SPECIAL Înainte de ucrainenii care fug de Putin, România i-a adăpostit pe polonezii care fugeau de Hitler
0
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, un alt popor a fost forţat să îşi părăsească ţara pentru a-şi salva viaţa – mii de polonezi au găsit un sprijin şi o nouă casă, cel puţin temporară, în România.
Dramele pe care le trăiesc cei care se văd nevoiţi să fugă din faţa unui război necerut – mame, copii şi persoane în vârstă care părăsesc Ucraina pentru a se salva – şi conflictul din ţara vecină României ne arată din nou o latură de care poate uitasem că o avem: solidaritatea. Sute de români şi de organizaţii non-guvernamentale s-au implicat încă de la început pentru ajutorarea celor care şi-au adunat câteva lucruri într-o sacoşă şi au trecut graniţa în România, un stat de care unii poate nici nu ştiau prea multe.
„Un refugiu mulţumitor, un adăpost vremelnic“
Nu este pentru prima dată când românii îi primesc cu braţele deschise pe cei aflaţi la nevoie. Dacă privim cu aproape 83 de ani în urmă, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, vedem cum România a reprezentat un adevărat sprijin pentru polonezii care fugeau din calea lui Hitler. Datele din octombrie 1939 arată că în ţara noastră se aflau la acel moment 49.547 de refugiaţi polonezi, din care aproximativ 26.000 erau civili. Unele surse arată că, în acea perioadă, prin teritoriul României au trecut peste 100.000 de refugiaţi polonezi. Ulterior, pe parcursul anului 1940, numărul refugiaţilor civili care au rămas în ţara noastră a scăzut la 3.200 şi s-a stabilizat în jurul acestei cifre până la sfârşitul războiului.
Ce a făcut România cu aceşti refugiaţi, cum i-a tratat şi ce facilităţi le-a acordat, aflăm tot din documentele şi presa vremii. „Mii de oameni, soldaţi civili, bărbaţi şi femei au găsit un refugiu mulţumitor în ţara noastră sau un adăpost vremelnic până la organizarea trecerii spre Occident“, relata jurnalista Alice Gabrielescu în articolul „Emigranţii“, din „Societatea de Mâine“, publicat în ianuarie-februarie-martie 1940. De asemenea, şi în ziarul „Curentul“, ediţia din 18 septembrie 1939, se relata despre modul în care statul român – neutru pe scena politică la momentul respectiv – gestiona situaţia refugiaţilor militari şi civili din Polonia: „ (...) se va acorda copiilor şi răniţilor ce eventual ar veni în ţară azilul impus de sentimentele de umanitate. Orice trupe sau formaţiuni militare străine care ar trece frontiera vor fi dezarmate, fixându-li-se o anume regiune de locuit până la sfârşitul ostilităţilor“.
Viitoare comunităţi din Oltenia
În fapt, autorităţile române s-au mobilizat rapid şi au creat un Comisariat general al polonezilor din România, care era subordonat Ministerului de Interne. Acesta se ocupa de cereri, permitea vizitele acestora în ţară, făcea inspecţii, anchete, organiza conferinţe, informa străinătatea cu privire la ce se întâmplă cu polonezii refugiaţi, colabora cu Crucea Roşie şi cu Asociaţia Tinerilor Creştini (YMCA) – organizaţii care le acordau ajutor şi asistenţă sanitară, precum şi alocaţii pentru toţi refugiaţii în funcţie de pregătire şi necesităţi. Astfel, în luna februarie 1940, aceştia au fost dispersaţi în principal în localităţile din sudul ţării, cu precădere în Oltenia.
La vremea respectivă, alocarea lor în astfel de zone reprezenta un avantaj atât pentru România, cât şi pentru refugiaţi, care îşi puteau asigura traiul, zonele fiind unele cu precădere agricole. Astfel, refugiaţii au avut posibilitate de autoorganizare şi ajutor reciproc, formând comunităţi care le-au creat într-o oarecare măsură sentimentul de „acasă“. Să fii forţat să îţi părăseşti căminul, comunitatea şi ţara pentru a-ţi salva viaţa este un fapt traumatic de la sine. Dacă luăm în considerare şi faptul că ajungi înconjurat de străini, de oameni dintr-o altă cultură, ne putem doar imagina ce sentimente îi copleşesc pe refugiaţi. Crearea unor comunităţi de polonezi a reprezentat, printre altele, şi o formă de sprijin moral, psihic şi emoţional în vremuri de restrişte şi incertitudine, chiar şi educaţional, fiind organizate şcoli pentru ei.
Alocaţii condiţionate
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, refugiaţii polonezi beneficiau de alocaţii acordate din fonduri puse la dispoziţie de guvernul polonez, sumele primite asigurându-le un trai liniştit. Totodată, şi atunci, precum şi în prezent, în ceea ce priveşte situaţia ucrainenilor, organizaţiile străine, prin omoloagele lor din România, s-au implicat în sprijinirea refugiaţilor.
Polonezii primeau alocaţiile în mod condiţionat. „Cetăţenii polonezi care nu au purtat arme în războiul cu Germania, femei şi copii, nu pot locui decât în cantonamentele fixate de autorităţile româneşti, ştiut fiind că acei ce vor părăsi fără voie localităţile vor fi şterşi de pe tabloul de ajutoare, pe care guvernul român le-a fixat la 100 de lei de persoană şi 50 de lei de copil zilnic – ce se vor distribui prin comitetul de ajutorare ce va funcţiona de la 15 Octombrie 1939 în fiecare comună unde sunt cazaţi“, se anunţa în ziarul „Universul“, din 11 octombrie 1939.
În ceea ce priveşte implicarea statului român în criza refugiaţilor ucraineni, potrivit datelor transmise de Guvernul României, statul poate asigura la nivel naţional circa 400.000 de locuri de cazare, iar cheltuielile aferente, inclusiv pentru hrană sunt asigurate atât din fondurile de la bugetul de stat, cât şi din donaţii. De asemenea, refugiaţii pot beneficia şi de asistenţă socială, precum alocaţia de stat pentru copii, ajutorul social, alocaţia pentru susţinerea familiei, dacă îndeplinesc anumite condiţii de eligibilitate.
Astfel, putem observa cum în 1940 refugiaţii erau susţinuţi în mare parte şi de propriul stat, iar în 2022, implicarea statului român în ceea ce priveşte criza refugiaţilor din Ucraina a crescut. De exemplu, copiii ucraineni au acces la educaţie în România în aceleaşi condiţii pe care le au elevii români şi, totodată, li se asigură cazarea gratuită în internatele şcolare, alocaţia de hrană, dar şi rechizite, îmbrăcăminte, încălţăminte, manuale.
Transportul, cu mijloace proprii
Într-un stat străin, refugiaţii polonezi erau expuşi diverselor pericole. Mulţi dintre ei se vedeau nevoiţi să îşi vândă bunurile şi maşinile pentru a-şi procura cele de trebuinţă. Astfel, autorităţile române au dat pe 20 septembrie 1939 o ordonanţă prin care cetăţenii români puteau „să cumpere de la refugiaţii polonezi automobile, arme, motociclete, efecte de valoare, devize, diferite metale preţioase“ doar prin intermediul unor comisii. În „Universul” din 28 septembrie 1939 se anunţa că „D. general Gabriel Marinescu, ministru de Interne, a înţeles din primul moment să vină în ajutorul acestor oameni loviţi de soartă luând o măsură salutară: nicio tranzacţie de vânzare-cumpărare dintre un refugiat polon şi un băştinaş, având ca obiect lucruri aparţinând celor dintâi, nu este valabilă dacă nu este efectuată sub controlul autorităţilor”.
Chiar dacă şi atunci convoaiele Crucii Roşii le-au asigurat transport şi ajutoare, refugiaţii polonezi aveau să fie prea puţin sprijiniţi de autorităţile statului român. În „Universul“ din 21 septembrie 1939 se anunţa că „subsecretariatul de stat al poliţiei, jandarmeriei şi siguranţei generale a statului anunţă pentru ştiinţa generală că guvernul a încuviinţat plecarea din ţară a refugiaţilor din Polonia – cu excepţia membrilor guvernului polon şi militarilor – cu mijloacele lor proprii pe cale ferată şi cu automobile, având documente valabile de călătorie“.
Spre deosebire de modul în care a fost gestionat transportul polonezilor, în situaţia de astăzi, atât autorităţile, cât şi societatea civilă, s-au mobilizat pentru ajutorarea refugiaţilor. Astfel, indiferent dacă solicită sau nu azil, ucrainenii beneficiază de gratuităţi în transportul feroviar, iar unele companii le-au pus la dispoziţia şi zboruri de tip charter. De asemenea, voluntari din cadrul mai multor asociaţii s-au oferit să îi transporte în zonele în care au nevoie să ajungă, iar unele companii de transport au pus la dispoziţia refugiaţilor autocare şi alte mijloace.
Crucea Roşie din România, în prima linie de 145 de ani
Una dintre organizaţiile umanitare care s-a implicat în crizele refugiaţilor de-a lungul timpului este Societatea Naţională de Cruce Roşie din România. Datele organizaţiei în ceea ce priveşte criza refugiaţilor polonezi arată că în martie 1939 acorda ajutor la peste 5.000 refugiaţi, iar în luna septembrie a aceluiaşi an, numărul lor ajunsese la peste 100.000.
Convoaiele de refugiaţi care tranzitau anumite zone ale ţării erau sprijinite de organizaţie, iar sediul central trimitea mari sume de bani în aproape toate centrele prin care treceau caravanele poloneze. De exemplu, la Hârlău, se trimisese suma de 20.000 de lei pentru primele cheltuieli după ce se raportase că mai mulţi refugiaţi polonezi rămăseseră fără încălţăminte şi haine. De asemenea, în cantinele locale se serveau mii de ceaiuri zilnic, cu pâine, brânză şi mezeluri, iar sute de persoane primeau câte două mese pe zi. De asemenea, organizaţia le oferea şi transport, precum şi acces la reţete medicale şi medicamente, demersurile fiind ulterior verificate de Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale.
După 145 de ani, Crucea Roşie din România se implică şi în criza refugiaţilor ucraineni. Încă din primele zile în care refugiaţii au luat calea României, reprezentanţii şi voluntarii i-au întâmpinat în corturile permanent situate în punctele decisive de trecere a frontierei, precum Vama Siret, Vama Isaccea, Vama Peteu şi Halmeu, precum şi Vama Sighet. Aici, refugiaţii ucraineni au fost întâmpinaţi cu mâncare, băuturi calde şi produse de igienă, iar cei care veneau din zonele bombardate au găsit şi ajutor medical. Războiul nu afectează doar fizicul, ci şi mintea şi sufletul, astfel că organizaţia încearcă să îi sprijine pe ucraineni să reia legăturile cu familia oferindu-le cartele telefonice cu roaming sau telefoane pentru a-i suna pe cei dragi rămaşi în ţara supusă calvarului. De asemenea, convoaie cu ajutoare umanitare, susţinute de societatea civilă şi diverse societăţi prin donaţii, au fost trimise în sprijinul celor rămaşi în Ucraina aflată sub asediu.
Mobilizare fără precedent
Şi de această dată, tehnologia s-a dovedit a fi o resursă esenţială pentru a veni în ajutorul celor aflaţi la ananghie. Oamenii s-au mobilizat pe reţelele de socializare, pe site-urile de specialitate, s-au implicat în campanii şi a fost creată chiar şi o platformă disponibilă în patru limbi – română, engleză, ucraineană şi rusă – atât pentru cei care au nevoie de ajutor, cât şi pentru cei care vor să îl ofere: dopomoha.ro care, în ucraineană înseamnă „ajutor“. Criza fără precedent a dus şi la organizarea celui mare concert caritabil din România, „We Are One“, ţinut pe Arena Naţională, care a dus la o strângere de fonduri în valoare de aproximativ 900.000 de euro pentru oamenii din Ucraina.
Conform declaraţiei ministrului de Externe Bogdan Aurescu, oferită marţi, 15 martie, aproximativ 460.000 de refugiaţi au trecut graniţele României de la începutul războiului, iar în jur de 80.000 de ucraineni au ales să rămână în ţara noastră, fie la rude pe care le aveau aici, fie pentru că au găsit un spaţiu în care se simt în siguranţă. Rămâne de văzut ce urmează pentru ei ţinând cont că mulţi nu ştiu limba şi cultura română, iar integrarea se poate face treptat – de la copiii care merg la grădiniţă şi şcoală la adulţii care au nevoie de locuri de muncă pentru a se întreţine pe sine sau familia.
În ultima vreme părea că am uitat ce înseamnă să fim uniţi, să ajutăm şi să fim solidari, însă tragedia unui popor a trezit spiritul altuia - românii şi-au redeschis sufletele în faţa altora aflate la nevoie. Mobilizarea fără precedent începând cu sfârşitul lunii februarie – tragicele zile în care a pornit ofensiva rusă împotriva Ucrainei – ne-a arătat că, dincolo de toate diferenţele care uneori ne dezbină, suntem pur şi simplu oameni.
CITEŞTE ŞI
Se încarcă comentariile...
