În cercurile feministe din România a început să se discute destul de mult despre diversele modele de reglementare prostituţiei. Iana Matei lucrează de 20 de ani în prima linie a luptei împotriva traficului de minore. În aceşti douăzeci de ani s-a confruntat cu situaţii dintre cele mai dure, dar a întâlnit, de asemenea, persoane adulte care îşi asumă că întreţinerea de relaţii intime pe bani ca mod de a-şi asigura traiul pentru ele şi familia lor. Iana a încercat să facă un studiu cu privire la vârsta fetelor pe care le găsea prostituându-se pe şoselele din Argeş. În ulima parte a lungii şi antrenantei noastre discuţii am abordat împreună cu Iana Matei aceste modele de reglementare şi, mai ales, atitudinea poliţiei faţă de victimele traficului şi faţă de activitatea pe care ea o desfăşoară.

Am văzut că aţi făcut un studiu cu privire la tipul de persoane implicate în industria sexului. Aş vrea să ştiu, în general, se fac studii? Ca să avem un peisaj real al tipului de persoane – minore sau majore, din reţele de trafic sau independente – care sunt implicate în acest fenomen?

- Referitor la studiu n-o să ai niciodată un studiu de genul acesta pentru că niciuna dintre fetele de pe stradă  n-o să spună sunt ţinute cu forţa. Ele absolut toate spun acelaşi lucru. Fie pentru că sunt învăţate de traficanţi să spună lucrul acesta şi ştie că dacă nu-l spune o păţesc, fie că au fost introduse în industria sexului de la 12 ani şi acum tu o intervievezi la 25 de ani. Păi ea mai mult a stat pe stradă în situaţia de exploatare decât a trăit. De aici ei i se pare normal, asta e viaţa mea, asta vreau să fac! Poţi să faci un istoric, să faci o cercetare luând-o de când era copil. Din ce familie vine, ce i s-a întâmplat. Ai să constaţi poate că multe dintre ele au fost abuzate de rude apropiate. Ştii, şi atunci i-a schimbat viaţa. Pentru că n-a beneficiat de consiliere, de asistenţă şi s-a dus cum  era firesc să se ducă împotriva ei însăşi. Copiii care sunt abuzaţi sexual concluzionează că ei nu au valoare. Dacă persoana care se presupune că are grijă de tine, părinte, unchi, mătuşă, sunt adulţii din preajma ta care trebuie să aibă grijă de tine, îţi batjocoresc trupul în sensul acesta înseamnă că trupul tău nu are valoare şi acesta este mesajul pe care trebuie să-l iei. Ce simţi tu în sufleul tău este greşit. Şi trebuie să te adaptezi, şi atunci ele sunt cei mai mari duşmani ai lor. Ele sunt într-o campanie de autoditsrugere ele şi când vin în centru de exemplu şi le facem analizele medicale şi le dăm tratament, ele nu vor să ia tratamentul. Nu sunt interesate, trebuie să alergi cu tratamentul după ele. Le spui, dar ţi se face rău, şi ce dacă, răspund ele? Mai târziu poţi să mori. Şi ce dacă, mai aş muri că aş scăpa de toate. Deci ele sunt în şoc post traumatic. Or la vârsta de şapte, opt, nouă când au fost ele abuzate sexual poate nici n-au spus pentru că nu avem educaţie în sensul ăsta sau au spus unor părinţi care şi-au închis urechile sau care erau ameţiţi de băutură. Deci e un copil cu traumă lăsat de capul lui. Copilul acela riscă să ia cele mai proaste decizii în viaţa lui şi va junge pe stradă şi când o intervievezi pentru cercetrea ta ea o să-ţi spună râzând, nu, nu, asta e viaţa mea. E mişto! Eu fac bani uşor. Aşa mi-a zis o fată. Cheltui mult, că uşor vin, uşor se duc banii. Cum adică uşor vin? Pentru ea e uşor. De asta e greu să faci o cercetare în domeniu.

- Dar voi în Argeş aţi făcut o cercetare despre câte dintre fetele care stăteau pe stradă erau minore. Poţi să-mi dai detalii?

