În politică, vina e a turmelor needucate care îşi permit să cîştige alegeri, fără să accepte, apoi, că rezultatul e greşit şi trebuie răsturnat. Trump, Brexit, Orban, Polonia, Suedia şi alte iritaţii pe derma elitelor? Nişte erori grave care nu fac parte din realitate pentru că realitatea însăşi nu mai face parte din realitate. Retrasă din lume, pe motiv de funcţionare defectuoasă, realitatea a fost trimisă la reparat. Şi va avea voie să se întoarcă numai atunci cînd va fi gata să se aşeze la picioarele marilor idealuri pe care le-a jignit: progresism, feminism, anti-rasism, anti-fascism, anti-sexism şi atîtea alte frîne de pus pe cancerul din genele omului alb, occidental şi, din păcate, încă viu.

Să ne complicăm. O avem la dispoziţie pe Serena Williams. Încă unul din exemplele care spun limpede că normalizarea anormalului, eliminarea realităţii şi înscăunarea dogmelor au pătruns în zonele cele mai familiare ale vieţii umane.

În fond, tenisul era un joc simplu, reglementat de fileu, de tuşe şi de performanţa individuală. Nu mai e aşa. O campanie de sanctificare neîntreruptă şi la fel de necerută ca o conductă cu untură de peşte a  făcut din tenis un caz particular al justiţiei sociale şi din Williams o jucătoare cu escortă, prioritate şi bon de masă în cantina raiului.

O sportivă remarcabilă a fost transformată în agent de influenţă şi misionar printre rătăciţi şi pre-credincioşi. Publicul larg a fost trecut printr-un curs extins de reeducare din care a aflat că tenismena Williams e femeie, mamă şi de culoare dar nu aşa cum s-ar putea crede din logica depăşită conform căreia o doamnă poate sau nu juca tenis, poate fi sau nu de culoare şi are sau nu are copii - treaba ei! Nu. Serena Williams a fost livrată unui regim de glorie intangibilă. Serena! Idolul cu slujbe multiple şi simultane. O superwoman care joacă tenis în timp ce se bate, pe acelaşi teren, cu rasismul, sexismul şi alte fiice ale discriminării. Singura tenismenă care începe fiecare meci cu zeci de adversari de cealaltă parte a fileului.

Retrasă din lume, pe motiv de funcţionare defectuoasă, realitatea a fost trimisă la reparat.

Sîmbăta trecută, această formă de cult a explodat la New York şi a produs un spectacol dezonorant. Sacra Serena a pierdut pe teren şi în realitate o finală pe care presa, suflarea progresistă şi noua ei religie o declaraseră dinainte cîştigată.

Serena a pierdut. Inadmisibil! Jucătoarea Williams a răspuns cu o criză de nervi cît o creşă în grevă şi cu o aroganţă de dimensiuni episcopale. Sancţionată pentru încălcarea regulamentului într-un moment în care meciul îi scăpase din mînă, instituţia progresistă cu sediul în Williams a contrat reclamînd sexismul, a decis că arbitrul e un hoţ şi i-a ordonat să prezinte imediat scuze. După meci, la conferinţa de presă, năbădăile din teren au trecut într-un curs de propagandă aplicată. Williams şi-a liniştit auditoriul declarînd că va lupta neabătut pentru drepturile femeii, fără să precizeze dacă asta presupune şi eliminarea fileului, abrogarea dublei greşeli sau depunctarea adversarei care cîştigă prea multe mingi.

Dar problema nu e sărmana Williams. Ca orice recrut într-un cult care promite superioritatea morală fără sfîrşit şi tăgadă, Williams e un caz banal de naivitate colorată de trufie. Problema finalei de sîmbătă seara şi a lumii care s-a oglindit într-un simplu meci de tenis e efectul de masă. Orbirea luminoasă.

Finala s-a terminat fără ca figura învingătorului să mai încapă în discuţii. Naomi Osaka, a jucat tenis de clasă, a arătat valoare pură şi a cîştigat fără umbră de dubiu. Dar a cîştigat meciul greşit în faţa unui adversar care a fost declarat invincibil din motive ideologice. În consecinţă, Osaka şi, odată cu ea, noţiunea de merit s-au trezit umilite pentru delictul de realitate.

Osaka, o tînără de 20 de ani, aflată la prima finală de grand slam, a fost huiduită la ceremonia de premiere. Nu mai puţin femeie şi jucătoare de tenis decât Williams, Osaka a fost pusă în situaţia de a se scuza pentru victoria în faţa dnei Mega Williams. Flushing Meadows s-a lepădat de decorul sportiv şi a devenit, într-o clipă, o tabără de reeducare maoistă, cu inculpatul la microfon recunoscîndu-şi eroarea în faţa partidului. Ulterior, la conferinţa de presă a mult  discriminatei Williams, ofensa a fost întrucîtva atenuată. Williams a promis că nu îşi abandonează cauza. Recunoscători, ziariştii au izbucnit în apaluze. Rezistenţa la asuprire continuă!

Toate aceste manifestări incredibile, dar de grup, aberante, dar hrănite de ideal, se cheamă corupţie morală. Exact din acest motiv merită să discutăm despre un meci de tenis care ar fi trebuit să rămână al tenisului.

E greu de acceptat, dar ne lăfăim, deja, în chiria corupţiei morale şic. Iată de pildă stupiditatea fără temeri a lozincii şi a campaniei #rezist. Serios? Rezist la ce?

Corupţia morală a atins şi învins aproape toate fibrele şi gesturile lumii publice, fără ca această enormă dereglare să fie luată în seamă sau discutată cu îngrijorare. Asta, pentru că, prin definiţie, corupţia morală umblă prin lume apărată de un blindaj înfrăţit cu şantajul. Fiind acel tip de dereglare personală care se exercită pervers, în numele binelui, corupţia morală are teren liber şi nu admite adversar. Cine obiectează e duşmanul binelui şi, prin asta, automat exclus din dezbatere şi din lumea frecventabilă. Stau, cumva, realitatea şi bunul simţ în calea adevărului dobîndit prin corupţie morală? Amîndouă vor fi declarate, fără întîrziere, nule şi inexistente.

La noi, s-a spus, cu inspiraţie selectivă: corupţia (materială) ucide! Foarte posibil. Dar, dacă răspunsul la crimele de mare corupţie pesedistă e legitimarea corupţiei morale în masă, ne irosim şi tinereţile şi bătrîneţile. Adică timpul istoric.  

E greu de acceptat, dar ne lăfăim, deja, în chiria corupţiei morale şic. Iată de pildă stupiditatea fără temeri a lozincii şi a campaniei #rezist. Serios? Rezist la ce? Sîntem sub ocupaţie străină? Umblă dubele negre la vînătoare de trădători şi traficanţi de bancuri politice? PSD e un partid corupt şi ne-a dat un guvern-dezastru condus de un politician tarat care conduce un prim-ministru pre-cerebral. A fi împotriva lor e normal, dar se cheamă, la fel de normal, protest sau opoziţie. Nu rezistenţă. Cine se îndeasă la aura care picură din titulatura de rezistent e suficient de corupt moral pentru a-i insulta pe cei ce au rezistat cu adevărat. Dacă actualii protestatari sînt rezistenţi, atunci ce au fost cei ce au sfîrşit în gropi comune la Gherla?

La fel de inspirată şi bine gîndită e deviza sub care se desfăşoară campania de protest anti-PSD. Muie PSD! Aleasă alegere! O expresie adoptată din gang, un glonţ scabros care vîjîie prin parcări e desemnat scut al valorilor europene şi dă stema stindardului civic. Atenţie! Cine caută lumină, nu se-afundă în latrină.

Tenisul poate, din nou, ajuta. Astfel, răspunsul la farsa din finala de la New York nu era un răcnet din tribună cu textul Blow job to Democrats! Şi în tenis există reguli şi competenţe. Care ştiu să îndrume, măcar lexical, furia. Să luăm cazul Halep.

Acum cîteva săptămîni, Halep a jucat şi cîştigat finala turneului de la Montreal. La un moment dat, un patriot copleşit de civism a strigat din tribună: muie PSD! Venit la tenis, strigătorul era, desigur, un cunoscător. Şi ştia, printre altele, cine e Nadal şi cine e Carlos M. - antrenorul lui Nadal.

Cu o mică modulare venită din expertiză, strigătul adecvat situaţiei era: Moya PSD! Şi, cu asta, dragul de protestatar înspumat dovedea că nu e străin nici de politică, nici de tenis, nici de bun simţ.