Olandezul acesta ca un monarh intangibil sau ca un chimist preocupat, care permanent scrie ceva într-un carnet, e un învingător după reţetă.

Un nesuferit care şi-a câştigat respectul.

În primul său sezon la Ajax, ziariştii râdeau de el. Van Gaal pedala excesiv pe o noţiune care a ajuns, târziu şi prost, şi în marile companii din România: „team-building". Punea fotbaliştii să se ţină de mână, să-şi vorbească deschis, să se susţină, să se sacrifice, să pună întotdeauna interesul personal pe plan secund, aşa, ca îndrăgostiţii.

Van Gaal - durul e doar jumătatea vizibilă de adevăr. Pe străzile din Amsterdam, unde a crescut, înveţi repede: cei puternici sunt cei disciplinaţi. Van Gaal a fost cândva un mijloaş mediocru. Unii spun că era cel mai inteligent mijlocaş, dar tot ei spun că era şi cel mai lent mijlocaş. Van Gaal construieşte cu migală, după aceeaşi formulă. De aceea a eşuat la naţionala Olandei, unde nu mai era nimic de construit.

Copiii României din anii '80, care au crescut printre macarale pentru a naufragia acum între „dead-line-uri", cu căştile în urechi, ascultă pe internet un cântec despre fotbalul lor. La refren apar o minge şi aceste cuvinte: „Noi plângeam o săptămână, atunci când ni se spărgea".

Van Gaal nu plânge nici când se califică în finala Ligii cu Bayern, dar sigur suferă când se sparge o minge aiurea. Tot pasiune e.