- Am pus pe picioare un program ”Reach out”. Ne ducem pe stradă. Le-am întrebat dacă au nevoie de mâncare. Aşa mi se pare firesc. Ele stau acolo vara în căldură cu soarele în cap. Le-am oferit apă, mâncare, cafea. Le-am întrebat de ce mai au nevoie şi povestea era ca să nu mă atace traficantul, că ei sunt de regulă prin preajmă, că vreau să le mediez accecsul la servicii medicale, adică dacă au probleme de sănătate eu aş putea cumva fie să le duc la un medic. Voiam să le scot de pe stradă să stau cu ele să povestim. N-am ajuns niciodată în stadul acela pentru că sunt o singură persoană nu pot să le fac pe toate. Ideea este că am mai cooptat o organizaţie din Bucureşti, Carusel, şi ei fac lucrul ăsta în Bucureşti şi atunci stând de vorbă cu fetele pentru că în momentul în care îi duci, apă, cafea, hrană, stai de vorbă cu ea. Ce faci? Te doare ceva, îţi mai trebuie ceva? Eşti bine, ai făcut suficienţi bani? Ţi-e foame? Le vezi, că ele chiar dacă spun că au 18 ani îi zici, eu nu cred, eu cred că eşti minoră. Când capătă puţin încredere în tine şi vede că zi după zi tu îi duci mâncare pe urmă pleci şi nu vine poliţia s-o ia, deci e clar că n-ai pârât-o, şi atunci prind puţină încredere şi-ţi spun. Şi atunci spuneau, sau le întrebam pe cele pe care le vedeam mai empatice şi spuneau da am 14 ani şi am făcut un studiu împreună cu Carusel cred că erau 67% minore. 

- Asta e chiar tragic...

- Şi mai înfiorător este că poliţiştii îmi spuneau că ceea ce fac eu este încurajarea unei infracţiuni, prostituţia fiind ilegală şi s-ar putea să mă amendeze.

- Aici ajungem într-o zonă sensibilă. Adică înţeleg că modelul suedez e controversat pentru că pedepsim bărbatul, solicitantul. Dar acesta este bun, în care nu pedepsim bărbatul, pedepsim aceste persoane.

- Hai să îţi spun de ce cred. Acest model a fost promovat excesiv. Dar nu înţeleg de ce nu vorbeşte nimeni despre modelul italian. Articolul 16, aşa se numeşte legea care spune că orice persoană, fie băiat, fie fată, că sunt şi băieţi exploataţi în industria sexului şi nu vorbesc mulţi despre ei, identificată sau autoidentificată ca victimă a traficului - deci nu trebuie să mi-o indentifice poliţia sau ong-ul că ăştia au nu ştiu ce expertiză - de pildă un băiat sau o fată reuşeşte să fugă şi merge acolo şi spune: sunt victimă a traficului. Acea persoană primeşte în primul rând dreptul de şedere în Italia, fără nicio condiţie intră într-un program în care beneficiază de consiliere psihologică unde i se dă hrană, i se dă acoperiş deasupra capului, dacă vrea să meargă la cursuri de calificare. Deci are toate drepturile unui cetăţean italian fără nicio condiţie. În momentul în care au implemntat modelul ăsta în anul următor au avut o creştere de 70% pe dosare instrumentate. Deci procurorii numai pridideau pentru că în momentul în care i-ai arătat grijă şi dragoste, i-ai arătat că-ţi pasă  de el sau de ea în primul rând, ei vor să vadă justice done, vor să vadă dreptate, vor să spună ce li s-a întâmplat. Dar în momentul în care restul Europei le condiţionează, poţi să mergi într-un centru de asistenţă, dacă cooperezi cu poliţia. Şi atunci nimeni nu vrea să se ducă în centrul de asistenţă pentru că nu ştiu ce înseamnă, cooperezi cu poliţia şi tu s-ar putea să mă dai afară din centrul ăla şi vine traficantul şi mă omoară. Ele au văzut tot felul de lucruri şi atunci ... le e teamă. Dar în momentul în care îi dai asistenţă necondiţionat e ca şi cu dragostea, i-o dai necondiţonat, atunci zice, bine pentru că am încredere în tine hai să-ţi spun ce mi s-a întâmplat. 70% au crescut dosarele instrumentalizate. Dar nimeni nu vorbeşte despre accest model.

 - Ţie ţi se pare un model de succces?

- Da, acesta mi se pare cel mai bun. Ai grijă de copilul acela în primul rând şi după aceea vezi. Dacă vrea să coopereze cu poliţia foarte bine. Dacă nu vrea ce înseamnă că nu merită asistenţă?

- Foarte interesant şi educativ ce spui. ŞI crezi că şi în România ar trebui urmat?

- Eu cred că în România politştii ar trebui să ia ziarele alea poate nu ştiu să citească pentru că acolo sunt anunţurile. În toate acele apartamente sunt exploataţi copiii. M-am săturat să aud că nu avem resurse ne mai trebuie poliţişti. Păi fă-le pe toate, fă ceva.

- Eu ştiu că în România sunt amendate în continuare.

