La răscruce: eseu despre condiţia sinucigaşului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aflu că acum trei săptămâni s-a sinucis un creator de modă celebru. Cu două săptămâni în urmă s-a sinucis un bucătar celebru – unul dintre cei mai cunoscuţi bucătari ai lumii. Nu, nu mă voi întreba în acest text de ce se sinucid oamenii, le las psihologilor această sarcină ingrată, deşi cred că, dacă vrem să descoperim un răspuns corect şi să mergem până la capăt, acest răspuns nu se află pe terenul psihologiei.

Răspunsul se află pe un alt teren, mai vechi cu câteva mii de ani decât cel al psihologiei – nu vorbesc de New Age, nici de elucubraţiile lui Oreste, vorbesc, evident, despre metafizică.

Mă voi întreba în acest text exact lucrul opus, şi anume de ce nu ar trebui să se sinucidă oamenii. Nu îi condamn, în nici un caz, pe cei care se sinucid, şi în nici un caz nu sunt eu în postura de a emite judecăţi cu privire la damnarea lor. Voi încerca, pur şi simplu, să arăt ce este sinuciderea – şi de ce este ea un gest nu doar nesăbuit, ci unul dintre cele mai nesăbuite gesturi pe care le poate comite cineva. Înainte de a începe, mai spun un lucru: textul are, pentru mine, şi o semnificaţie personală. În ultimii 6 ani, nu mai puţin de 7 prieteni sau apropiaţi au încercat, într-un fel sau altul, să se sinucidă. Cei mai mulţi au şi reuşit. Asistăm, în ultimii ani, la o epidemie de sinucidere, aşa cum arată şi acest articol despre creşterea alarmantă şi constantă a sinuciderii în rândul adolescenţilor în Statele Unite, acest raport al CDC, şi această analiză care porneşte de la raportul CDC. Iar acest lucru este nu doar alarmant, este, într-un anumit sens, de-a dreptul apocaliptic. Voi explica mai jos în ce sens.

„Voi pune capăt suferinţei aici şi acum”

Înainte de a porni, încă o precizare. Nu voi vorbi deloc în acest text despre cazurile clinice, despre acele situaţii unde există o afecţiune psihică gravă. Aceste cazuri nu intră în sfera filosofiei de viaţă şi chiar Biserica, din câte ştiu, face pogorăminte în astfel de situaţii. În fapt, în acest text nu voi dialoga în mod direct cu potenţialii sinucigaşi sau cu cei care cochetează cu astfel de idei. Ci mă voi raporta la un anumit tip de discurs care se poate constitui în factor favorizant în situaţii limită.

1. Sinucigaşul îşi spune: nu mai merită să trăiesc. Suferinţa este prea mare. Îi voi pune capăt, aici şi acum – am dreptul să o fac, e bine să o fac, e oportun să o fac,  vreau să o fac, şi ştiu exact metoda prin care pot face asta. Dar este sigur sinucigaşul că va pune, în fapt, capăt suferinţei, şi nu o va prelungi pentru eternitate? Toate marile tradiţii spirituale ale omenirii condamnă sinuciderea şi nu o fac pentru că această practică ar priva Statul sau Sistemul de nişte mână de lucru ieftină sau de nişte sclavi – cum spun unii concetăţeni de-ai noştri „iluminaţi”. În treacăt fie spus, această formă de „iluminare” aminteşte de orbecăiala proverbială a orbului care-i conduce în prăpastie pe ceilalţi orbi. În fapt, condamnarea sinuciderii este mai veche decât orice Stat şi decât orice Sistem. Unul dintre motivele principale pentru care o condamnă este acesta: cel care se sinucide nu pune capăt suferinţei, ci o prelungeşte, îşi face din suferinţă un tovarăş de drum permanent pe lumea cealaltă.

2. Sinucigaşul îşi spune: nu mai merită să trăiesc. Suferinţa este prea mare. Îi voi pune capăt, aici şi acum – am dreptul să o fac, e bine să o fac, e oportun să o fac,  vreau să o fac, şi ştiu exact metoda prin care pot face asta. Dar este sinucigaşul sigur că are dreptul să se sinucidă? Toate marile tradiţii spirituale ale omenirii condamnă sinuciderea, spunând că nimeni nu are, în fapt, dreptul să se sinucidă. Viaţa este un dar – că este primită în dar de la zei, sau de la Dumnezeu, un lucru este sigur: acela că omul nu s-a făcut singur şi nu şi-a oferit singur viaţa. Or, un dar trebuie tratat exact ca un dar: trebuie respectat, iar cel care îl primeşte este dator cu recunoştinţă faţă de cei sau Cel care i l-a oferit. Ce recunoştinţă este aceea, când tu arunci darul fix în noroiul din mijlocul drumului?  

