La televiziune, în primul rând (pe France 24 şi pe CNN). Aşadar, în timp real, cum se spune. Însoţite, fireşte, de comentariile din studio. Am citit şi presa. Nu doar cotidienele, ci şi săptămânalele. Ultimele, întârziate faţă de evenimente, ca şi, pentru mine, presa românească. Întârzierea aceasta mi-a pus problema cea mai interesantă. Am putut verifica valabilitatea comentariilor anterioare evenimentelor. Obişnuiţi cu timpul real, nu mai dăm atenţie diferenţelor, câteodată frapante, dintre părerile comentatorilor şi realitate. Mi s-au impus câteva constatări interesante.

Prima este că prevedem mai degrabă trecutul decât viitorul. Suntem tentaţi să credem că evenimentele viitoare ţin seama, într-o măsură mai mare sau mai mică, de ceea ce s-a petrecut înainte. Aceasta se cheamă gândire pe model. Avem o matriţă în care ni se pare normal să includem evenimentul ce va să vină. Nimeni n-a prevăzut, bunăoară, reacţia lui Mubarak, nici în seara în care toată suflarea de la faţa locului sau din faţa televizoarelor se aştepta să demisioneze, nici a doua zi dimineaţa când a fost luată prin surprindere de declaraţia lui Suleiman. Citite după aceste reacţii contradictorii, articolele erau mai degrabă de părerea că Mubarack se va ţine tare, neputând fi lăsat de armată ca Ben Ali şi având şi sprijinul reafirmat al americanilor. Semnificativ este cum s-a înşelat însuşi şeful CIA. Şi el se baza, s-ar zice, pe model, adică pe reacţia standard a celor asupra cărora SUA exercită de obicei presiuni. Mubarack a avut dreptate să afirme că Obama e bine intenţionat, dar nu cunoaşte Egiptul. Dacă îl cunoştea, nu-l alegea ca loc al primului său discurs referitor la lumea arabă.

A doua constatare este că previziunile se bazează pe prejudecăţi ideologice mai curând decât pe judecăţi politice. N-a lipsit din niciun comentariu, inclusiv din cele mai inteligente, discuţia despre riscul islamizării, odată dictatorii arabi alungaţi. Risc teoretic cât se poate de demn a fi luat în considerare, dar care a blocat adaptarea gândirii la realitate, ca să nu mai vorbim de bâlbâiala, în consecinţă, a iniţitiativelor politice concrete. Mai mult, s-a discutat şi răsdiscutat despre improbabila capacitate a islamului de a se împăca până la capăt cu democraţia. În aceeaşi ordine de idei, până acum două zile comentatorii n-au inclus Libia pe lista unei eventuale revolte. Şi, iată, au avut loc deja lupte de stradă, cu morţi şi răniţi. Toate „fineţurile" de interpretare, cum ar fi absenţa din Egipt, spre deosebire de Tunisia, a societăţii civile sau rolul diferit al armatei, menite a sugera că lucrurile ar merge diferit, s-au dovedit prizoniere ale aceleiaşi neputinţe de a ieşi din cercul strâmt al unor idei preconcepute.

În fine, o dificultate de a anticipa evenimentele provine din analiza efectelor şi nu a cauzelor. Primele sunt mai uşor de constatat, căci se văd cu ochiul liber, decât ultimele, care presupun o cunoaştere superioară a realităţii locale. Ignoranţa politică e de vină. A noastră, a comentatorilor, dar şi a unor politicieni, precum ministrul de Externe al Franţei, care îi oferea lui Ben Ali, cu câteva zile înainte de sfârşit, consultaţie în materie de menţinerea ordinii..