Viaţa nu bate filmul, îl snopeşte. Crizele de isterie ale lui Pacino din „Carlito's Way", dialogurile siciliene ale lui De Niro din „Naşul" şi chipul încruntat al lui Chazz Palminteri din „Poveste din Bronx" sunt mofturi duioase pe lângă isprăvile Mafiei carpatine. Pentru un romancier în căutare de subiecte, România a devenit una dintre cele mai atrăgătoare menajerii interlope ale planetei. Nu lipseşte nimic din recuzita de profil. Reţelele funcţionează uns, chiar dacă din când în când televiziunile prezintă reportaje de-un minut despre arestarea unui naş de două decenii. Numele jocului? Crima organizată. Răspândire? Naţională. Centre principale? Bucureşti, Craiova, Constanţa, Bacău şi altele. Lângă trunchiurile înalte şi groase ale căpeteniilor de care ascultă şi pasărea în zbor se întinde un subarbore penal, o pegră imună la vaccinul justiţiei. Numele, dar mai ales poreclele şefilor stau la jumătatea distanţei dintre Teatrul Tănase şi Circul de Stat: Titel Crăcănatul, Cap de Porc, Pian, Răgălie, Caiac, Spoitoru, Ştoacă, Gigioc, Udilă şi, pour la bonne bouche, Genică Boierică. Nu e uitat nici Hollywoodul, în cinstea căruia unul dintre capii mafioţi din România a fost rebotezat Cimino. Un şlagăr din vremea comunismului revine la viaţă prin titlu: „În lume nu-s mai multe Românii". Asta mai lipsea.

Aburul literar al acestor personaje nu le estompează nocivitatea. „Interlop" e cu totul altceva decât anagrama lui „Interpol": biletul de acces în zonele unde omul cu frica lui Dumnezeu nu pătrunde, legitimaţia de complice, garanţia operării nestingherite. Interlopul nu e doar gorila care-i bumbăceşte pe uitucii care n-au plătit taxa de protecţie. Lucrurile au evoluat. Unii meşteri interlopi întreţin raporturi tandre cu poliţia şi serviciile secrete, locuri unde - ce să vezi? - au ciripit cu spor înainte de 1990. Alţii invită la masă politicieni, ba chiar se încumetresc cu ei, mărindu-şi alonja publică. Piovra pe care încerca s-o dizolve Corrado Cattani ar avea de aflat lucruri interesante de la dihania tentaculară cu accent oltenesc, ardelenesc sau moldovenesc. Şi oricum, în douăzeci de ani, sistemul mafiot şi pepinierele interlope din România au progresat enorm - e adevărat, cu binecuvântarea unei justiţii inerte şi a unor politicieni pentru care termenul „corupt" e un alint eufemistic. Cine vrea să se lipească ştie cui să i se adreseze. Trebuie doar să-şi precizeze afilierile şi competenţele: trafic de carne vie, recuperări, droguri, spălare de bani, contrabandă cu maşini de lux, ţigări fără timbru, extorcări.

În funcţie de puteri, talent şi influenţe, interlopii pot controla subreţele sau imperii. O asemenea poveste despre arhitectura fraudei oferă E. L. Doctorow prin romanul „Billy Bathgate" (Editura Leda, traducere de o remarcabilă naturaleţe şi vioiciune de Mihnea Gafiţa). În centrul cărţii se află un aspirant, un puşti care se visează gangster şi e gata să-şi arate fidelitatea faţă de şef. El devine treptat un auxiliar al delincvenţei, un prestator de servicii clandestine, o calfă cu mintea stricată. Perioada petrecută alături de un bandit pe nume Schultz Olandezul şi de acoliţii lui îi deschide ochii lui Billy şi-l învaţă că nimic nu pocneşte mai repede decât aţa subţire de care atârnă viaţa omului. Lichidarea inamicilor ajunge să nu mai aibă nimic spectaculos. Ea devine rutină, la fel ca trecutul străzii sau cumpăratul unei pâini. Cu condiţia ca strada să nu fie trecută lent în Craiova, iar în miezul pâinii să nu stea ascunse un pistol şi un telefon mobil.