Lumea din jurul meu e compusă din tot felul de corpuri ciudate, pe care ani mai târziu le voi înţelege ca fiind picioare de pat, picioare de masă, covor, plus draperia portocalie, minunata draperie din care văd fix un colţ şi pe care o iubesc. Draperia aia şi mişcarea ei când curentul o înfoaie înseamnă fericirea.

Nu am împlinit încă un an şi mama a ieşit din cameră pentru câteva minute, convinsă că eu dorm cuminte în pătuţul meu. Cum a fost posibil să se strecoare un bebeluş printre zăbrele şi să ajungă pe podea, fără a fi vătămat, este un mister pe care nimeni nu l-a elucidat încă, dar cert e că aşa s-a întâmplat, iar copilul nici măcar nu a fost găsit plângând, ci admirând curios încăperea. Sunt îmbrăţişată, pupată şi mutată la loc în pătuţul-problemă, supravegheată apoi în zadar, pentru lămurirea circumstanţelor.

Tot ce mă interesează pe mine e draperia portocalie şi figurinele ciudate conturate pe ea. Nu se poate spune dacă sunt păsări, flori, forme geometrice sau nave cosmice, detaliile sunt ascunse în ceaţă, dar ce e cert e că draperia a existat, aşa cum a existat şi căzătura, deşi nimeni nu poate pricepe cum să-ţi aminteşti ceva ce ţi s-a întâmplat când nici nu împlinisei încă un an. Mişcarea draperiei atunci când bate vântul mă face să cred că sunt acolo unde trebuie să fiu, de imaginea ei mă agăţ cu privirea atunci când sunt înfăşată strâns şi chinuitor, atunci când febra mă rupe în bucăţi, atunci când dinţii îşi fac loc dureroşi sau când stomacul meu dă afară imediat şi fără sfârşit absolut tot ce primeşte (Mama, peste vreo 20 de ani: „N-am crezut că vei putea să mănânci cu adevărat vreodată“).

În perioada care urmează, pătuţul e înlocuit de patul cel mare. Sunt acum mutată mai aproape de draperie, o văd mai bine, uneori aş putea chiar să o ating, apariţia ei semnifică somnul, iar somnul vine foarte des. Uneori somnul e nesfârşit, somnul e lapte şi e ceai de muşeţel, somnul e aşezarea pe picioarele cuiva care te leagănă, iar când Moş Ene chiar vine pe la gene, atunci draperia e trasă, practic se trage singură, se introduce în scenă, cu corpul ei lung şi elegant, se prezintă şi dansează încetişor, în ritmul cântecului de leagăn.

Peste ani, când draperia dispare subit într-o zi, apare în locul ei un pinguin alb-albastru, cât mine de mare, cu cioc portocaliu, umplut cu burete şi cusut de bunica. Uit draperia. Învăţ să merg, dansez cu pinguinul gigantic, îi cânt, îl adorm şi-i pun numele Silly Willy. Sunt un copil pe planeta pinguinilor, unde nu există insomnii, nici coşmaruri, unde somnul este liniştit, egal şi covârşitor. Este la fel de clar că nimic rău nu se poate întâmpla şi că toate aceste bucurii vor fi în curând uitate.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.