Să facem un exerciţiu: să presupunem că fiscul american ar pune în aplicare o hotărâre judecătorească şi ar confisca sediul unei televiziuni (sau al unui post de radio, sau al unui ziar) din SUA pentru că patronul e dator la stat. Repet, pe bază de hotărâre judecătorească. Ar comenta cineva? S-ar arunca vorbe mari despre libertatea presei? Ar ieşi lumea în stradă să manifesteze? (Poate doar vreo doi-trei zăpăciţi “antisistem”…). Şi jurnaliştii americani ce credeţi că ar face? Şi-ar transforma emisiunile ori articolele în tribune de înfierare a judecătorilor, procurorilor, Justiţiei, fiscului? Ar chema poporul american la “revoluţie”? Ar spune că în toată povestea e “mâna preşedintelui” care controlează justiţia şi fiscul? Nici vorbă de toate acestea. S-ar aplica legea, scurt şi la obiect. Atât. Şi poate că alte televiziuni şi ziare ar da vreo ştiruţă despre asta.

De ce la noi “e altfel”? Nu din cauza vreunei explicaţii istorice, metafizice ori filozofice, nu pentru că românii ar fi, genetic, construiţi într-un fel care nu le permite să priceapă că legea-i lege. Ci pentru că unii dintre ei se lasă uşor manipulaţi, se simt bine seara, înainte de culcare, dacă sunt “minţiţi frumos”, au nostalgia televiziunii şi presei din vremea comunismului, când ce scria în ziare şi se dădea la televizor era literă de lege, nu se discuta şi nu se comenta. Le place damful etichetărilor, lozincilor, cuvintelor mari şi grele.

Cine sunt ei? Cum sunt? Datele de audienţă ne spun că publicul televiziunilor de ştiri, în prime time, ajunge la aproape un milion de persoane. Ar trebui să avem, care va să zică, (cel puţin) un milion de oameni bine informaţi în ţărişoara asta. Eu cred că avem mai mulţi, dar nu sunt aceştia, nu sunt cei care se uită la televiziunile de ştiri între orele 19-24. Două articole recente al lui Petre Barbu, apărute în ediţia online a revistei Forbes, analizează “cât sunt de bătrâni” şi “câtă carte ştiu” telespectatorii televiziunilor de ştiri. La Antena 3, de pildă, se uită cam patru sute şi ceva de mii de oameni, dintre care 50 % au studii medii, iar 23 % studii primare. 73% au peste 55 de ani. Şi la celelalte televiziuni de ştiri proporţiile sunt asemănătoare (doar că audienţa lor e mai scăzută).

Antena 3, Realitatea TV, B1 TV şi România TV transmit, seară de seară, emisiuni “de vorbe”, în care se comentează la infinit şi se dă cu părerea pe tot felul de subiecte care, aparent, sunt “de politică internă”, dar în fapt sunt scandaluri, manevre, declaraţii peste declaraţii. Cam aceiaşi comentatori încearcă să extragă subînţelesuri din ce spun politicienii. Singurul post de ştiri care îşi merită numele este Digi 24. În rest, sunt posturi de vorbărie. La aşa ceva cască gura şi urechile publicul despre care era vorba mai sus. Iar cei care au ieşit în piaţă, la cererea Antenei 3, pentru “a apăra libertatea presei”, reprezintă de fapt adepţii propagandei: chiar le place, chiar vor asta.

Aşa încât, din punctul meu de vedere, tot zgomotul în jurul Antenei 3 e fără sens. Ar fi mult mai interesant să dezbatem la ce sunt bune televiziunile de ştiri. Şi cum de reuşesc să facă atâta zgomot în jurul lor, disproporţionat faţă de publicul care chiar le frecventează. Căci singura televiziune de ştiri adevărată – Digi 24 – are cea mai mică audienţă: 61.000 de persoane pe minut. Celelalte, adunate la un loc, ajung la aproape un milion. Dacă televiziunile cu pricina chiar ar fi de ştiri, atunci milionul acesta ar trebuie să reprezinte publicul cel mai informat din ţară. Nu e. E partea cea mai slabă a publicului, victimă sigură a zgomotelor şi propagandei.