EXCLUSIV Gheorghe Gruia, cel mai mare handbalist al lumii, dezvăluie: „L-am pândit pe Ceauşescu prin Herăstrău!”

EXCLUSIV Gheorghe Gruia, cel mai mare handbalist al lumii, dezvăluie: „L-am pândit pe Ceauşescu prin Herăstrău!”

Gheorghe Gruia este unul dintre cei mai mari sportivi din istoria României FOTO Marian Iliescu

Gheorghe Gruia, cel mai mare handbalist al lumii din toate timpurile, a vorbit pentru „Adevărul” despre viaţa sa din Mexic, despre foştii colegi, titlurile mondiale câştigate cu România, despre bucuriile şi puţinele regrete pe care le are până la 74 de ani.

Ştiri pe aceeaşi temă

De 36 de ani trăieşte în Mexico City, cea mai aglomerată metropolă a lumii, dar gândul i-a rămas în România. N-a fost uitat în ţară, dar nici nu s-a bucurat de o mediatizare corectă, deşi oficial este cel mai bun handbalist al lumii din toate timpurile. Gheorghe Gruia a primit această distincţie de la Federaţia Internaţională în 1992, ca semn de recunoaştere pentru faptul că pe parcursul carierei sale a fost desemnat în şapte ani diferiţi handbalistul numărul 1 al lumii.

Gruia are acum aproape 74 de ani. Şi-a păstrat alura impresionantă de pe vremea când spărgea porţile adverse, vorbeşte fluent româneşte şi îşi foloseşte din plin memoria de elefant. Ştie date, nume, faze, goluri, are amintiri cât să umple zece cărţi. A fost în România luna trecută, la sărbătoarea organizată de Cristian Gaţu, pentru handbaliştii care au câştigat patru titluri mondiale sub tricoul României, şi cu acest prilej am stat câteva ore de vorbă. Am descoperit un om care nu şi-a uitat niciodată originile, un personaj mândru nevoie mare că este român, un tip cu mult umor, pasionat de internet, care are cont e facebook, discută pe skype şi care are foarte puţine regrete.

Vorbiţi impecabil româneşte, deşi staţi de ani mulţi departe de ţară...

Dragii mei, nu ai cum să-ţi uiţi limba maternă. Numai dacă eşti la Polul Nord şi ai în jurul tău doar pinguini şi eschimoşi, posibil să mai uiţi ceva din ea. Câtă vreme gândesc româneşte, sigur că vorbesc româneşte. Plus că eu citesc şi ziarele din România, mă uit la emisiuni pe internet, sunt la curent cu ce se întâmplă în ţară. Şi încă ceva, vorbesc zilnic cu Thor, câinele meu, evident pe româneşte.

Prieteni români nu aveţi prin Mexic?

Am câţiva, chiar vrem să ne organizăm într-o comunitate cât de curând. Eu sunt rezident, am rămas cetăţean român, deşi însăşi preşedintele statului mi-a spus că ar trebui să-mi iau cetăţenia. Dar ce să fac cu ea? Dacă m-am născut român, e normal să rămân aşa.

Cu ce vă mai ocupaţi?

Sunt proaspăt pensionar. După 28 de ani ca profesor la Universitatea UNAM, cea mai mare universitate din lume, care are peste 250.000 de studenţi, am ieşit la pensie. Mi s-a propus să fiu consilier al naţionalei de handbal. Mă rog, oricum eram, că doar eu am dus handbalul în Mexic.

Vă amintiţi începuturile?

Ei, cum nu? M-a sunat Lia Manoliu, Dumnezeu să o odihnească, că ea era la Minister, şi mi-a spus: „George, pleci în Mexic”. Era în 1978, iar eu de cinci ani aşteptam să fiu lăsat să plec afară. Nici nu mai credeam. Mă amăgiseră cu Iordania, Kuweit. Nu vroiau să-mi dea drumul să câştig şi eu ceva bani, deşi mă puseseră să mă las de handbal, tocmai pentru a pleca afară.

Păi cum aşa?

Mi s-a spus clar că dacă vreau să plec din ţară, trebuie să renunţ la activitatea de sportiv. Le era frică să nu mă duc să joc pentru alţii. Şi m-am lăsat în 1973, după ce cu un an înainte fusesem golgheterul Olimpiadei de la Munchen, unde am luat bronzul. M-am lăsat în 1973, iar în 1974 România a mai luat un titlul mondial. E unul dintre regretele mele. Am ratat acel titlu şi nici n-am plecat afară.

