Dacă aş fi regizor, acum m-aş apuca de filmul „Un troleu numit România”. Ce se întâmplă în troleul ăla se întâmplă în toată ţara. Sau, ca să vorbesc doar din experienţă, în tot sudul ţării.

Nu avem reguli, iar dacă avem, nu ne pasă de ele. Nici nouă, nici ălora care ar trebui să-i sancţioneze pe cei care le încalcă.

Ignorăm semaforul. Trecerile pentru pietoni. Coşurile de gunoi. Limitările de viteză. Natura. Oraşul, satul, judeţul. Când suntem răciţi scuipăm pe jos pentru că nu ne pasă de celălalt. Când fumăm în maşină, zvârlim chiştocul pe geam fiindcă nu se face să murdărim scrumiera noastră. Dacă avem un sac de moloz, îl aruncăm în marginea satului, pe dreapta potecii, unde nu e terenul nostru. Pentru tarlaua noastră, însă, facem moarte de om.

E Crăciunul, Paştele, 1 Mai, ziua mea, a nevestei sau tai un porc? Scot difuzoarele în curte şi pun manele. Nu-mi pasă de cel de lângă, el trebuie să îndure - e democraţie, e curtea mea şi, în fond, oameni suntem. Poliţiştii, care nu de puţine ori se deosebesc de cei reclamaţi doar prin uniformă, preiau rolul popii: „hai, domle, iartă-l şi mata”. Popa, în contrapartidă, preia rolul poliţistului: te „amendează” oricând apucă - la botez, împărtăşanie sau moarte.

Nu poţi să baţi o ţeavă în curte dacă nu legi un câine de ea, sperând s-o păzească. Ca să fii sigur, legi încă un câine, care să apere primul câine. Se fură. Orice. Până şi iarbă, de care pajiştile sunt pline. Clădeşte o căpiţă de fân diseară şi fă imprudenţa de a nu dormi lângă ea: dimineaţa n-ai s-o mai găseşti.

Presa, în general abuziv numită aşa, e un model de mârlănie. La televizor vezi filmuleţe în care burtoşi asudaţi şi scărpinători la buric fac grătare îmbulzindu-se lângă un firicel de apă cu miros de closet. „Românii sărbătoresc la iarbă verde” e ştirea care deschide jurnalele, de parcă românii tocmai ar cuceri planeta Marte. Personaje care ar trebui să dea declaraţii în faţa procurorilor fac emisiuni, iar cei care ar trebui promovaţi sunt ignoraţi cu un dispreţ suveran. Amantlâcurile unui  manelist „celebru” au mai mare căutare decât reuşitele unui olimpic curtat de Harvard.

Când avem un zvâc, îl dedicăm unui scop derizoriu. Vopsim cu var toţi copacii şi tufele de pe marginea şoselei, dar nu ne ocupăm de gropile din asfalt. Ne dăm cu gel, dar uităm de existenţa deodorantului pentru subţiori.

De zece ani ne livrăm speranţele unor inşi care ne promit fie „România bunului-simţ”, fie „România lucrului bine făcut”. Ceva în noi - măcar în unii dintre noi -, pare să vrea să ne scoată la suprafaţă, peste luciul haznalei. Cu condiţia să nu participăm activ. Nu vrem să înotăm, să ne zbatem, ci aşteptăm, placizi, colacul de salvare de la cineva care stă pe buza fosei, îngrijorat că-şi murdăreşte paltonul.

Avem şi modele: Mioriţa, cu oierul ăla abulic, şi creştinismul, din care cei mai mulţi n-am priceput decât că salvarea stă în Altul, în Cel Ales şi că, dacă vrem o lume mai bună, trebuie să aşteptăm lumea Cealaltă, singura în care fericirea e permisă şi realizabilă. Când rezultatul încropelii e un dezastru, când lipsa noastră de angajament şi de competenţe se termină cu un fiasco, avem în mânecă explicaţia: „aşa a vrut Dumnezeu”. De exemplu, Dumnezeu a vrut mană, iar eu n-avea rost să mai stropesc cu fungicid, mai bine stau la umbră şi mă uit la telenovele.

Concluzia? Eu cred că nu e ultima bătaie filmată pe care o vom vedea în 2015. Ne-a fost promisă strategia, „Pas cu pas”, dar nu ştim în ce direcţie să facem paşii şi nici câţi sunt până la destinaţie. Pot să aproximez că e un pas mic pentru omenire, dar uriaş pentru noi.