Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea.

Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv. 

Sedentari în galop prin imensitatea reţelelor sociale, constrânşi la intimitate în faţa spaţiului public interzis, cum s-a redesenat raportul nostru cu sinele şi cu ceilalţi? 

Invitaţii ZFR 

Am deschis pe blogul francofon Zoom France Roumanie un spaţiu de exprimare în acest sens, invitând săptămânal scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.

Ancheta iniţiată de ZFR propune trei întrebări, înţelese însă ca puncte de pornire, provocări pentru o reflecţie liberă, individuală, asumată: 

Invitatul săptămânii în proiectul Temps d’arrêt de pe Zoom France Roumanie este scriitorul Augustin Cupşa*.

Un salt în gol, în grup

1. Cu ce asociaţi timpul suspendat al izolării, ce reflecţii vă stârneşte această experienţă insolită?

De obicei scriu pornind de la amănuntul concret al zilei, al oraşului, de la culoarea luminii, de la un gest, de la o situaţie dintre oameni, chiar dacă nu rămân anagajat pe un filon narativ autenticist sau documentarist, chiar dacă dintr-o fotografie se conturează până la urmă un roman. Îmi ajustez stilul în funcţie de adevărul sensibil care se degajează pe parcursul acestui drum. Pandemia şi izolarea au surprins pe toată lumea în Europa. Nu cred că acest tip de izolare, impusă din senin, în mijlocul proiectelor în desfăşurare şi planurilor de început de an, a fost benefică pentru cineva. Inspiraţia a venit mai degrabă că o consecinţă compensatorie, de necesitate. Scrisul e întotdeauna legat de un adevăr, personal şi general, iar adevărul rezultă din constrângere şi nu-l poţi găsi decât în mijlocul oamenilor.

Să fii online e foarte bine, dar deocamdată nu suntem pregătiţi pentru un asemenea salt în grup, în gol, fără gusturi, mirosuri şi atingeri.

În izolare mi-am întors privirea către dulcea lume de dinainte, încercând să găsesc în scris o punte între ceea ce a fost iremediabil stricat şi ceea ce trăim sau urmează să trăim. Am derulat o rolă de peliculă ca Soleil Vert, un scenariu SF, unde oamenii îşi donează corpul pentru un dram de nostalgie. E un pic ciudat că acţiunea din film se petrece în 2022, ceea ce pe atunci era un viitor suficient de îndepărtat. Nici nu ştim ce va mai fi până atunci.

2. Ce raport a instaurat experienţa izolării între intimitate şi extimitate (preluând termenul psihiatrului francez Serge Tisseron). În ce măsură aţi resimţit o  tensiune expresivă, dorinţa de a exprima mai intens în exterior lumea interioară?

Ideea că introvertiţii au dus mai uşor perioada de izolare decât extrovertiţii e o capcană care poate fi evitată la o privire atentă. Până la urmă, nu calitatea sau cantitatea contactelor sociale contează, ci nevoia personală de interacţiune şi ecoul individual afectiv, imaginea din stratul de argint al oglinzii de pe fundul apei. Avem nevoie de eroi şi de sfinţi, dar şi după o minune eşti singur cu imaginea care ţi-a rămas doar ţie. Intimitatea trebuie să fie comunicată şi împărtăşită, e de la sine înţeles că sensul ei e de a se răsfrânge într-alta, altfel ar fi vorba despre altceva, o reflexie cvasi-totală în care imaginile interioare se întorc în ele însele, un univers interior adiabat care nu schimbă niciun fel de căldură cu exteriorul.

În termeni concreţi, multe se vor schimba de acum înainte. Se produce fisurarea fizică a maselor de oameni, care virtual se vor reforma pe internet, dar în cu totul alţi termeni. Până la urmă, visul comuniunii de la Woodstock se vede răpus pentru multă vreme sau pentru totdeauna. Nu că mi-aş fi dorit vreodată să zbier într-o mulţime de 100.000 de oameni. Turismul de masă, invaziile de cotropitori culturali, competiţiile sportive, care au căpătat proporţii ciudate pe umerii gladiatorilor moderni, sunt pentru ceva timp subminate.

E un moment bun de căutăre a grupurilor mici şi relevante emoţional, al unor alegeri mai bine gândite, al meditaţiei şi al naturii. După prof. Paul Freedman, de la Yale, chiar şi obiceiurile alimentare se vor schimba, vom găti mai mult acasă, vom mânca mai degrabă într-un bistro decât în marile restaurante de dinainte. Deşi, pentru mine, cel mai bine e să mănânci pe plajă, împreună cu pescăruşii.

3. Ieşim din izolare. Ca să mergem unde? Spre ce?

De când mi-ai trimis întrebările, dragă Cristina, şi până ţi-am răspuns, deja deconfinementul nu mai e atât de limpede şi atât de sigur. Tocmai am aflat că Ungaria şi-a închis din nou graniţele pentru toţi cetăţenii străini, între timp România e pe lista roşie pentru mai mult ţări şi mai multe regiuni din Franţa sunt blocate pentru Berlin sau alte regiuni din Germania. Cred că ai observat fragmentarea. Poate nu vom mai avea carantină generală ca în martie, o paralizie tip curarra, dar statele încep să suporte diferit măsurile de risc şi sancţiunile, e un efect de naţionalizare şi autonomizare, într-un fel separatist, într-un fel împotriva visului european. Văd cum vechile graniţe şi graniţele din interiorul graniţelor reapar ca nişte nervuri, împânzind harta Europei. Şi apoi chiar dacă vom circula pe străzi, trebuie să fim conştienţi că zidurile şi barierele, sau distanţele, s-au mutat undeva, înapoia pielii. Nu ştiu când ne vom reapropia sau dacă vom mai fi la fel când ne vom reapropia.

Scrisul e o profesiune de credinţă care se preschimbă în rugă.

*Notă biografică

Augustin Cupşa s-a născut 1980 şi a debutat în 2006 cu romanul Perforatorii, pentru care a obţinut premiul revistei Ramuri şi premiul revistei Mozaicul, fiind invitat la Jeux de la Francophonie 2009, secţia literatură, de la Beirut, ca reprezentant al României. Al doilea său roman, Aşa să crească iarba pe noi, publicat la Humanitas în 2017, a fost nominalizat la numeroase premii, între care PEN Club Roumanie, premiul Constantin Ţoiu al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Nepotu` lui Thoreau şi premiul Librăriei Cartureşti.

Ca scenarist, a fost distins cu premiul pentru scurt-metraj HBO România la Festivalul Internaţional de Film din Transilvania (TIFF). Este coautor al scurtmetrajelor Ceaţă (2017), distins cu Marel Premiu la Festivalul Premiers Plans dʻAngers, şi Fructe necoapte/Unripped fruits (2019).