- Da primesc amenzi, dar dacă cineva o violează ea poate depune plângere. Până acum nu putea să se ducă pentru că risca să o păţescă tot ea. Dar nu asta e important. Dacă vorbim despre trafic de persoane vorbim despre crimă organizată şi ar trebui să ne concentrăm pe traficanţi, toată lumea se concentrează pe fete. Lasă-le pe fete. Dar începe cu traficantul. Îl prinzi pe ăla cu toată reţeaua lui, îi dai o condamnare de 100 de ani ca să fii sigur că nu mai iese de acolo şi îi confişti toate bunurile. Pentru că traficul înseamnă venit mare, risc minim. Ai mai mare risc pe droguri decât pe fiinţe umane, paradoxal. Dacă te prinde cu trafic de droguri, doi ani, cinci ani, dacă e cantitate mică. Dacă te prinde cu 10 fete şi tu spui, pe cuvânt, erau prostituate, m-au rugat să le duc în Spania să facă bani mai mulţi. Reacţia e, bravo, eşti erou! Ce suflet bun ai! Şi aici trebuie lucrat. Fă traficul o infracţiune de risc maxim şi de profit zero. Ca dacă te-au prins ţi-au luat şi ţie şi mamei tale şi nevestei şi amantei toţi banii, casele maşinile. Dacă tu nu lucrezi şi nu aveai cum să faci banii ăştia. Aici trebuie să lucrăm la Constituţie, articolul 7. Demonstrează-mi cum ai făcut banii ăştia. La momentul acesta noi trebuie să demonstrăm că au făcut bani iliciţi. Pentru că aşa spune Constituţia că toate veniturile sunt considerate licite până la proba contrarie şi atunci trebuie să muncească procurorul să demonstreze că ăştia sunt bani iliciţi. Sau poţi face altceva. Uneşte pedepsele. Pentru o victimă traficată, 10 ani. A avut 10 victime, 10 ori10. Poţi să lucrezi aici. Poţi să ai imaginaţie, dacă vrei, pentru că vorbim despre persoane, fiinţe umane şi ai tot dreptul să fi imaginativ ca legislator şi, foarte important, confiscă-le averile.

-   Dar de ce nu s-a implementat modelul acesta?

Nimeni nu vrea modelul acesta. La nivel european poliţiştii din Belgia s-au opus cel mai tare Au spus că nu pot, că e greu de demonstrat că ei au traficanţi albanezi care exploatează în Belgia şi că trebuie să se ducă în Albania să faci investigaţie cu albanezii. E greu, e foarte greu. Iar ţările nordice că puşcăria nu te educă. Dar eu nu vreau să-l reeduc pe ăsta. Eu vreau să apăr societatea de el. Ei nu merg pe principiul acesta. În baza drepturilor omului ei au dreptul la educaţie. Noi am primit odată o sentinţă de doi ani în Danemarca şi în momentul în care au ieşit din sală avocata fetei, care era româncă, fata, avocata fiind din Danemarca, procurorul, toţi au venit să ne felicite, că vai ce bine a fost că am obţinut. Şi câţi au luat? Doi ani şi jumătate. Mi-a căzut faţa. Cum adică? Pentru doi ani şi jumătate eu am venit din România am pus-o pe copila asta pe drum. Şi ei au spus, păi asta e o pedeapsă foarte mare. În Danemarca dacă faci o infracţiune împotriva concetăţeanului tău nu iei pedese mari. Iei o palmă peste mână şi te bagă la reeducare. Dacă însă furi de la stat te duci 100 de ani în puşcărie. Şi atunci te-ai învăţat. Nu furi de la stat. Exploatezi nişte fete şi faci atâţia bani cât ai fi furat de la stat fără să te duci la puşcărie că te duci numai doi ani şi jumătate timp în care îţi poţi conduce bisnissul din puşcărie. 

- La nivel mondial a apărut o mişcare de prostest feministă intitulată ”un violator în calea ta” care tocmai această bizară complicitate dintre poliţişti, procurori şi traficanţi doreşte să o denunţe. Cred că e de luat în seamnă  cred că este foarte important că există asemenea iniţiative chiar dacă ele vin uneori pe filieră universitară şi sunt făcute de femei mai degrabă privilegiate pentru că am fost, de pildă, în Bulgaria, la Sofia, şi, la universitatea unde am predat eu, nu aveau nici măcar un curs de feminism.

- Asta îmi aminteşte de un training cu poliţişti din toate ţările care s-a ţinut la Viena. Întrebau acolo organizatorii despre colaborarea dintre ONG-uri şi poliţie. Atunci a fost prima oară când m-am simţit chiar mândră că sunt din România că de regulă stăm prost cu măsurile. Noi cât de cât  cooperam cu poliţiştii, mai făcuserăm nişte joint training-uri ne cunoşteam, mai înţeleseră ideea că trebuie să te porţi frumos cu fetele şi aşteptau să lucrăm noi cu ele să le facem consiliere, ţineam legătura cu ei şi mai dădeau câte un interviu cu fetele când îşi mai aduceau aminte detalii şi a apărut echipa din Bulgaria şi a zis că da noi nu prea lucrăm cu poliţia şi că le pare rău organizaţia non-guvernamentală fiind asta şi apoi a venit poliţistul foarte mândru de el, bulgarul, şi a spus că ei nu au nevoie de ong-uri pentru că ei intervievează fetele cu o metodă foarte simplă. Le duc la discotecă, le toarnă votcă pe gât cât vor fetele şi când sunt bete criţă spun tot. Şi ei le iau declaraţie 

- Vai de capul meu...

- Cei din Viena s-au uitat ... le ieşeau ochii din orbite şi s-au uitat imediat la echipa de poliţişti, la echipa de ong-uri în speranţa ca cineva să infirme totuşi să înceapă să râdă să înţeleagă că e o glumă. Şi, din păcate, cei din ONG-uri dădeau din cap că, da, aşa e...

-  De prea multe ori organele chemate să facă ordine nu acţionează suficient de prompt, se pierd vieţi, copiii rămân pe drumuri. Care a fost cel mai necooperant poliţist şi cel mai simpatic poliţist pe care l-ai cunoscut din calitatea ta de activistă anti-trafic de fiinţe umane.

- Începem cu cel mai necooperant. A fost la training pe care l-am făcut cu politiştii în 2001 unde eu vorbeam despre trafic de persoane şi ei vorbeau despre ”curve”. Deci nu reuşeam să ne întâlnim undeva la mijloc. Să ne apropiem măcar de o linie de mijloc. Şi m-am enerrvat eu foarte tare, le-am făcut nişte bileţele pe care am scris că toţi poliţiştii sunt proşti, de aia sunt bancuri cu ei, le-am băgat în plicuri şi le-am spus că eu am scris acolo. Şi i-am rugat să-mi spună ce părere au despre mine. Cu privirile m-au omorât atunci. Au început să mă facă în toate felurile că sunt rea intenţionată, că sunt proastă şi nu înţeleg definiţia poliţistului. Şi eu scriam ce spuneau ei pe tablă şi le-am explicat că ce gândiţi voi despre mine gândesc victimele despre voi când le trataţi aşa cum mă trataţi acum. Că sunt glume şi cu psihologi, dar toţi aparţinem unui grup care poate fi discriminat şi ce speranţe aveţi voi că victima va coopera cu voi când voi o trataţi ca pe un gunoi. Şi s-a făcut linişte. Şi atunci, acolo a apărut şi cel mai simpatic politişt. Pentru că 99% aveau o atitudine agresivă şi erau şi femei şi bărbaţi. Şi atunci un timişorean din spatele sălii a zis, tărăgănat: no bine, doamnă, îi aşa cum spuneţi dumneavoastră, da-s una sau două maxim, maxim două, care-s aşa cum spuneţi dumneavoastră, restu-s curve. Şi am zis ok, hai să vorbim acum despre alea una sau două maxim. Care e job-ul tău? Cu ce o ajuţi? Şi al meu care e? S-o ajut. Hai să le ajutăm pe alea una sau două maxim. Şi atunci şi-au deschis urechile şi au ascultat ce am avut să le spun pentru că aveau în minte acele una sau două maxim! Şi puteau să asimileze informaţia. Altminteri eu aş fi vorbit degeaba. Pentru că ei se gândeau la celelalte 98 ”curve” şi nu se potriveau măsurile pe care le propuneau eu cu imaginea din mintea lor. Dar cu cele una sau două au putut să fie de acord. Şi că da, trebuie să le ajutăm!

- Cazul Caracal a avut totuşi acest efect benefic că a pus pe tapet probleme legate de trafic.

- Da aş vrea să menţionez un lucru bun după acest caz că noi am început să primim donaţii de români. Să ştii că în 20 de ani de zile românii nu ne-au dat bani. Am avut o singură companie în Braşov care acum câţiva ani buni ne-au donat acei 2% care s-au adunat la vreo 10.000 de euro, cred, dar a fost singura firmă din România care a donat pentru victimele traficului. După cazul Caracal, nu ştiu, lumea a început să citească, a citit, cert este că avem plăţi recurente de 50 de euro sau 3 euro şi le mulţumesc foarte mult. Contează foarte mult că vin din România, că un român se gândeşte la o victimă, o copilă din România şi îi dă trei lei. E foarte important după mine. Dar asta s-a întâmplat numai după cazul Caracal.