Mi-am dat seama de asta, recitind legenda dediţelului. Dacă mă gândesc bine, Lili+Costică, de pe braţul statuii lui Mihai Viteazul, e în fond un act de mare forţă. Şi-o să vă spun şi de ce.

Se zice că dediţelul a fost cândva un tip foarte înfumurat, ştiţi, genul ăla, pe care toată lumea îl adoră, însă pentru el nu este de ajuns. Frumos şi umbrit de aburii unor idei, chiar dacă nu-l asaltau gândurile, părea un mare gânditor. Întotdeauna dichisit, mereu îmbrăcat în catifea, aproape de fiecare dată impecabil. Nu transpira, nu i se umfla faţa, nu avea momente în care să-şi arate micii monştri dinăuntru.

Cu toate acestea, era trist ca o satuie de bronz, pe umărul căreia a poposit o pasăre nepăsătoare.

Într-una din zilele lunii octombrie, când Bucureştiul se aurise, acest băiat plin de ifose şi-a anunţat părinţii că era gata să  plece în lume. Nu voia să urmeze şcoli înalte, nici nu era bântuit de gândul căpătuirii, ci pur şi simplu voia să afle misterele pădurii. Şi-şi alesese ca loc al experimentelor Cotrocenii, de unde puţini se mai întorceau pe vremea aia. Era una dintre cele mai încâlcite păduri, pline de vipere şi de stafii. Dar tot acolo s-ar fi aflat şi fântâna celor trei zâne. Iar despre apele păzite ştim deja destule, ca să ne închipuim de ce miracole erau în stare. Şi de bine şi de rău.

Părinţii, de! - cum sunt toţi părinţii - n-au vrut să-i spulbere visul, ba chiar l-au încurajat să plece, fiindcă există încă destui părinţi care mai cred în valoarea drumului greu şi-a cărărilor neumblate. I-au cerut totuşi un sigur lucru şi anume să lase un semn pe la fiecare fântână din care va bea apă.

Plin de fumuri, tânărul bărbat a luat-o spre pădure, dar înainte de-a ajunge la ea s-a oprit la o fântână. A băut apă şi-a plecat mai departe, uitând cu totul sfatul părintesc. Dar n-a făcut nici trei paşi. N-a apucat nici să-şi dea seama ce greşeală făcuse. Picioarele i s-au împotmolit, iar în fundul gâtul l-a ars amintirea lumii pe care-o lăsase. Nu mai era trist, nici dornic să găsească apele fermecate, căci devenise pe nesimţite o plantă plăpândă, un dediţel catifelat.

Mi se pare minunată această poveste care explică mai mult rolul semnelor decât istoria unei flori. Să-ţi laşi numele pe sânii lui Venus din Milo, să-ţi laşi iniţialele pe marile monumente, ca să ştie părinţii tăi pe unde-ai trecut! Deşi pare un act crud şi vulgar, inscripţia subiectivă e, în povestea aceasta, o obligaţie, demnă de acel om, conştient de sine în asemenea măsură încât e gata să-şi marcheze teritoriul. Şi cum altfel să-ţi faci harta personală, dacă nu folosindu-te de obiective nemuritoare sau măcar despre a căror lungă durată nu te îndoieşti?

Trăim în epoca ipseităţii aurite, iar vechile valori îşi încheie viaţa. Numai sinele contează, iar dacă cineva zice altfel, minte sigur.

Arogantul dediţel a uitat să-ţi scrijelescă numele pe cheiul fântânii, iar într-o clipă a pierdut nu doar viaţa lui, aşa înfumurată cum era, ci şi visul în care crezuse. Condamnat să privească  pentru totdeauna pădurea, care i se întindea în faţă, de fapt el a fost osândit să-şi trăiască eşecul la infinit. A fost pedepsit pentru că n-a putut să distrugă lumea veche în numele visului său şi să-ţi ridice statuia peste alte statui sfărâmate.

Asta se spune într-un mit vechi, de-acum o sută de ani. Dar să ştiţi că eu am văzut destui inşi, care, deşi s-au semnat peste capodopere şi şi-au scrijelit numele pe fântâni, au rămas până la urmă tot nişte dediţei care privesc cu mâhnire spre Cotroceni.

Homeric, nu-i aşa?