Moare, la 91 de ani, din cauze naturale, J.D. Salinger. Agentul său precizează că acesta nu a îndurat, la urmă, nicio suferinţă, nu s-a chinuit, nu a căzut, nu s-a ridicat doar pentru a se prăbuşi mai adânc, nu a strigat nimic memorabil înainte să plece pentru ultima oară. Totul (şi, în acest caz, cuvântul chiar are sens) s-a petrecut firesc, aşa cum se petrec naşterile, vieţile şi morţile în Cornish, New Hampshire.

Ştim de la un vechi scriitor rus că în ultimele trei cuvinte din biletul de adio al unui sinucigaş încap toată deznădejdea şi toată speranţa lumii. Şi mai ştim de la un bătrân comandant de cursă lungă, care a ocolit de câteva ori graniţele finale şi a intrat într-o morgă căutând printre cadavre ceea ce a fost cândva echipajul său, că oamenii mor aşa cum au trăit. A povestit chiar în ziarul acesta cu nume grav.

Şi atunci, din ce cauze să moară J.D. Salinger, dacă nu naturale? Sunt critici care spun că el, Jerome David, fiul unui evreu polonez care vindea brânză pentru visul american, a fost cel mai bun scriitor al secolului XX. Sunt critici care spun că el, Jerome David, care nu a mai publicat nimic din 1965, este un autor minor, cum se cuvine să fie autorul a nouă povestiri şi al unui singur roman mare, fie el şi „De veghe în lanul de secară". Şi mai sunt cititorii inteligenţi şi antrenaţi care ştiu că, de fapt, criticii nu contează. Şi cinefilii care nu citesc, dar au văzut „Finding Forrester", cu Sean Connery, şi au înţeles.

Pentru că nu a mai acordat niciun interviu din 1980, J.D. Salinger a fost recompus din toate fanteziile moderne şi dubioase. S-a spus despre el că era nebun, că, înainte să devină faimos şi să îşi refuze faima, umbla pe alei şi vorbea singur despre cum va scrie el o carte cum nu va mai fi alta. Apoi, după ce „De veghe în lanul de secară" s-a vândut în zeci de milioane de exemplare şi a inspirat câţiva criminali care nu ştiu să citească, printre care şi pe cel care l-a ucis pe John Lennon, după ce „De veghe în lanul de secară" a schimbat şi a bucurat câteva generaţii de adolescenţi, s-a spus că nebunia lui J.D. Salinger s-a accentuat. Că îşi bea urina, că e obsedat de medicina alternativă şi de filosofi caraghioşi, că scrie şi îşi arde, ca Gogol, cuvintele şi că asta îi provoacă o foarte curioasă plăcere.

J.D. Salinger i-a ignorat pe toţi cei care au vrut să îl scoată din izolare. Omul acesta, care a scris „Cine vrea flori când e mort? Nimeni", a fost sincer. Omul acesta, care a scris „Nu spuneţi nimănui nimic, niciodată. Dacă o faceţi, o să înceapă să vă fie dor de toţi", nu a fost un nebun. Omul acesta nu a vrut să fie celebru. E aici unul dintre ultimele semne de normalitate într-o lume care a întâmpinat vestea firească a morţii sale cu o întrebare stupidă: „Ce comori a ţinut ascunse?" Ca şi cum am merita.