Lipsa simţului critic se vede înainte de toate în mass-media. Nici nu putea fi altfel. Exerciţiul comunicării publice este cel mai evident. Or, punerea pe faţă în slujba unor partide sau/şi cercuri financiare a compromis pe termen lung credibilitatea informaţiei jurnalistice. Mai mult, prin reducerea jurnalismului la mercenariat, s-a reuşit dezactivarea unor funcţii esenţiale pentru încă tânăra noastră democraţie: sancţionarea ilegalităţii şi dezbaterea publică onestă. În locul acestora au fost perfecţionate campania monodirecţionatä, scandalul plănuit şi asasinatul moral.

Expresie a spiritul critic prin excelenţă, spaţiul cultural este şi el atins de duhul mercenariatului. După jumătate de secol de polarizare, când oamenii noştri de cultură se împărţeau în colaboratori ai regimului şi opozanţi ai acestuia, înregistrăm azi o explozie vulcanică a orgoliilor. Este simptomatic faptul că în ultimele două decenii şi jumătate am asistat la dezbateri transformate în tot atâtea procese de intenţie, la imposibilitatea coagulării unor iniţiative colective pe termen lung, la compromiterea şanselor de afirmare internaţională, la gestionarea defectuoasă a resurselor umane şi financiare deopotrivă.

Încotro am privi, deficitul de realism este mai mult sau mai puţin abil compensat de grija obsesivă faţă de propria imagine. Aceasta însă nu poate masca la nesfârşit realitatea. Iată de ce apelul la critică reprezintă, oricât de uimitor ar părea pentru cei îndrăgostiţi de propria lor perfecţiune, un prim şi esenţial pas către armonizarea dintre ceea ce suntem deja şi ceea ce ne dorim să fim, dar încă nu suntem pe deplin. Cu alte cuvinte, asemeni anamnezei în tratarea bolii, (auto)critica este terapeutică. Ne eliberează din minciună şi din amăgire, oferindu-ne perspectiva unei creşteri armonioase, convingătoare.   

Teologia creştină ne arată cum Însuşi dumnezeiescul cap al Bisericii este un exemplu de critică radicală, Legea iubirii fiind opusul fariseismului, adică a lipsei de (auto)critică, ce caracteriza lumea înainte de Hristos. Critica autentică, cum arată şi etimologia greacă a cuvântului, nu este acelaşi lucru cu dorinţa de a distruge pe cineva sau ceva. Critica autentică este o expresie a iubirii, a cointeresării pentru traseul uman al comunităţii civile şi de credinţă deopotrivă din care faci parte. Pe scurt : critica este celălalt nume al loialităţii, proba ultimă a solidarităţii, a faptul că, într-adevăr, îţi pasă.