De ce a fost Mexic şi nu altă ţară?

Mexicanii aveau atunci un preşedinte, al cărui frate a fost pus să conducă sportul din ţară. Iar el a vrut să revoluţioneze  sistemul aducând cadre din ţările cu cele mai bune rezultate.  A luat americani la atletism, rusoaice la gimnastică, şi tot aşa. La handbal, a întrebat: „Cine sunt cei mai buni din lume?” Românii, că aveam patru titluri mondiale. „Ok, hai să luăm un român!”. Şi aşa am ajuns în Mexic, în 1978, după cinci ani de când mă lăsasem de handbal. În timpul acesta am fost profesor la Academia Militară.

Acolo ce aţi găsit?

Dacă vă referiţi la handbal, nimic. Am aşteptat vreo trei luni să-mi aducă 100 de mingi. Unii jucau handbal cu mingii de volei. Apoi am luat-o prin oraşe, le arătam cum se joacă, le desenam terenuri şi le lăsam câte două mingi. Am bătut Mexicul în lung şi-n lat, ca să-i învăţ pe mexicani handbalul. Dar mi-a plăcut, aveam pasiune. Eu mereu am avut pasiune în sport. Nu întâmplător am făcut atâtea sporturi. Am început cu scrima,  am fost campion naţional la aruncarea suliţei şi la triplusalt, am făcut volei, apoi am trecut la handbal şi după doi ani eram deja campion mondial.

Revenind la Mexic, cum trăiţi acolo?

Ca un om obişnuit. Sunt separat de soţie de 13 ani, dar şi ea a rămas în Mexic. N-a fost nimic special, pur şi simplu ne-am despărţit, pentru că ea a vrut să trăiască singură. O am pe fiică-mea acolo, are 47 de ani şi propria companie de publicitate. E o femei de succes, a făcut carieră în industria telenovelelor, sunt mândru de ea. E măritată a doua oară şi are un băiat din prima căsătorie, Sergio, de 21 de ani, student la arhitectură. Andreea (jos) vorbeşte bine româneşte, dar Sergio deloc. N-a fost niciodată în ţară.  Ce să vă mai zic, am casa mea, mi-am luat un Mercedes nou-nouţ, sunt ok, n-am câştigat foarte mulţi bani, dar nişte „euros” am şi eu în buzunare.

Ce salariu aţi avut când aţi început activitatea acolo?

1500 de dolari pe lună, dintre care 816 dolari trebuia să-i dau la ambasadă pentru nevoile statului român. Până într-o zi când am zis stop! Ia staţi voi aşa că nu vă mai dau niciun ban.

Locuiţi într-o ţară şi un oraş cu multe probleme. Nu vă e teamă pentru siguranţa dvs?

Mexicul e poarta de trecere a drogurilor spre Statele Unite. Americanii cer, iar mexicanii trimit. Există cartele de droguri. Sunt tunele pe unde trec traficanţii, şi-au luat submarine ca să poată să treacă mai simplu. Ei fac masacre, se bat, se împuşcă, îşi taie capetele. Uneori, găsesc capul într-o parte şi corpul în alta. Nu e plăcut ce vezi şi ce auzi, dar ei au treburile lor, nu se bagă peste oamenii obişnuiţi. N-am avut nicio problemă niciodată, dar nici nu mă arunc unde nu-mi fierbe oala. Viaţa mea a fost şi este sportul. Nu fac politică, deşi urmăresc ce se întâmplă peste tot în lume.

7 dolari a avut Gheorghe Gruia în buzunar atunci când a ajuns în Mexic, bani pe care i-a dat la taxi

Gheorghe Gruia: "Am stat vreo şase luni cu televizorul deschis non-stop ca să învăţ limba spaniolă, pentru că nu ştiam nimic la început. Ascultam spaniola şi în somn, ca să prind cât mai mult din ea"


Gheorghe Gruia e bucureştean get-beget. „Am fost coleg cu actorul Ştefan Iordache, de clasă şi de bancă, la Şcoala Dimitrie Bolintineanu. Eram un elev de nivel 7-8, dar la sport eram de nota 10. Nu lipseam niciodată de la orele de educaţie fizică”, îşi începe Gruia povestea. Stângaci, înalt (1,91 m), cu braţe puternice şi o detentă impresionantă, „Guriţă”, cum i s-a spus fostului handbalist putea face carieră şi în volei, dar a avut norocul de a fi chemat şi cooptat la handbal, la Steaua de Ioan Kunst Ghermănescu. “M-a văzut la un antrenament şi m-a întrebat dacă nu vreau să fac o încălzire la handbal”, a dezvăluit Gruia, care nu cunoştea bine regulile acestui joc. “Pasam şi eu cu ei acolo, până când am luat mingea, am făcut un triplu salt şi am aruncat cât am putut, de am rupt spalierul din spatele porţii”, a mai spus cel care avea să devină cel mai mare handbalist al lumii.

 


Se spune că sunteţi Pele al handbalului.

Aşa mi-au zis, Pele din handbal. Dar nu sunt de acord, chiar dacă aveam tot numărul 10 pe tricou. Eu sunt mai mare decât Pele cu trei săptămâni, el e născut pe 23 octombrie 1940, iar eu pe 2 octombrie. El e alb ca o noapte de vară fără lună, eu sunt cum sunt, el a fost regele fotbalului, eu am fost în handbal. L-am văzut pe Pele în Acapulco, la un congres, era cu nasul pe sus. Mie mi-a plăcut mai mult Maradona, doar că şi-a cam bătut joc de talentul lui.

Care e cea mai frumoasă amintire sportivă?

Am multe, dar vă povestesc una special. Eram la Spartachidă, în 1961, la Ulan Bator, în Mongolia. Concuram la mai multe discipline sportive, că aşa obişnuiam eu, deşi eram în echipa de volei a Stelei. M-am băgat şi la aruncarea greutăţii. Se foloseau grenade goale, din alea de lemn, pe care le vedeam în filme, cu mâner, care erau umplute cu nisip. Cântăreau cam un kilogram. O aruncare bună era în jur de 50-55 de metri. Ţin minte că la teren veniseră nişte generali mongoli, cu fast, cu figuri. S-au aşezat pe teren, la vreo 60 de metri de locul din care aruncam. Ce-au zis? “Lasă bă, că n-aruncă aştia până la noi”. Am pus mâna pe grenadă, m-am învârtit de trei ori şi am aruncat-o la 87 de metri. Le-a zburat ălora peste cap, de au plecat imediat val-vârtej, cu alai cu tot. Credeau că vin americanii peste ei.

Dar legat de handbal ce ar fi de neuitat?

Oho, sunt multe. La sufletul meu sunt acum amintirile sufleteşti, nu neaparat cele de performanţă. Eu am aceeaşi vârstă cu Oţelea. Când s-a retras el, am vrut şi eu să mă las. Dar m-a rugat să mai joc un an, pentru că fusese numit antrenor şi nu puteam să-l las. Valentin Samungi mă întreba mereu când mă las. El juca la Dinamo, eu eram la Steaua. Niciodată nu a câştigat Dinamo titlul cât eu am jucat pentru Steaua şi Samungi voia să mă retrag ca să câştige şi el un campionat cu Dinamo. Ne spuneam bancuri pe teren, am rămas prieten foarte bun cu Sami. De fapt, prin intermediul lui mi-am cunoscut soţia, pardon fosta soţie. Era soră cu nevasta lui Samungi. Noi eram toţi veseli, glumeţi, ne făceam farse, doar aşa puteai păcăli sistemul, că altfel o luai razna. Am fost o familie mare la naţională. Eu i-am prins şi pe cei vechi, care au luat titlul în 1961, şi pe cei noi, care au câştigat în 1974.

Prieten cu cine mai sunteţi?

Cu toţi, tată! Eu nu mă certam cu nimeni, deşi eram aşa mai impunător. Am avut colegi extraordinari. Pot să îi enumăr pe toţi pe nume, dar nu ştiu câţi din ziua de azi au auzit de ei. Pentru că au trecut anii şi sistemul de valori s-a schimbat. Au fost sportivi extraordinari, care nu s-au bucurat de ceea ce meritau.

Cum vi s-a părut revederea din acest an?

A fost pe fugă sau aşa am perceput-o eu. Probabil că îmi doream să stau mai mult cu foştii colegi. Au trecut anii, pe unii i-am regăsit îmbătrăniţi, poate aşa sunt şi eu în viziunea lor. Ghiţă Licu, săracu, nu ne-a mai aşteptat. A plecat dincolo cu trei săptămâni înainte de revedere. Nenorocitul ăsta de cancer ni l-a luat. Ştiţi cu era Ghiţă pe teren? Se bătea cu toţi, la propriu şi la figurat. Ce pivot...