„Suferinţa este prea mare”

3. Sinucigaşul îşi spune: nu mai merită să trăiesc. Suferinţa este prea mare. Îi voi pune capăt, aici şi acum – am dreptul să o fac, e bine să o fac, e oportun să o fac,  vreau să o fac, şi ştiu exact metoda prin care pot face asta. Dar este sinucigaşul sigur că vrea să o facă? Suferinţa ridică, în fapt, ziduri – un om aflat în suferinţă nu este el însuşi, nu este, în orice caz, un om capabil să ia cu luciditate într-o chestiune de viaţă şi de moarte. În special când acea chestiune priveşte viaţa sau moartea lui. Gândeşte el limpede? Se află sufletul lui într-o stare de aşezare – sau se află într-o stare de frică, de derivă, de tulburare? Aceasta e, în fapt, o circumstanţă atenuantă pentru sinucigaş şi e, foarte probabil, o circumstanţă de care Dumnezeu se va agăţa la Judecata sa. Nu e o circumstanţă atenuantă pentru cei apropiaţi sinucigaşului, care au fost, poate, fie prea ocupaţi, fie prea nepăsători, fie prea timizi ca să intervină şi să-l tragă la timp de pe marginea prăpastiei.

4. Sinucigaşul îşi spune: nu mai merită să trăiesc. Suferinţa este prea mare. Îi voi pune capăt, aici şi acum – am dreptul să o fac, e bine să o fac, e oportun să o fac,  vreau să o fac, şi ştiu exact metoda prin care pot face asta. Dar este sinucigaşul sigur că suferinţa este, în fapt, prea mare? Creştinii susţin, şi susţin acest lucru pe baza Revelaţiei Colective a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, şi pe două milenii de istorie creştină, că şi dacă suferinţa şi crucea sunt mai mari decât putem noi suporta, Dumnezeu, prin Fiul Său, nu-l lasă pe om singur în această suferinţă. Ci suferă şi poartă o parte din povară împreună cu el. Nu minimizez, prin asta, în vreun fel mucenicia celui care suferă (orice alt cuvânt în afară de „mucenicie” mi se pare a fi aici prea slab). Dar pentru ca această suferinţă, această mucenicie să-şi găsească sensul şi să-şi primească cununile (folosesc, iarăşi, un cuvânt din sinaxarul creştin), lupta trebuie purtată până la capăt. Îmi veţi spune aici că invoc, prea mult, viziunea creştină – voi spune că orice om care suferă ajunge la un moment dat, fie conştient, fie inconştient, foarte aproape de viziunea creştină. E ca în bancul: „orice om e un ateu, până în momentul când cade avionul şi începe să se roage”; doar că sensul e mult mai profund decât al bancului – cei care au trecut printr-o mare suferinţă sau care au fost lângă cineva care a trecut printr-o mare suferinţă mă vor înţelege, cred, cel mai bine.

„Nu merită să mai trăiesc”

5. Sinucigaşul îşi spune: nu mai merită să trăiesc. Suferinţa este prea mare. Îi voi pune capăt, aici şi acum – am dreptul să o fac, e bine să o fac, e oportun să o fac,  vreau să o fac, şi ştiu exact metoda prin care pot face asta. Dar este sinucigaşul sigur că e bine să o facă? Cel care se sinucide nu se distruge doar pe sine. Cel care se sinucide distruge un univers. Casa lui, cei dragi, apele, munţii, norii, ploaia, planetele, stelele, eonii dispar o dată cu el. Din punctul de vedere al sinucigaşului, gestul sinuciderii nu e echivalent cu detonarea unui trilion de bombe atomice. Este mult mai rău decât detonarea unui trilion de bombe atomice. Este detonarea unui trilion de bombe atomice la puterea un trilion, care aruncă un aer întregul Univers, dincolo de marginile sale. Acesta este sensul în care spuneam că gestul sinucigaşului este, la modul literal, unul apocaliptic.

6. Sinucigaşul îşi spune: nu mai merită să trăiesc. Suferinţa este prea mare. Îi voi pune capăt, aici şi acum – am dreptul să o fac, e bine să o fac, e oportun să o fac,  vreau să o fac, şi ştiu exact metoda prin care pot face asta. Dar este sinucigaşul sigur că nu merită să mai trăiască? Prin sinucidere, el le spune casei lui, celor dragi, apelor, munţilor, norilor, ploii, planetelor, stelelor, eonilor că nu sunt suficient de frumoase, de interesante, de misterioase pentru a trăi pentru ele. „Frumuseţea voastră nu mă inspiră, tristeţea voastră nu mă mişcă, misterul vostru nu mă incită în vreun fel”, le spune sinucigaşul. Ce jignire mai mare pentru toate aceste minunăţii, pentru toate aceste paradoxuri, pentru toate aceste mistere care aşteaptă de la noi o dezlegare?

7. Sinucigaşul îşi spune: nu mai merită să trăiesc. Suferinţa este prea mare. Îi voi pune capăt, aici şi acum – am dreptul să o fac, e bine să o fac, e oportun să o fac,  vreau să o fac, şi ştiu exact metoda prin care pot face asta. Dar este sinucigaşul sigur că e bine să o facă? Toate marile tradiţii spirituale ale omenirii  ne prezintă viaţa ca o pedagogie. Creştinismul ne spune că viaţa este o şcoală, iar moartea – un examen. Un fel de examen de BAC, sau de licenţă, dacă vreţi; în orice caz, unul din marile examene, în fapt, cel mai mare examen. Ca orice examen cu adevărat important, e o probă pe care o dăm o singură dată. Aţi avut vreodată cu un elev care iese de la BAC după o oră, când BAC-ul are, în fapt, trei ore? Şi care dă foaia goală, sau dă o ciornă, cu nişte idei duse doar până la jumătate? Ei bine, acesta este sinucigaşul. Şi de aceea se spune că sinucigaşul îl ispiteşte, prin gestul său, pe Dumnezeu. Iese din examen după o oră şi îi dă o foaie pe care sunt doar nişte mâzgălituri. Apoi, desigur, îi cere indulgenţă – o indulgenţă pe care Dumnezeu nu ştim dacă va considera sau nu de cuviinţă să o ofere.

Iadul anomiei – mai negru şi mai adânc decât iadul sinucigaşilor

Am lăsat trei lucruri la urmă. Primul dintre ele este cel mai puţin important. Primul se referă la mijloace. Sinucigaşul care chiar vrea să se sinucidă îşi alege un mijloc care să fie eficient; al doilea criteriu este ca mijlocul să fie, pe cât posibil, puţin dureros. Îi voi lăsa, iarăşi, pe psihologi să ne povestească despre ce mijloace predilecte folosesc femeile, şi ce mijloace predilecte folosesc bărbaţii. Voi spune doar atât – că nici un mijloc nu este infailibil şi că unele mijloace pot produce mutilări permanente, pentru tot restul vieţii, în cazul în care sinucigaşul scapă; şi că, orice mijloc ar alege, sinucigaşul va lăsa în urmă o imagine macabră şi dezolantă care le va marca minţile, sufletele şi vieţile celor dragi.

Al doilea se referă la excepţii. Sunt cunoscute excepţii legate de sinuciderea din motive de onoare sau ca sinuciderea ca formă de protest, de pildă în lumea romană sau japoneză; putem spune însă că aceste excepţii nu ţin atât de o tradiţie spirituală, cât de o cutumă care funcţionează la nivelul unei societăţi într-un timp şi într-un loc anume. În plus, acest tip de sinucidere nu porneşte din disperarea sau din egoismul individului; prin faptul că este dictat sau chiar impus de cutumă, are ca scop curăţarea onoarei familiei sau a grupului prin prisma acelei viziuni şi a acelei cutume. În alte cazuri, sinucigaşul atrage atenţia prin gestul său asupra unor nedreptăţi flagrante a căror victimă este o anumită familie sau un grup. Într-un fel, această sinucidere este o jertfă sau un sacrificiu, pentru ca ceilalţi membri a familiei sau ai grupului să continue să trăiască. Un alpinist care îşi taie coarda pentru a-i salva pe ceilalţi alpinişti agăţaţi mai sus de el de aceeaşi coardă nu se sinucide, ci se jertfeşte pentru camarazii săi.

Al treilea se referă la înmormântare. Am auzit de curând vocile unor reformatori şi progresişti care spumegau împotriva Bisericii deoarece aceasta nu face slujbe pentru sinucigaşi, nu se roagă pentru ei în slujbele de obşte şi le refuză acestora înmormântarea în pământ sfinţit. În fapt, Biserica este foarte înţeleaptă să procedeze aşa, şi nu are de ce să cedeze în faţa reformatorilor progresişti. Progresiştii – sau, mai corect spus, regresiştii – ar face bine, pe de altă parte, să scotocească un pic şi să afle pe ce se bazează poziţia Bisericii. În treacăt fie spus, regresia acestor reformatori este mai adâncă şi mai (auto)distructivă decât credem; ei nu se întorc în păgânism, deoarece păgânismul păstra, încă, un o claritate metafizică cu privire la moarte şi la viaţă, şi o claritate logică cu privire la respingerea silogismelor şi a sofismelor. Regresia este în pre-păgânism, dacă a existat aşa ceva în istorie. Regresia este spre anomia morală – or, iadul anomiei este chiar mai negru şi mai adânc decât iadul sinucigaşilor.

Oasele sfântului şi oasele sinucigaşului

Poziţia Bisericii se bazează, în fapt, pe toate cele şapte puncte de mai sus. Sinuciderea este un mod de a prelungi suferinţa în eternitate; este neglijarea şi chiar batjocorirea unui dar; este un gest făcut în absenţa lucidităţii şi a unei bune aşezări sufleteşti; este o nesocotire a faptului că nici o cruce nu este peste puterile celui care este menit să o ducă; este un gest care distruge întreg Universul; este o jignire adresată întregului Univers; şi este un abuz faţă de mila lui Dumnezeu – şi o ispitire a lui Dumnezeu. Creştinismul a fost acuzat că în Evul Mediu a separat, foarte clar, oasele sfântului de oasele sinucigaşului. Că au considerat că oasele sfântului sunt suficient de bune pentru a vindeca oraşe întregi – şi trebuie puse, de aceea, în mijlocul bisericilor şi a pământului sfinţit. Iar oasele sinucigaşului pot fi suficient de rele pentru a contamina oraşe întregi, şi de aceea ele trebuie îngropate în afara pământului sfinţit (ba chiar la o răscruce de drumuri, în afara oraşelor şi a satelor, după unele obiceiuri medievale). Veţi spune, poate, că este o imagine prea medievală, şi că nu mai „trăim în Evul Mediu”. Totuşi, vă invit să priviţi această delimitare prin perspectiva celor şapte motive de mai sus; nu să o acceptaţi, ci doar să o priviţi, să vă gândiţi la ea din acest unghi. Şi să păstraţi, în acest timp, în minte şi un alt aspect – dintre toate marile religii, creştinismul este singura care face o delimitare foarte netă între sfânt şi sinucigaş.

Sunt sufletele sinucigaşilor lipsite, din perspectiva creştinismului, de orice speranţă? Nimeni nu ştie şi nimeni nu are dreptul să emită verdicte. Eu spun – şi atrag atenţia că este o interpretare personală, nu ştiu ca aceasta să fie o poziţie dogmatică – eu spun, aşadar, că nu este interzisă rugăciunea individuală pentru o rudă sau un prieten care a făcut acest gest necugetat. Mai spun – şi de data aceasta exprim o dogmă, şi nu o părere personală – că Dumnezeu stă, din 24 de ore, 23 de ore pe tronul milei, şi o singură oră pe tronul judecăţii. Pentru fiecare om, Dumnezeu găseşte căi şi argumente pentru a ne salva. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să abuzăm de mila Lui sau să-L ispitim neglijând, ba chiar aruncând în noroi cel mai mare dar pe care ni L-a dat. Înseamnă doar că nu trebuie să ne repezim să dăm sentinţe şi să condamnăm când alţii comit un gest de o nesăbuinţă extremă şi abuzează de mila Lui.

Şi mai înseamnă că, atunci când ajungem la o mare răspântie a vieţii, la una dintre dureroasele răspântii ale vieţii, în faţa noastră se pot deschide două drumuri – orice om poate să aleagă între a distruge, o dată cu sine, şi pământul, şi cerul; şi a îşi asuma crucea şi suferinţa până la capăt, pentru a moşteni, prin asta, şi cerul, şi pământul.

Pe acelaşi subiect:

De ce avem nevoie de un scop? – link aici
Esenţa Creştinismului –
link aici
Creştinismul – cea mai persecutată religie? –
link aici
Cel mai mare caz de martiriu creştin al vremurilor noastre –
link aici
Femeia – un martor prost? –
link aici
O meditaţie înaintea Învierii Domnului – câte profeţii din Vechiul Testament se împlinesc în Iisus Hristos? –
link aici  
Emmanuel Macron: Raţiunea fără credinţă e condamnată să se înnămolească în iluzia propriei omnipotenţe –
link aici
Karl Marx a avut dreptate? –
link aici
De ce nu cred în literatura motivaţională (însă vă recomand nişte bloguri pe care le urmăresc) –
link aici
Testul unei bune religii şi noile acuzaţii aduse dlui Vasile Bănescu –
link aici

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite