Lucrarea va scoate la suprafaţă o serie de informaţii mai putin cunoscute despre cei 500 de ani de robie a romilor (cea mai lungă perioadă de robie în care a fost ţinut un popor), încercând să ofere explicaţii asupra prejudecăţilor şi stereotipurilor existente de ambele părţi.
 
Textul de astăzi e o mică parte din ceea ce a scris colegul Bogdan Chiriac, absolvent a Facultatii de Istorie din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza de la Iaşi si doctor in istorie a CEU, despre imaginea romilor redata de povestirile călătorilor străini.
În descrierile lor asupra robiei, majoritatea călătorilor străini s-au aplecat asupra naturii relaţiilor dintre stăpâni şi robi în încercarea de a sublinia rolul jucat de „tradiţie şi constrângere“ în perpetuarea acestui mod profund inegal de exploatare economică. Mulţi au pornit de la descrierea prevederilor existente în codurile de legi în vigoare în Principate, care consfinţeau statutul net  inferior al robilor romi (asimilaţi „bunurilor mişcătoare“) şi îi aşeza pe ultima treaptă socială. De cele mai multe ori, statutul juridic al robilor era definit „prin negaţie“, adică prin prisma acelor drepturi, libertăţi şi privilegii de care erau lipsiţi în comparaţie cu celelalte categorii sociale din Principate. Astfel, robii nu beneficiau de libertate de mişcare (cu excepţia robilor domneşti), nu posedau alte bunuri decât cele pe care le dăruia sau îngăduia stăpânul, nu beneficia nestingherit şi în totalitate de roadele muncii sale, nu îşi putea întemeia (sau menţine unită) o familie fără acordul stăpânului şi aşa mai departe. Iată cum a rezumat Barthélemy Bacheville[1] această stare de lucruri:
 
„Aceşti nenorociţi, al căror număr trece de optzeci de mii, se numesc ţigani, pe care in Franţa îi numim boemieni. Sunt în starea cea mai înjosită care s-a văzut vreodată; ei aparţin boierilor, care au drept de viaţă şi de moarte asupra lor; n-au nici un drept şi îndură totul;[…] Totuşi, nenorociţii aceştia sunt siliţi să dea «bunilor lor stăpâni» jumătate din câştig, sub pedeapsa cu moartea in caz de contravenţie[2].“
 
Un alt element important în definirea statutului robilor l-a reprezentat dependenţa lor cvasi-totală faţă de stăpâni. Majoritatea călătorilor străini se mulţumesc doar să denunţe autoritatea absolută („despotismul“) a boierilor, de bunăvoinţa cărora atârna viaţa şi bunăstarea atâtor robi. Această autoritate („tiranie denaturată“, după contele Alexandre d'Hauterive[3]), descrisă de diplomatul francez Louis d'Antraigues[4] ca un amestec de „capriciu şi cruzime“[5], poate lua forme din cele mai variate: vânzarea de robi (împreună sau separat de restul familiilor lor), aplicarea unor pedepse fizice care amintesc de torturile medievale şi chiar mutilarea sau uciderea arbitrară a propriilor robi. Un procedeu frecvent utilizat de către călătorii străini pentru a ilustra caracterului abuziv şi iraţional al acestor forme de manifestare a autorităţii stăpânilor îl reprezintă inserarea unor anecdote preluate din scrierile predecesorilor sau a unor întâmplări dramatice la care au asistat personal. Acesta este şi cazul vicarului Charles Elliot, care a asistat la vânzarea unor familii de robi:
 
„[...] Un bărbat sănătos costa 3 lire, iar o femeie 2 lire; ambele sexe sunt vândute şi cumpărate de către boieri fără nici o consideraţie pentru legăturile lor de familie. Numai cu 8 zile înainte de a ajunge la Tchernitz [Cerneţi], un boier, a cărui casă era alături de cea in care am scris aceste lucruri, a despărţit un rob care întreţinea cu munca sa o soţie şi 3 copii, trimiţând-l într-o aşezare depărtata, în interiorul tarii, in vreme ce familia lui a fost vândută altcuiva. Alt boier, care avea un ţigan ce câştiga ceva ca fierar, i-a vândut soţia şi copiii pentru a putea dispune de tot ce câştiga omul. Asemenea întâmplări nu sunt rare; dimpotrivă, sunt prea dese pentru a fi socotite drept lucruri neobişnuite[6].“
 
Pe lângă aceste vânzări de robi, pedepsele corporale reprezintă o altă formă de manifestare a „despotismului“ de factură orientală a boierilor locali care i-au revoltat pe mulţi observatori străini. Moştenire a evului mediu aspru criticate de filozofii secolului luminilor pentru cruzimea excesivă prin care sancţionau, umileau şi chiar mutilau vinovatul, pedepselor corporale aplicate în public reprezentau un spectacol grotesc care le amintea observatorilor străini sosiţi în Principate de „primitivismul“ sistemului de justiţie local. Dar ceea ce i-a revoltat şi mai mult a fost faptul că nu doar dregătorii domneşti, ci şi persoanele private (îndeosebi marii boieri) putea face uz de pedepse corporale după bunul plac. Unii călători au remarcat „arbitrariul şi cruzimea de factură orientală“ a boierilor locali, care recurgeau la tot felul de pedepse pentru a sancţionau greşelile robilor, după cum menţionează François Recordon, „prin bătăi cumplite şi fiare puse la picioare, la mâini si câteodată chiar în jurul gâtului […]“[7].

Capelanul Robert Walsh prezintă o descriere mai detaliată:

„[Romii] nu săvârşesc decât arareori crime fioroase, dar au mult mai mare aplecare către delicte minore; pentru cele mai serioase din ele sunt bătuţi crunt la tălpi la cheremul stăpânilor, iar pentru cele mai uşoare li se baga capul într-o mască de fier care se încuie pentru o perioada mai lunga sau mai scurta, si aceasta, pe lângă neajunsul pe care li-l pricinuieşte, îi împiedică şi de a mânca sau bea. [...][8].“

Aceste aprecieri generale au fost completate de o serie de amănunte culese în urma contactul direct cu proprietarii de robi şi gospodăriile boiereşti (palate fastuoase în Bucureşti şi Iaşi sau conace de ţară) în care trăiau şi trudeau numeroşi robi. Unii dintre aceşti călători străini au remarcat marea diversitatea a activităţilor îndeplinite de robi în gospodărie, cu atât mai preţuite de stăpâni cu cât erau mai specializate (bucătari, vizitii, fierari etc.) sau situaţia mai favorabilă a „robilor de casă“ în comparaţie cu cea a „robilor de ogor“, care îndeplineau muncile cele mai grele[9]. Îndeplinirea diverselor „corvezi“ şi „ascultarea“ faţă de stăpân (sârguinţa şi docilitatea) reprezentau principalele criterii după care erau răsplătiţi sau pedepsiţi robi romi. Însă în cazul roabelor, proximitatea faţă de stăpâni era relativ mai mare deoarece acestea îndeplineau o serie de activităţi suplimentare, precum îngrijirea copiilor sau supravegherea bolnavilor, care presupuneau un grad de încredere şi chiar de intimitate mai mare faţă de boieri. Ajunşi la capitolul legat de „intimitate“, călătorii străini din această perioadă au adoptat un ton mult mai evaziv, preferând, de regulă, să păstreze tăcerea asupra „legăturilor ilicite“ dintre unii boieri şi roabele lor mai tinere, fie dintr-un sentiment de pudoare (autocenzură), fie pentru a evita rigorile cenzurii oficiale. Astfel se exprimă şi diplomatul Louis d'Antraigues, care lasă cititorilor să intuiască aceste legături atunci când afirmă că „tot ce câştigă ei [robii] este al boierului, care le ia până şi femeile şi fetele după pofta sa [...]“[10].

Contactele cu boierii români, care erau, de multe ori, nu doar gazdele lor îndatoritoare, dar şi ghizii lor locali „interesaţi“[11], i-au convins pe unii călători să adopte o atitudine mai conciliantă, dacă nu asupra tratamentului robilor, atunci cel puţin asupra „caracterului“ stăpânilor. Unii călători au inserat în descrierile lor o serie de anecdote, bazate pe întâmplări la care au asistat personal, care aveau rolul de a „umaniza“ relaţiile dintre stăpâni şi robi prin sublinierea compasiunii şi a „spiritului luminat“ de care au dat dovadă unii boierii progresişti. Astfel, Christine Reinhard aminteşte de experimentul social iniţiat în jurul anului 1806 de boierul moldovean Sandu Sturdza la moşia sa din Ruginoasa, urmărind „[...] să-i dezbare de apucăturile lor sălbatice pe nişte copii jumătate despuiaţi ai unei şatre de ţigani si să-i deprindă cu lucrul“. Acest proiect care aminteşte de politica absolutismului luminat din Imperiul Habsburgic din vremea lui Iosif al II-lea (1780-1790) a eşuat deoarece aceşti copii, despărţiţi de părinţi şi supus unui regim riguros de muncă „mureau de urât şi plângeau tot timpul cerând sa se întoarcă la corturile lor muiate de ploaie si bătute de vânt.“[12]

Acest exemplu poate servi la ilustrarea mijloacelor la care recurgeau unii boieri în încercările lor pe cât de utopice, pe cât de excesive de a „îmbunătăţi“ situaţia romilor nomazi. De multe ori, aceste măsuri de îmbunătăţire se reduceau la încercarea de a-i „civiliza“, chiar şi cu forţa, pe romii nomazi prin schimbarea radicală a modului lor de viaţă. Unii călători, precum elveţianul François Recordon, au susţinut iniţiativele „paternaliste“ ale unor boieri de a-i face pe romi „utili societăţii“:

„Să nu crezi, totuşi, că în ciuda puţinei încrederi pe care o inspiră ţiganii, stăpânii nu se ocupă de soarta lor; dimpotrivă, sunt mulţi care se străduiesc din răsputeri să le îmbunătăţească situaţia şi care, chiar după ce i-au pus sa înveţe vreun meşteşug care să-i poată face folositori societăţii şi să le dea un mijloc cinstit de a trăi, au grijă în continuare să-i însoare şi să le supravegheze purtarea. În sfârşit, mai mulţi boieri români, care vădesc o mare dorinţa nu numai să  lucreze pentru fericirea patriei lor, dar să şi servească pe toata lumea, dau de mai mult timp o pildă meritorie, necruţând nici o cheltuială ca să civilizeze această speţă de oameni care, la prima vedere, părea condamnată la o existenţa animalică.[13]

Rezultatele modeste ale acestor iniţiative private, rămase destul de izolate la începutul secolului al XIX-lea, nu au reuşit, totuşi, să mascheze consecinţele negative ale robiei atât asupra robilor, cât şi asupra stăpânilor boieri. Însemnările călătorilor francezi şi englezi nu includ informaţii amănunţite asupra robilor mănăstireşti, însă în ceea ce priveşte robii boiereşti, părerea generală este că servitutea echivala cu un lung şir de corvezi istovitoare, menţinerea în ignoranţă, pedepse corporale umilitoare, şi, în multe cazuri, suferinţă sau chiar moarte. Adoptând elemente din retorica discursului aboliţionist occidental, unii călători străini au echivalat robia din Principate cu un sistem imoral de exploatare care provoca dezumanizarea robilor prin reducerea lor la condiţia de „vite de povară“. Eugène-Stanislas Bellanger a descris în termeni elocvenţi această idee:

„Statul posedă în jur de 50 000 [de robi], ceilalţi sunt împărţiţi între mânăstiri şi boieri. Câţiva dintre aceştia din urmă au până la 5-6.000, atât în casele lor, cât şi în castelele lor. Îi împovărează cu muncile cele mai istovitoare şi ignobile, îi vând sau îi schimbă în anumite perioade ale anului ca pe o turmă de animale, care are preţ în funcţie de vârsta, forţă şi sex; şi atât de rele sunt tratamentele la care sunt supuşi frecvent, încât pentru a se sustrage acestora, aceşti nefericiţi se mutilează sau se sinucid.“[14]

Nici stăpânii nu erau imuni la „efectele corupătoare“ ale robiei. Unii călători străini au pretins că boierii români erau prinşi într-un veritabil cerc vicios, nefiind nici „dornici“, nici înclinaţi să se lipsească de serviciile robilor romi datorită obişnuinţei şi moleşelii „luxului oriental“. Boierii trăiau din copilărie înconjuraţi de robi şi deprindeau treptat de la aceştia unele „obiceiuri necuviincioase“ şi „superstiţii absurde“ care i-ar împinge pe panta „declinului moral“. Iată cum a descris William Wilkinson acest proces, care i-ar afecta pe copiii boierilor încă din leagăn, în braţele doicilor rome şi ar continua până la maturitate, prin consumarea mâncărurilor prost gătite de servitori lor romi:

„Bucătăriile boierilor sunt nu mai puţin dezgustătoare decât o troacă de porci datorită obiceiurilor murdare ale robilor şi a lipsei de atenţie a stăpânilor. Înclinarea incorigibilă a acestor servitori către viciu şi lene dau naştere la permanente necazuri şi neplăceri [...] Copiii boierilor sunt crescuţi în grija acestor servitori destrăbălaţi [romi]. Femeile de condiţie înaltă, neavând obiceiul de a-şi alăpta copiii, îi lasă în grija unei doici ţigănci, al cărui stil de viaţă o expune neîncetat la tot felul de boli care afectează cu siguranţă calitatea laptelui şi al cărui regim alimentar precar şi obiceiuri dezgustătoare afectează cu certitudine sănătatea copiilor.[15]


[1] Barthélemy Bacheville (decedat în 1835), ofiţer francez în armata napoleoniana, care s-a refugiat cu fratele sau, Antoine, în Moldova în anul 1817 pentru a scăpa de persecuţia noului regim monarhist restaurat în Franţa după 1815. A reuşit să obţină un post de institutor în casa marelui spătar Ioan Cănănău din Iaşi. Şi-a prezentat impresiile pitoreşti asupra capitalei Moldovei în lucrarea intitulată Voyages des frères Bacheville..., publicată la Paris (ediţia a doua) în anul 1822. Pentru mai multe detalii, vezi Georgeta Filitti ş.a. (ed.) op. cit., vol. 1, pp. 721-722.
[2] Barthélemy Bacheville, op. cit., p. 223.
[3] Comte d“Hauterive, op. cit., p. 108.
[4] Louis Emmanuel d“Antraigues (1753-1812), diplomat francez ataşat ambasadei Franţei la Constantinopol, care a vizitat Dobrogea şi Moldova în anul 1779. Şi-a publicat impresiile de călătorie în lucrarea Voyages du comte d'Antraigues en Turquie, rămasă în manuscris. Pentru mai multe detalii, vezi Maria Holban ş.a. (ed.), op. cit., vol. X, partea I, pp. 285-289.
[5] Ibid., pp. 300-301.
[6] Charles Elliot, op. cit., p. 159.
[7] François Recordon, op. cit., pp. 58-59.
[8] Robert Walsh, op. cit., p. 275.
[9] François Recordon, op. cit., p. 56.
[10] Maria Holban ş.a. (ed.), op. cit., vol. X, partea I, pp. 300-301.
[11] Dan Amedeo Lăzărescu, Imaginea Ronâniei prin călători, vol. I, Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1985, p. 319.
[12] Georgeta Filitti ş.a. (ed.) op. cit., vol. 1, p. 295.
[13] François Recordon, op. cit., p. 59.
[14] Eugène-Stanislas Bellanger, op. cit., vol. 2, p. 115.
[15] William Wilkinson, op. cit., pp. 173-175.