Fără să fie ceva nou, continuăm să insistăm în percepţia de sine potrivit căreia suntem cei mai corupţi, mai neputincioşi, mai dezorganizaţi, mai învrăjbiţi. Dorim să ne plasăm paradoxal pe locurile fruntaşe de la coadă. Pe scurt, „ca la noi, la nimenea“. Dacă excelăm într-un domeniu, fapt atestat exclusiv de străini, ne mirăm. Dacă ratăm, ne consolăm spontan. De unde şi maniera incoerentă de susţinere a unor sportivi de vârf: îi lăudăm când câştigă şi măturăm pe jos cu ei dacă pierd, adică tocmai în acele momente în care seamănă cel mai mult cu noi, marea masă.

La polul opus, găsim încă destui dispuşi să ne explice că, de fapt, suntem un popor genial, voit şi sistematic pus în umbră de alţii. Că am avut şi avem inventatori cărora le sunt furate produsele minţii. Că suntem locul ales de Dumnezeu pentru a înnoi specia umană. Că la noi, la porţile noastre, s-a vorbit, deja înainte de cucerirea de către romani (nişte primitivi!), o limbă pe care alte naţiuni, din invidie, le denumesc impropriu „franceză“, „italiană“... Că vocaţia noastră este universală, dar menţinută prin tertipuri ale istoriei la periferia marilor imperii.

Să fii echilibrat pe acest fundal de furtuni emoţionale şi axiologice deopotrivă reprezintă una dintre rarele virtuţi de care unii dau dovadă cu riscurile de rigoare: nu intră în niciun calapod, nu sunt afiliaţi unde trebuie, nu confirmă o teză sau alta, nu sunt suficient de patrioţi, respectiv europeni, nu înţeleg mersul lucrurilor, nu au acces la esenţă. Or, dacă avem nevoie de ceva în 2016, cum am avut nevoie acută şi în 2015 şi cum vom continua să avem nevoie şi din 2017 încolo, este exact acest realism care nu cade în cinism şi nici în acomodare vinovată.

România anilor care vin va creşte sau nu, se va dezvolta sau nu, va inspira respect sau nu, va fi vizibilă sau nu exclusiv în funcţie de virtuţile încă lipsă. Începând cu echilibrul. Care înseamnă onestitate. Inclusiv aceea de a recunoaşte că nu suntem consecvenţi cu ethosul de duminică, că nu suntem fideli Evangheliei lui Hristos şi în celelalte zile ale săptămânii, fapt care îl determina pe un prieten străin să mă întrebe, consternat, cum se face că o societate majoritar religioasă să fie şi majoritar coruptă sau, la rigoare, tolerantă faţă de corupţie. Nu este o întrebare bună? La mulţi ani!