Aveţi o relaţie specială cu Gaţu...

Cristinel e fratele nostru. Am amintiri multe cu el. E mai mic decât mine. Gaţu a fost singurul care s-a zbătut pentru noi, după ce ne-am lăsat, ca să luăm rentele alea viagere. El s-a agitat, a mers la Băsescu, peste tot. Are un suflet uriaş băiatul ăsta. L-a ajutat pe Bibi (n.r. Ştefan Birtalan) cu transplantul de ficat, a intervenit la preşedinte. Vorbim mereu, povestim, ne mai certăm, ne înjurăm, suntem ca bătrâneii aia din „Morăcănoşii”. Ţinem mult unul la altul.

Ceva de neuitat cu el?

Gaţu a fost singurul handbalist din lume care a dat gol din corner. El dădea pasă şi tot el fugea să prindă pasa. Era imprevizibil! A vrut să-l bată pe Klimov la un meci cu Rusia. Se punea iepurele cu ursul. Noroc că mai erau alţii pe lângă el. Cristi era mai special cu mâncarea, nu halea orice. Când venea bucătarul cu peşte el ridica mâna: “Nea Nicu, eu porc!” , “Porc eşti mă, ştiu asta!” Mânca mult porc. După Olimpiada din 1972, un evreu ne-a făcut o masă tuturor handbaliştilor şi ne-a dat cremă de broască ţestoasă, care e nemaipomenită. Gaţu n-a ştiu ce mănâncă, a mâncat mult, ca înecatu, dar când i-am spus ce a consumat, a fugit la baie şi a vomitat tot.

Care a fost cea mai mare primă pe care aţi luat-o?

6.000 de lei, când am câştigat Campionatul Mondial din 1970. Acum, se câştigă altfel. Îmi pare rău că n-am prins şi eu profesionismul, aş fi jucat pe bani mai mulţi, nu ca pe vremuri.

Nu au fost ocazii să rămâneţi în străinătate?

Sigur că au fost, dar nu am vrut să fac probleme familiei. Voi nu ştiţi cum era atunci, dacă rămâneai urma prigoana împotriva alor tăi. Îmi amintesc de un moment petrecut în aeroport, la Copenhaga. Am aterizat acolo şi urma să merg spre Malmo pentru că România avea meci cu Suedia. În aeroport m-au anunţat prin staţie în germană: “Herr Gruia… să se prezinte la biroul de informaţii!” Era un reporter danez care a vrut să facă un interviu cu mine. I-am dat interviul şi l-a final a scos nişte bani să mă plătească. Nu am vrut să-i iau, dar el mi-a zis: “Luaţi banii vă rog pentru că interviul pe care mi l-aţi dat valorează mult mai mult decât vă ofer eu acum”. I-am luat până la urmă. Zic, să fie primiţi! Dacă i-aş fi spus acelui reporter că vreau să rămân în Danemarca s-ar fi rezolvat imediat.

Când aţi plecat din România ştiaţi că nu o să vă mai întoarceţi?

Îmi doream să rămân. Eu am suferit mult pentru că n-am fost lăsat să plec afară. Aveam oferte multe, eram cel mai bun handbalist al lumii, am renunţat la handbal ca să pot pleca afară şi chiar şi aşa am aşteptat cinci ani. Vroiam altceva de la viaţă. La început, m-au chemat de la partid şi mi-au zis că plec pentru trei luni. Când am auzit, le-am spus: “Am aşteptat cinci ani ca să plec pentru trei luni. Vă bateţi joc de mine? Bateţi-vă joc de cine vreţi voi, dar nu de mine!” Până la urmă mi-au lăsat să plec fără să-mi impună când să mă întorc. Şi nici că m-am mai întors. Prima dată am revenit în România în 1999, când am fost invitat de Andreea Marin la emisiunea “Surprize, surprize”. Apoi am început să vin mai des.

Familia cum v-aţi recuperat-o?

Sanda a venit în 1979, era bibliotecară la Academie. A stat şase luni, apoi a venit acasă şi nu mai voiau să o lase să vină din nou în Mexic. A suferit mult timp, săraca. I-au spus că nu-i dau drumul până când nu mă voi întoarce eu în ţară. Când vorbeam la telefon, tot timpul ne ascultatu convorbirile. Le-am şi zis o dată: “Gheorghe Gruia se întoarce în ţară când o să-i daţi drumul nevestei lui”. Ştiam că ne ascultă. Ea avea microfoane şi în ceaşca de cafea. Până la urmă i-au dat drumul, pentru că între timp o luasem pe fiica-mea în Mexic. A venit acolo în vacanţă şi n-a mai vrut să plece. Avea 12 ani şi când să o trimit înapoi a început să plângă că nu mai vrea în România. Atunci soţia, care era la Bucureşti, a spus să o dau la şcoală în Mexic. Probabil aşa ne-am hotărât să rămânem în Mexic. Andreea era fascinată de faptul că poate mânca oricâte banane doreşte. Acasă, nu  putea face asta.

Revoluţia din 1989 v-a bucurat?

Eram departe. Am auzit că nişte români au dat foc în faţa Ambasadei din Mexico City. Ce vină aveau cei din Ambasadă pentru ce făcuse Ceauşescu? El a făcut şi lucruri bune, şi lucruri rele, dar n-a ştiut să se oprească la timp în anumite privinţe. Eu n-am suferit pe vremea lui, decât prin faptul că nu mi-a dat drumul să plec la timp. Oricum, nu sunt de acord cu faptul că a fost împuşcat. Suntem singurii care ne-am împuşcat preşedintele, indiferent cum a fost el.

V-aţi intersectat cu el?

Normal. Ştiţi ce ajunsesem să fac? Mircea Lucescu se interesa când iese Ceauşescu prin Herăstrău, că mai ieşea şi el la o mişcare, apoi mă suna. „Hai George, că iese şeful diseară!” Şi hop şi noi. Ăştia din garda lui ne întrebau : „Ce faceţi măi băieţi?”. „Uite şi noi la o alergare, ne antrenăm suplimentar”. Noi vroiam de fapt să vorbim cu el, să-l rugăm să ne lase să plecăm din ţară, că nu eram sigur dacă cererile noastre ajung la el. Securiştii nu ne credeau şi zâmbeau. Ce naiba să căutăm noi la antrenamente în Herăstrău? Dar nu prea îl prindeam pe Ceauşescu, ba ieşea coana Leana, ba alţi miniştri.

Cum e handbalul actual faţă de cel din perioada dumneavostră?

Handbalul modern se joacă în forţă. De prin ’90 se mizează mai mult pe jocul individual şi mai puţin pe cel colectiv. Sunt jucători care fac depăşiri individuale acum. La noi era altfel: când simţeai că vine să te faulteze, dădeai drumul la minge. Din tribune se vedea foarte bine circulaţia mingii pe semicerc. Pasam non stop, chiar şi eu care eram un marcator de elită.

Aţi fi avut loc în handbalul actual?

Absolut. Eu din 100 de atacuri, 80 le terminam cu gol. În toată cariera mea, de 127 de meciuri la naţională, România a pierdut cu mine pe teren doar 5 partide.

Ce părere aveţi de rezultatele naţionalei actuale, eliminată de Finlanda?

N-am văzut meciurile, dar când te bate o astfel de echipă, ai o problemă psihică, în primul rând. În procesul de antrenament ai cinci factori de care un antrenor trebuie să ţină cont: pregătirea fizică, tehnică, tactică, teoretică şi psihică. Toţi aceşti factori se manevrează. Mi-e greu să cred că finlandezii ne-au fost superiori la primele patru capitole.

Handbalul din Mexic cum e?

Mai slab. Nu sunt nici condiţii extraordinare de performanţă, pentru că mexicanii în afară de fotbal sunt mai puţin preocupaţi de restul sporturilor. Dar au şi ei talente. Le trebuie însă înălţime, ei sunt mai micuţi aşa. Cum apare unul mai înalt e racolat la baschet. Am avut un jucător pe care l-am propulsat în campionatul Spaniei.

Mentalitatea?

Mexicană. Le place mai mult să se distreze. Sunt primitori, veseli. Nu le place să se antreneze, vor numai să joace. E greu să ai rezultate fără antrenamente.

Ştiu de România?

Da. Au auzit. Belodedici şi Ilie Dumitrescu au jucat fotbal acolo şi au lăsat o impresie bună.  România e destul de cunoscută. Mai sunt şi dăştia, proşti la învăţătură, care spun că Budapesta e capitala României. Le zic mereu, mă voi aţi lipsit la geografie?

Ce vă lipseşte în Mexic?

Privitor la România, destule. Uite, n-am unde să mănânc şi eu nişte mici dăştia de-ai noştri, că nu există. Îm lipsesc multe, deşi jumătate din viaţă mi-am petrecut-o acolo. Din 74 de ani, 36 i-am trăit în Mexic, departe de ţară.

Când veniţi în ţară cum găsiţi România?

Sunt lucruri care mă dezamăgesc. Mă uit acum la televiziunile de aici, toate sunt de scandal, nu mai e nimic constructiv. De politică, se să mai zic? Chiar aşa lipsă de respect să ai. Şi niciun pic  de ruşine faţă de preşedintele ţării, măcar că e preşedintele ţării?  Era într-o seară una la televizor şi urla de mama focului că ce facem cu imunitatea lui Băsescu, că dacă omoară un om, tot o să aibă imunitate? M-am crucit. Păi omul ăsta de sărit de pe fix ca să omoare cetăţeni? O propagandă ordinară, nişte speculaţii mizerabile. Numai prostii vezi la televizor. În Mexic, unde sunt probleme reale mari, există dispute televizate, dar atacurile sunt decente. Dure, dar decente.

Şi-a încheiat cariera la Relonul Săvineşti

În 1976, la trei ani de când abandonase handbalul, Gheorghe Gruia (nr.10) a revenit pe teren, pentru câteva luni, Relonul Săvineşti, echipă care se lupta să scape de retrogradare. Venirea lui la Piatra Neamţ a creeat isterie printre moldoveni. Toate meciurile se jucau cu minimum 2.000 de spectatori, pe terenul de zgură de lângă sala Ceahlăul, iar la una dintre partide mulţi nemţeni s-au suit într-un nuc aflat aproape de teren ca să vadă mai bine, însă acesta s-a rupt, fiind la un pas de provocarea unei tragedii. „Lumea se îmbulzea ca la urs să-l vadă pe marele Gruia”, a povestit un fost coechipier al acestuia.

Gheorghe Gruia:

„Karabatici e francez cum e un ţigan pui de dac. Karabatici e slav, nu francez. Noi, ruşii, sârbii am avut tradiţie în handbal”
„Am colaborat cu Hugo Sanchez la America, în anii 1980. Eu mă ocupam de pregătirea fizică a echipei la care juca el”
„Mexicanii fac totul ca să-i copieze pe americani. Noi românii pe cine copiem?”
„Am rentă viageră de fost campion, dar şi pensie de la Armată, pentru că am fost locotenent-colonel. Primesc mai mulţi bani din România decât din Mexic, deşi de 36 de ani trăiesc acolo”

Are familia în Suedia

Gheorghe Gruia mai are foarte puţine rude în România. „Mama mea are 95 de ani, locuieşte în Suedia împreună cu frate-meu şi cumnată-mea. Se ţine bine pentru vârsta ei, merge în baston, dar în rest e bine. Mai am un unchi şi nişte veri în ţară. Mă văd cu ei când vin aici. Am şi o casă la Bucureşti, dar când vin stau la hotel, pentru că acolo n-a mai locuit nimeni de ani de zile”, a spus Gruia.

145 de kilometri la oră a fost viteza unei mingi aruncate de Gruia în 1970, la Campionatul Mondial

Gheorghe Gruia:
Data naşterii:  2 octombrie 1940

Palmares:
- campion mondial, în 1964 (Cehoslovacia) şi 1970 (Franţa)
- medalie de bronz la CM din 1967 (Suedia)
- medalie de bronz la JO din 1972 (Munchen)
- golgheter la JO 1972 (37 goluri)
- a marcat 736 de goluri în 127 de partide jucate în tricoul naţionalei României
- a câştigat Cupa Campionilor Europei cu Steaua, în 1968
- de opt ori campion naţional cu Steaua, între 1963 şi 1973
- cel mai bun jucător al CM din 1967
- a făcut parte din „Generaţia de Aur” a handbalului românesc, care între 1961 şi 1974 a câştigat de patru ori titlul mondial, jucând alături de Oţelea, Penu, Gaţu, Goran, Birtalan, Ivănescu, Licu, Samungi, Voina, Dincă, Moser, Nodea, Nica, Ion Popescu, Gunesch şi alţii care au contribuit la aceste performanţe

VIDEO România - Republica Democrată Germană la Campionatul Mondial din 1970

VIDEO Execuţiile spectaculoase ale lui Gheorghe Gruia:

citeste totul despre: