„Să facem amor“, varianta pentru micile ecrane. Cum a ajuns video-chat-ul o afacere bănoasă

„Să facem amor“, varianta pentru micile ecrane. Cum a ajuns video-chat-ul o afacere bănoasă

Cu investiţii minime şi un număr restrâns de angajaţi, video-chat-ul a devenit, în ultimii ani, şi în România, una dintre cele mai bănoase afaceri FOTO Vali Ivan

Cu milioane de utilizatori fideli şi încasări colosale, video-chat-ul s-a transformat, treptat, într-una dintre cele mai prospere afaceri. În România, mii de tinere acceptă să devină clişee ale senzualităţii pentru salarii ce depăşesc cu mult încasările lunare ale unui angajat tipic

Ştiri pe aceeaşi temă

O cheamă Natalia. E din Huşi, la origine, dar 17 ani de stat în Bucureşti au şters orice formă de accent moldovenesc. Natalia are o fetiţă de 5 ani şi o situaţie materială bună. Locuieşte cu familia într-un apartament cu trei camere în cartierul Titan, Bucureşti. Anul trecut, cei doi soţi au luat în franciză un supermarket din Bucureşti. E plin, mai ales seara. Toţi oamenii de la vreo zece blocuri, de prin zonă, îşi fac cumpărăturile acolo.

La început, femeia făcea de toate prin magazin, doar cât să se asigure că treburile merg strună. Era un pas important pentru ea şi soţul ei, unul dintre acele momente în care poţi da cu şpiţul unui trecut pe care, dacă ai fi obligat să-l descrii, ca la şcoală, printr-un singur cuvânt, l-ai numi simplu: „sărăcie“. Soţului îi mergea mai bine la serviciu, ea pusese nişte bani deoparte de la jobul anterior, treaba asta trebuia să iasă. Era ultima şansă.

Aşa că Natalia făcea curat, stătea la casa de marcat, ba chiar se băga şi la descărcatul lăzilor cu marfă, din camionul ce parca zilnic în spatele magazinului. Astăzi, lucrurile stau altfel. Natalia şi soţul, de o vârstă cu ea, 35 de ani, stau acasă şi vorbesc la telefon cu angajaţii magazinului. Se asigură că totul e în regulă şi mai fac, din când în când, câte o vizită, aşa, de control. Să nu se uite cine-i şeful.

Cine şi-ar fi închipuit, în urmă cu, să zicem, vreo doi ani, că lucrurile vor arăta aşa? În niciun caz Natalia. În februarie 2012, erau faliţi, locuiau cu fetiţa într-o garsonieră minusculă şi atacată de igrasie, se împrumutau de pe unde apucau, cât să poată trăi de la o lună la alta. Pe vremea aceea, Natalia lucra ca secretară la o firmă de construcţii de cartier. Banii erau puţini de tot. 

 Într-o seară, patronul a luat-o deoparte şi, aşa, mai direct, mai indirect, i-a spus că de săptămâna următoare nu mai are de unde să-i dea bani. Că închide şandramaua. În seara aceea, după ce s-a culcat copilul, cei doi soţi au avut o discuţie serioasă, cum mai au adulţii. La două zile distanţă, Natalia se prezenta la interviul pentru postul unde avea să-şi petreacă următorii doi ani: o „sexy baby“, la un call-center. 

Portretul-robot al celui care tânjeşte

Privit dintr-un punct de vedere uşor speculativ, video-chat-ul pare realizarea absolută a unui tip de intimitate ce defineşte epoca în care trăim. Ce ne plângem, zi de zi, că nu mai avem, din cauza programului încărcat? Timp liber, desigur. Şi cum se aplică asta când vine vorba despre „puţină atingere umană“, vorba lui Bruce Springsteen? Evident, prima căzută pe frontul autorealizării profesionale este seducţia. Adică timpul acordat de două persoane de sex opus pentru a se cunoaşte, a afla ce e în mintea celuilalt, perioada celebrilor „fluturi în stomac“, a filmelor în miez de noapte şi a cinelor romantice.

Ei bine, aici intervine video-chat-ul. Unde distanţa dintre protagonişti nu numai că nu este un impediment, ci chiar este căutată. Un studiu făcut de Asociaţia Producătorilor de Materiale Pornografice din SUA, în 2012, a scos la iveală portretul-robot al utilizatorului înverşunat de convorbiri video cu nimfe aflate la mii de kilometri distanţă. Bărbat cu stare socială bună, vârsta cuprinsă între 30 şi 50 de ani, de obicei manager al propriei companii sau firme sau, oricum, un angajat model.

Ce caută o astfel de persoană, cât se poate de respectabilă, pe astfel de reţele? Lăsând la o parte ipoteza, deloc rară, de altfel, a nemulţumirii faţă de propria înfăţişare, ce duce, în cele din urmă, la o timiditate extremă şi la o frică de contact intim direct, personajul generic descris anterior caută chiar asta: distanţa. 

In and out “, cum spun americanii, un proces rapid, aparent lipsit de orice formă de afecţiune, ataşament sau implicare. Şi ce metodă mai bună să obţii asta decât ecranul, prin definiţie un intermediar, un spaţiu neutru dintre privitor şi cel privit, un mediu care nu produce nimic în sine, ci doar proiectează gândurile şi intenţiile celuilalt?

Se promite „legalitate 100%“

Probabil că Nataliei nu i-au trecut prin minte toate lucrurile acestea, în momentul în care a primit, la ieşirea de la metrou de la Piaţa Universităţii, un fluturaş pe care scria aşa: „Ai talent de actriţă, eşti deschisă provocărilor? Salariu minim garantat 500 de euro ce poate ajunge la 4.000 de euro, plată bilunară, legalitate 100%, program flexibil!“. 

Punctele-cheie ale acestui mesaj nu se legau de vreun ecran, intimitate sau relaţie la distanţă, ci de cifrele implicate. Transferate în lumea reală, acestea asigurau, în zona practicului, ceva mult mai important: supravieţuirea. Natalia s-a dus cu biletul la un sediu de firmă situat la doi paşi de Piaţa Romană. Acolo a discutat cu „o doamnă de treabă“, care i-a explicat ce şi cum. Că nu o obligă să facă vreo nenorocire, că depinde numai de ea câţi bani poate să facă pe lună, că să nu fie crispată („aşa sunt toate fetele la început“), în fine, că, pe măsură ce va trece timpul, ea va deveni tot mai bună şi lucrurile vor evolua de la sine.

 Timp de trei săptămâni nici măcar nu a stat în faţa unei camere pornite. Se antrena „la perete“, era ca fotbaliştii în perioada de început a cantonamentelor, când nu primesc mingea, ci fac doar exerciţii pentru „acumulare“. Asta făcea şi Natalia: aduna informaţii şi sfaturi, construite cu un singur scop: cum să faci ca să-l determini pe cel aflat în spatele ecranului să rămână logat cât mai mult. Cât mai mult este egal cu cât mai mulţi bani pentru firmă şi, deci, cu cât mai mulţi bani pentru Natalia. 

Natalia devine „model“

Tot atunci, Natalia a aflat şi că, din acel moment, se transformase în „model“. Este puţin probabil ca femeia să-şi fi dat seama, la momentul respectiv, de toate implicaţiile acestui cuvânt, pe lângă cel mai la îndemână, legat direct de prezenţa fizică atrăgătoare.  În fapt, deşi şi angajatorii folosesc cuvântul „model“ în acelaşi sens, de „frumuseţe răpitoare“, există un sens mult mai profund care se aplică în acest context. Iar acest sens este chiar cel originar, de îmbinare a tuturor caracteristicilor pe care cineva şi le propune sau le urmăreşte. 

În fapt, fără să-şi dea seama la început, Natalia se transforma într-unul dintre „modelele“ cerute de clienţii de peste mări şi ţări, o reprezentare virtuală a ceea ce bărbatul din spatele ecranului căuta la o femeie. Tunsoarea, costumele, machiajul au transformat-o, în curând, într-o imagine pură, o împlinire a fanteziilor cuiva. 

 Natalia nu este o „femeie perfectă“. O parte dintre caracteristicile reuşite cu care a fost înzestrată la naştere sunt încă vizibile, altele sunt şterse sau dispărute fără urmă într-un proces de lungă durată cauzat de mai mulţi factori: o naştere, o viaţă precară din punct de vedere financiar, stres, alimentaţie necorespunzătoare, lipsa de interes constant în a se întreţine. Dar astea nu contează prea tare. Cosmetizată într-o imagine clişeu, Natalia a descoperit, în numai câteva săptămâni, cum poate recupera toate aceste neajunsuri. Transformată în produs de nişă, Natalia a descoperit, de fapt, adevăratul sens al sintagmei „industria plăcerii“.

„Zice să-i mai arăţi? Îl faci din vorbe!“

 

Când cuiva exterior fenomenului îi este descrisă imaginea unor femei dezbrăcate, al căror unic scop este să incite bărbaţi care le urmăresc pe monitoarele calculatoarelor, prima întrebare care apare este, desigur: e legal aşa ceva? Potrivit legislaţiei româneşti, video-chat-ul cade sub incidenţa actului normativ 196/2003, în fapt „Legea privind prevenirea şi combaterea pornografiei“. 

Urmând „sensul şi litera legii“, aflăm că angajatorii de acest tip pot fi liniştiţi. Sancţionabile sunt doar activităţile ce implică minori. În rest, obligaţiile patronilor de video-chat se leagă de parolarea obligatorie a site-urilor, declararea firmelor la Registrul Comerţului şi evitarea absolută a oricăror activităţi zoofile sau necrofile. 

Ceea ce, să recunoaştem, nu e deloc complicat. Iar în partea aparent delicată, cea legată de impozitele datorate statului român, soluţia angajatorilor a fost una extrem de simplă: majoritatea firmelor de video-chat sunt declarate fie într-un paradis fiscal, fie sunt afiliate la alte organizaţii de profil, înregistrate în străinătate.

Oameni care vor să vorbească

Pentru majoritatea oamenilor, video-chat-ul este echivalentul unui film porno în timp real. Bărbaţii dau bani, apoi ordine prin tastatură, iar femeile fac orice e nevoie pentru a le satisface fanteziile erotice. În fapt însă, partea pornografică este mult mai puţin importantă decât s-ar crede. Sau, în cuvintele Nataliei: „Dacă îi arăţi şi faci totul, se termină repede şi rămâi cu bani puţini“. 

Ceea ce contează, de fapt, este actul seducţiei. Majoritatea bărbaţilor care aleg acest surogat de viaţă sentimentală şi sexuală sunt interesaţi, în primul rând, să vorbească. Despre ce? Evident, despre vrute şi nevrute.

„Cea mai lungă filmare pe care am avut-o a fost cu unu’ din America, înainte de Crăciun. M-a ţinut trei ore. Îmi spunea despre familia lui, serviciu, se simţea singur“, povesteşte Natalia. 

Astfel, scopul femeilor nu este neapărat puternic îmbibat în erotism, ci unul care are de-a face, mai degrabă, cu senzualitatea. Să cucereşti atenţia bărbatului, să-l faci să-ţi vorbească, să-i placă să stea de vorbă cu tine. „Când îţi zice să mai arăţi sau să mai faci una-alta, îi dai şi tu o bucăţică. Îl faci din vorbe. Îi zici că să mai vorbiţi un pic, şi-i mai arăţi mai târziu“, explică Natalia. 

Cât câştigă „actriţele“

Acest mecanism ciudat al seducţiei este extrem de bine organizat. Se folosesc haine fie speciale, fie banale (lenjerie intimă) sau organizate pornind de la un anumit fetiş al clientului (uniformă de însoţitoare de zbor). Fetele lucrează în ture de câte opt ore, cinci zile pe săptămână. Jucăriile erotice sunt şi ele la mare preţ, la fel şi modul în care este decorată camera, cum pică lumina sau ipostaza în care femeia este lungită pe pat. 

Majoritatea clienţilor sunt din America şi plătesc o taxă pe minut, care variază între 2 şi 7 dolari. Fiecare model îşi poate stabili preţul în funcţie de cum arată, cât de mulţi clienţi are, ce este dispus să facă pentru a-i atrage atenţia partenerului virtual. 

Apoi, din suma totală încasată, 30% revine studioului, iar 50% se duce direct la protagoniste. Natalia povesteşte cum au evoluat încasările sale lunare: „La început, nu ştiam. Şi arătam tot, se termina imediat, şi banii erau puţini. Cam 14 milioane pe lună. Înainte să mă las, ajunsesem şi la 2.000 de euro“.

Între bani şi probleme emoţionale

 

Şi, totuşi, cine sunt aceste femei, care acceptă benevol să se expună total în faţa unor necunoscuţi, fără a fi implicate direct într-un act pornografic şi fără ca partenerul să fie măcar de faţă? 

„De cele mai multe ori, sunt fete simple, care-şi trăiesc viaţa în mod obişnuit, nedorind să atragă atenţia în vreun fel, dar care ştiu cât de important e timpul lor, pe care îl cuantifică în bani. În general, aceste fete sunt din categoria celor care îşi stabilesc standarde superioare de viaţă, au ţinte precise – o viaţă mai bună, o familie frumoasă –, iar ca să ajungă la acest stil de viaţă, practică meseria asta“, explică Daniela Botaş (foto), psiholog din Hunedoara şi fost membru al Asociaţiei pentru Medicina Sexualităţii din România.

Psihoterapeutul Alina Iliescu pune tot banii la loc de frunte în luarea unei astfel de decizii, însă vorbeşte şi despre un posibil substrat. „Adevăratele motive pentru care o persoană practică o astfel de meserie pot fi în istoria ei personală. Ceva din inconştientul ei o determină să facă asta. Când aleg un astfel de job, femeile acestea încearcă să-şi rezolve nişte probleme emoţionale“, spune Iliescu.

Cum a ajuns video-chat-ul o afacere bănoasă

 

O domnişoară prezintă cum arată un studio profesionist de video-chat din Bucureşti FOTO: ADEVĂRUL

În teorie, video-chat-ul este una dintre cele mai democratice iniţiative cu putinţă. Practic, orice doritoare, doritor sau cuplu dornic îşi poate achiziţiona o cameră video performantă, angaja un programator care să pună la punct un sistem video parolat, decora camera mai senzual şi, gata, poate trece la muncă. 

Adevărul este însă că, deşi nici această ipoteză nu este una de lepădat din punct de vedere financiar, banii grei se fac în studiourile de video-chat. Puse la punct de persoane care se recomandă ca fiind „cu iniţiativă“ sau chiar de foşti participanţi la sesiuni filmate, dornici să-şi construiască propria afacere, aceste studiouri sunt reţete perfecte şi demonstraţii practice pe măsură ale modului în care nuditatea poate produce constant bani.

Caut spaţiu central...

Tudor V. (cum a insistat să-l numim) are 32 de ani, este ardelean prin naştere, bucureştean prin adopţie. A făcut facultatea în Capitală, a lucrat programator prin câteva firme, după care a trecut pe cont propriu. Ideea i-a venit după o petrecere, când a dat peste un sloven, de vârsta sa, care-şi deschisese un studio de video-chat. L-au atras următoarele beneficii, în ordinea crescătoare: echipa de lucru restrânsă, investiţia relativ mică şi profitul uriaş. 

Ca şi majoritatea patronilor de acest fel, firma lui Tudor V. este afiliată un site gigantic cu conţinut pentru adulţi, de tipul celor care-ţi mai apar brusc pe ecranul calculatorului, când vrei să deschizi o pagină inofensivă, de ţi se face şi jenă de cei din jur. 

Trocul este simplu: firma-mamă îi furnizează notorietatea, brandul şi, implicit, numărul mare de clienţi, el dă o proporţie de 30% lunar. Şi are de unde: după plata personalului angajat, fete, programatori, secretară, femeie de serviciu, Tudor V. rămâne, în medie, cu 15.000 de dolari.

Când s-a decis să înceapă această afacere, Tudor V. a căutat mai întâi un spaţiu convenabil. Criteriile erau clare: locul trebuia să aibă mai multe camere, deci să ofere posibilitatea mai multor fete să lucreze simultan, şi să fie plasat central. „Multe fete privesc cu reticenţă video-chat-ul, chiar dacă poate îşi doresc să facă asta. Şi le înţeleg: numai câte poveşti am auzit eu de sechestrate, acte confiscate şi aşa... Am vrut să caut un loc în centru, ca să aibă curaj să vină la interviu. Problema în acest domeniu este că multe se oferă, puţine ajung la interviu şi şi mai puţine încep treaba“.

Totul se păstrează

Apartamentul său este organizat extrem de minuţios. În primul rând există izolare fonică, să nu audă vecinii necurăţiile de la cei de lângă. Apoi, fiecare cameră este tematică. Nu în sensul conţinutului propriu-zis, ci cum arată patul, culorile, modul în care lumina este proiectată pe ecranele celor aflaţi la mii de kilometri distanţă. Una poate fi mai „caldă“, cealaltă, în semi-obscuritate, iar alta, în culori albăstrii, „reci“. 

Cea mai mare parte a investiţiei iniţiale a mers pe camerele video. Acestea trebuie să fie extrem de performante, nu care cumva să dispară imaginea în mijlocul conversaţiei cu clientul. Fiecare dispozitiv de acest fel este prevăzut cu o telecomandă, aflată în apropierea fetelor, care este folosită de acestea pentru a muta imaginea spre stânga sau dreapta sau pentru a face zoom, fără a se mişca spre aparatul propriu-zis. 

Odată obţinută şi transmisă pe internet, imaginea este stocată în nişte servere uriaşe, pentru care Tudor V. a angajat câţiva programatori. Conceptul informatic furnizat de aceştia îi asigură patronului următoarele beneficii: poate vedea ziua şi ora la care a avut loc întâlnirea virtuală, valoarea plătită de client, minutele petrecute de acesta în direct şi conversaţia în sine. Video şi text. În acest fel, Tudor V. are un dublu beneficiu: îşi controlează angajatele, cum vorbesc şi cum se poartă cu clienţii, dar poate şi corecta eventualele erori de abordare din partea fetelor.

Obsesia „fidelităţii“

Dacă-l asculţi pe Tudor V. cum vorbeşte, şi nu ştii cu ce se ocupă de fapt, l-ai putea confunda foarte uşor cu angajatul unei bănci sau al unei mari companii de telefonie mobilă. Cuvântul pe care-l repetă aproape obsesiv este „fidelitate“. Spune că fără să-ţi construieşti clienţi fideli nu faci nimic, că nu poţi să-ţi pui bază că aud americanii, aşa, din gură-n gură, despre nu ştiu ce tipă tare din România şi intră pe site-ul tău. „Dacă stai şi aştepţi de la lună la lună să-ţi intre oameni noi, te-ai ars! Baza sunt ăia fideli, care revin la tine“, spune patronul.

Cum se face această „fidelizare“? Evident, vine de la calitatea fetelor implicate în spectacol. Iar această calitate trebuie îmbunătăţită. În primul rând, spune Tudor V., trebuie să înveţi fetele ce să nu facă. De exemplu, să nu mănânce când sunt filmate şi să fumeze doar dacă o cere clientul explicit sau dacă dau peste vreunul cu un fetiş mai ciudat. 

În al doilea rând, îi convingi pe cei care au intrat o dată să şi rămână, alternând rutina cu micile schimbări, bune să ţină interesul treaz. Clienţii trebuie să ştie la ce să se aştepte de la fete, să aibă siguranţa că partenerele îşi aduc aminte ce-au vorbit data trecută. Că le pasă de ei. Aşa încât, înainte să intre în direct cu un client, fetele sunt puse să recitească transcripturile ultimelor conversaţii. Să se documenteze, adică. 

Pe de altă parte, puţin „je ne sais quoi“ nu strică. Aşa că, periodic, Tudor V. mai schimbă decorurile, luminile din cameră sau costumele fetelor. „Avem atât de multe haine acum că umplem două dulapuri mari. Fetele şi le aleg, înainte să intre în cameră, şi sunt răspunzătoare de ele, până le predau. Dacă le strică, li se ia din salariu“, explică patronul. 

L-am întrebat pe Tudor V. cât o să o mai ţină aşa, cu afacerea asta. Era evident că se fereşte să spună lumii cu ce se ocupă, ba chiar recunoaşte că mulţi dintre cunoscuţii săi ştiu că „lucrează la nişte programe pe calculator cu americanii“. Deşi relativ tânăr, Tudor V. are un băiat în vârstă de 2 ani. Ei bine, aici stă răspunsul. „O mai ţin până ajunge copilul cât de cât mare. Fac bani şi mă apuc de altceva. Nu vreau să ştie băiatul ce făceam“, spune Tudor V. 

Românii şi senzualitatea filmată

 

Acesta este patronul care s-a prezentat la un târg de joburi cu o ofertă de video-chat. Este din Târgu-Jiu şi deţine studioul local "Fetele rele" FOTO: CAPTURĂ ANTENA 3

Studiourile de video-chat există în România de pe la începutul anilor 2000 şi se ridică, în prezent, la câteva mii, răspândite pe tot teritoriul ţării. Singurele date disponibile ne arată că majoritatea sunt plasate strategic în centrele universitare. 

Motivul este simplu: fetele tinere sunt şi cele cu cea mai mare nevoie de bani şi astfel, cel puţin teoretic, mai predispuse să aleagă, chiar şi pentru o scurtă durată, un astfel de job. Alte statistici, privitoare, de exemplu, la numărul cât de cât aproximativ al celor care practică video-chat-ul
în România lipsesc cu desăvârşire. 

4.000-5.000 de dolari lunar

Dacă în „perioada de glorie“ a video-chat-ului, adică undeva în prima jumătate a anilor 2000, o fată putea câştiga şi 10.000 de dolari pe lună, profitul a scăzut substanţial astăzi. Chiar şi aşa, un model experimentat poate produce circa 4.000-5.000 de dolari lunar.

Tocmai aceste sume exorbitante pentru nivelul de trai din România, plus investiţiile minime ale organizării unei sesiuni de video-chat au convins tot mai mulţi români să se transforme în actori amatori în producţii pentru publicul adult. Iar dacă autorităţile nu au putut ţine pasul cu creşterea exponenţială a numărului de studiouri profesioniste de video-chat, în cazul persoanelor care decid să facă asta din apartamentul propriu statisticile intră într-o nebuloasă totală.

Fata care plângea

Problema cu aceste studiouri improvizate se leagă de profesionalismul celor care aleg să se dezbrace în faţa unor străini invizibili. Femei, bărbaţi şi cupluri se străduiesc din răsputeri, ghidându-se după ce au mai auzit şi ei de la una sau de la altul sau din ce-au mai văzut pe alte site-uri sau la televizor, să fie „fierbinţi“, să zăpăcească minţile potenţialilor clienţi. Evident, multe dintre aceste încercări eşuează lamentabil.

Antologic în acest sens a rămas exemplul unei tinere de 22 de ani, din Turnu Măgurele, care, în aprilie 2014, în lipsă de bani şi de idei constructive, a început să plângă în faţa camerei de filmat pe motiv că nu câştigă suficient.

„Este jobul meu să mi-o mângâi zi de zi, aşa e! Îmi ia cinci zile să câştig 1.000 de dolari“, le spune fata clienţilor, într-un clip devenit viral. Rămasă goală, tânăra izbucneşte din nou în lacrimi: „Uite, v-am arătat-o şi imediat 500 de idioţi s-au conectat la camera mea! Uimitor! Exact asta îmi doream, o cameră plină cu 500 de idioţi care îmi cer să mă dezbrac pe gratis!“, spune fata plângând. 

Comportamentul i-a atras ironiile clienţilor. Pe un site de profil, fata este prezentată ca fiind „o româncă foarte fierbinte şi posibil cu tulburare bipolară“ care „are o zi proastă“. 

Un domn întreprinzător

Alţii, când aud de video-chat, simt imediat o oportunitate de afacere. Problema ţine însă de cum îi faci reclamă şi cum îţi convingi şi colaboratorii că este o idee bună. 

În aprilie 2014, un patron din Târgu Jiu a prezentat o ofertă de video-chat la un târg local de meserii. Promitea salarii substanţiale, „primă de instalare de 500 de dolari şi condiţii de muncă deosebite“. În faţa reacţiei negative, bărbatul a făcut chiar şi o predicţie: atunci când mineritul va muri definitiv, taţii îşi vor aduce de mână fetele să le angajeze la video-chat. Asta, plus următoarele cuvinte: „Lumea e închisă la minte, trebuie să fim deschişi!“.

 

Acest articol a fost publicat în "Weekend Adevărul".

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările