o meserie care e plătită extrem de prost.

„Nu e simplă viaţa de antrenor“

Cât câştigă un antrenor în România?

Câteva milioane, maxim 10, să zicem. La vechime foarte mare poate să ajungă şi la 15 milioane pe lună. Şi oamenii ăştia pleacă de acasă, îşi lasă familiile ca să meargă în cantonamente luni în şir. Nu e simplă viaţa de antrenor. Sunt mulţi care au avut şi au probleme de familie, se despart de soţii, îşi lasă copiii mici acasă pentru a pleca să aibă grijă de alţi copii.

Care ar fi soluţia?

Mai mulţi bani de la buget pentru antrenori. Meseria asta e foarte frumoasă, ai satisfacţii uriaşe, dar toate trec prin stomac, ştii cum e.

Dumneavoastră nu v-aţi dori să antrenaţi?

Eu am antrenat mult, după ce am renunţat la carieră, şi încă mai antrenez şi astăzi. Şi mult timp fără absolut niciun ban, pe gratis. Nici astăzi nu iau salariu, eu figurez în acte doar ca preşedinte al federaţiei. Dar am făcut meseria asta cu plăcere şi încă o fac. Mă duc la sală să-i văd pe copii cât de des pot, tot acolo îmi petrec cea mai mare parte a timpului, ca şi în tinereţe.

 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

citeste totul despre: