Articol preluat din Dilema Veche

De vreme ce personajele prezente zi de zi, seară de seară, pe scena publică sînt „celebre“, mostre de notorietate pentru toată lumea, adevărate exemple de „succes“, e cu totul firesc ca cei tineri şi foarte tineri să aibă înclinaţia de a le imita, de a le lua drept modele de carieră împlinită, drept „inspiraţie“ pentru viaţa curentă (privată, comunitară, profesională). Toţi am avut, în anii liceului, înclinaţia candidă de a „aspira“ la „stilul“ cîte unei vedete. Cine n-a plecat de la vreun western ţinînd un timp mîinile depărtate de corp, ca John Wayne înainte să scoată pistolul? Cîte fete n-au adoptat, mai mult sau mai puţin discret, coafura sau decolteul cîte unei dive hollywoodiene? Mai tîrziu, pentru unii, „ţintele“ au devenit mai „sofisticate“: cîte un poet boem, cîte un artist neconvenţional, cîte un filozof „interesant“. Vine însă şi vîrsta la care apele se despart: unii rămîn copiile mai curînd ridicole ale fantasmelor lor de tinereţe, alţii îşi găsesc sinele autentic şi drumul propriu.

Aşa stînd lucrurile, „se sparie gîndul“ cînd asişti la spectacolul cotidian al lumii noastre politice, al mediilor de tot soiul, sau al „show“-urilor distribuite ca „divertisment“. Un inventar rapid scoate la iveală o tristă colecţie de insanităţi: politicieni care n-au acces la limba lor maternă, dar nici la propriile lor idei (sau la propriile lor ambiţii ideologice), guvernanţi, parlamentari şi opozanţi care se exprimă rudimentar, previzibil, neconvingător, cînd nu cad în grosolănie de mahala, în atac mitocănesc, în limbaj de bodegă şi băşcălie de ţoapă prepotentă. Nu lipsesc, e drept, nici băieţii ceva mai cultivaţi, mai „fini“, care însă, prin afilieri „utile“ şi strategii lucrative, au ales să se profileze, în comportamentul lor public, ca lichele. Nu mai vorbim de mari propagandişti ai dreptei căzuţi la pat cu stînga cea mai şubredă moralmente, nu mai vorbim de republicani ţepeni, bucuroşi să se tragă-n poză cu familia regală (şi viceversa, din păcate!), nu mai vorbim de securişti care se luptă, la sfîrşit de carieră, cu Securitatea, sau de nărăviţi ai afacerilor murdare, obsedaţi de „reforma Justiţiei“. Nici o minte normală nu mai poate face ordine în acest lupanar.

Trecem, apoi, la gazetărie: spaţiul optim al răfuielilor propagandistice, al solidarităţii de gaşcă, al capului în gură, al vulgarităţii virile. Înjurătura, blestemul, ironia de tripou ocupă tot terenul. Moderatorii adoră postura de miliţieni isterici, întrupări ale „poporului suveran“ (dar bine plătiţi de o obscură elită de sforari), „autentici“ pînă la a se simţi în studioul din care emit ca la ei acasă, mai exact ca la ei în debara, în closet, între prieteni adunaţi tovărăşeşte la o băută şi la o bîrfă. Să nu uităm categoria „deştepţilor“, pricepuţi la toate, „analişti de marcă“, abonaţi la adevăr şi la poante secrete, specialişti în speculaţia umbroasă, inaccesibilă minţilor neantrenate. Toate textele lor par să aibă drept motto, scris cu cerneală simpatică: „Hai să vă explic eu, bă boilor, cum stau de fapt lucrurile!“

Spectacolele de „varietăţi“ nu pot lipsi din acest inventar melancolic. Se cultivă neruşinarea analfabetă, abuzul exploziv de cărniţe şi ocheade, bălăngăneala languroasă de harem, indiscreţia crasă, prostul gust practicat cu ostentaţie, bîrfa grasă, chiotul şmecher, complicitatea de budoar. A cînta a devenit o combinaţie de ţipăt, gîfîială şi geamăt. Melodia e ca şi absentă, textul e jenant, coregrafia – curajos pornografică. De curînd, am picat, zapînd, pe o emisiune în al cărei titlu apărea cuvîntul „stil“. Totul se petrecea în aşa fel încît conceptul stilului să sucombe în parodie! În „juriu“ se distingea o doamnă căreia îi crescuse din cap o alcătuire arborescentă, cu sclipiri argintii, de natură să reducă vietatea de sub ea la nivelul unei rădăcinoase extraterestre. Am asistat, perplex, la un fel de concurs menit, chipurile, să aducă în faţa naţiei un monument de stil, dar care a ridicat pe podium, cu vot unanim, o domnişoară cu trăsături angulare, nervoasă, agresivă, scuturată de spasme ofensate, strălucitor prost crescută, dar contînd fără dubii pe sprijinul României şi al lui Dumnezeu! A fost apreciată „sinceritatea“ ei, „frumoasa ei nebunie“, pe scurt – ce s-o mai lungim? – „stilul“! Nu pot decît să cer, smerit, Marelui Anonim să nu îngăduie (încă) proliferarea acestui „model“ pe plaiurile patriei. Am sfîrşi într-o cochetă epilepsie…

Măcar printre politicieni lucrurile sînt mai nepretenţioase… Unul o ia razna, începînd, în mod vizibil, să se creadă marele mahăr al istoriei autohtone: suficient pînă la impudoare, glumeţ nevoie mare, fericit că a găsit vinovaţii dezastrului naţional. Sînt doar cîţiva: preşedintele, Justiţia, serviciile, NATO, UE, Soros, multinaţionalele, Securitatea, mişcarea #rezist. Dar îi vom lichida pe toţi! Prima mişcare – mutarea ambasadei noastre din Israel de la Tel Aviv la Ierusalim! Şi cîteva mitinguri cu lanterne. Un altul, frumuşel şi tont cum îl caracterizau, mai demult, cîţiva prieteni, sugerează că dna Kövesi e un fel de Ana Pauker, iar el însuşi, alături de Mazăre, Ghiţă, Vlasov, Relu Fenechiu şi alţii, o replică actuală la Maniu, Mircea Vulcănescu, Coposu, Petre Ţuţea, Gheorghe Brătianu ş.a. Asta da cultură istorică şi rigoare politică!

Cum se pot orienta tinerii de azi în această ofensivă îngrămădeală de falsuri? Ce vor alege? Ce şanse au să se formeze armonios, să capete croiala minimală a unor oameni întregi, educaţi, pregătiţi să slujească adecvat şi „cu stil“ ţara în care s-au născut? Nu se cade să abandonăm orice speranţă. Dar, în ce mă priveşte, îmi trebuie o „haltă de ajustare“, un blînd popas cu ochii spre cer…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro