Agenţia CFR tocmai se dotase cu computere şi, la vederea lor, m-am gândit că totul va merge mai repede. M-am înşelat. După ce a identificat rapid, pe computer, locurile libere, casiera a completat răbdătoare, cu pixul, nişte rubrici într-un registru hărtănit, apoi a scris numărul locurilor pe bilete, apoi a mai completat vreo două formulare. Tot cu pixul.

„Aşa cer instrucţiunile", a motivat ea. Am avut atunci „viziunea" că dacă, în general, computerul e făcut să uşureze munca oamenilor, la români s-ar putea s-o complice.

De atunci, răspândirea computerelor pe plaiurile mioritice s-a tot extins, iar la internetul în bandă largă cică stăm chiar mai bine ca americanii. Am putea spune, parafrazându-l pe Caragiale: „Ce eram noi înainte de Windows 95? Am tastat şi-am câştigat!". Numai că - la un aşa popor vechi - complicaţiunile modernizării nu-ţi dau pace. Un „personaj" important al vremurilor noastre, un fel de văr primar al tuturor sau - uneori - un fel de vătaf sever, a devenit softu'. Spui, la banca unde ai card, că nu eşti sigur dacă ţi-au intrat nişte bani pe-o colaborare şi auzi: „să vedem ce spune softu'". Spui la Primărie că ţi-au greşit numele sau CNP-ul pe o adeverinţă, ţi se răspunde că „aşa le-a dat softu'".

Ceri, la gaze sau la electricitate, să modifice în evidenţele lor numele străzii pe care locuieşti (căci s-a schimbat de câţiva ani, ai şi mutaţia în buletin) şi afli că „nu ne lasă softu'", trebuie să depui dumneata o cerere în acest sens. Iar dacă vrei să plăteşti taxele locale online, de la un oraş la altul, softu' îţi poate cere ceva sau altceva, e mai simplu sau mai complicat, „te lasă" sau „nu te lasă" etc., etc.

Intrate pe mâini şi taste mioritice, softu' se umanizează şi se relativizează. Nu mai e vorba de nişte mecanisme şi programe care, prin natura lor, funcţionează repetitiv şi predictibil. La români, softu' depinde „de la caz la caz". Încă puţin şi-l învăţăm „să se descurce" - atunci să te ţii „inteligenţă artificială"...