Colapsul comunismului şi urmările sale

Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est în anul 1989 a reprezentat nu numai pentru specialiştii ştiinţelor social-politice un eveniment neaşteptat, ci chiar şi pentru mulţi dintre decidenţii politici implicaţi în evenimentele revoluţionare.

 Deşi comunismul ca ideologie şi sistem politic va fi declarat oficial mort sau pe cale de dispariţie, încă există ţări precum Cuba şi Coreea de Nord în care nu se întrezăreşte nici o schimbare. Aşa cum nimeni nu poate estima cu precizie când vor dispărea regimurile comuniste din Cuba şi Coreea de Nord, tot aşa a fost imposibil de prezis cu exactitate colapsul comunismului în Europa Centrală şi de Est.

Revoluţiile din 1989 au produs interpretări diferite în rândul cercetătorilor, unele fiind exagerat de optimiste, alte pesimiste sau precaute. Anul revoluţionar 1989 l-a determinat pe Francis Fukuyama să propăvăduiască „sfârşitul istoriei” şi extinderea democraţiei liberale în întreaga lume.[1] Pe o poziţie contrară celei exprimate de Fukuyama se situează Bruce Ackerman: „Înfrângerea comunismului nu reprezintă tocmai sfârşitul istoriei. Ea poate fi comparată cel mai bine cu sfârşitul unui război civil dintre doi copii ai Iluminismului European”.[2]

Cel de-„al treilea val” al democratizării, după cum a numit Samuel P. Huntington revoluţiile anticomuniste din 1989, nu a produs un efect de contagiune şi în alte regiuni ale globului.[3] Dimpotrivă, după câţiva ani de tranziţie postcomunistă, noile democraţii au înregistrat un recul al democratizării fie datorită revenirii la putere, după un ciclu electoral, a elementelor din elitele comuniste regrupate în partide socialiste sau social-democrate, fie prin revirimentul naţionalismului sau extremismului de dreapta. Această (re)conversie a membrilor elitelor comuniste, în special a celor din aşa-numitul „eşalon doi”, în elitele postcomuniste şi de repoziţionare a acestora în cadrul structurilor de putere afiliate la partidele de stânga, unele desprinse din defunctul partid comunist, sau prin „infiltrare” în partidele istorice este numită de Adam Michnik „restauraţie de catifea”. Acest fenomen nu înseamnă neapărat o degradare a calităţii procesului democratic în ţările postcomuniste (democratic erosion), ci chiar o etapă de consolidare democratică fezabilă prin crearea unor mecanisme de interacţiune consensuală între elitele guvernamentale postcomuniste.

Drumul de la comunism la capitalism avea să fie presărat cu numeroase obstacole. Dacă sistemul politic şi-a schimbat arhitectura instituţională într-un timp relativ scurt, iar economia de piaţă va deveni funcţională şi competitivă odată cu integrarea ţărilor postcomuniste în Uniunea Europeană, schimbarea mentalităţii colective care reproduce în plan individual modele acţionale internalizate în comunism va dura mai mult timp decât şi-au imaginat mulţi dintre noi.

Aşa cum remarca Ken Jowitt, ceea ce a urmat comunismului poate fi simbolizat de steagul românesc purtat de revoluţionari în decembrie 1989. Acest steag, având în mijloc o gaură lăsată de decupajul stemei comuniste, reprezintă ruptura cu comunismul şi, totodată, ceea ce avea să urmeze după vechiul regim. Deşi stema comunistă a fost decupată de pe steag, simbolizând sfârşitul comunismului, o mare parte din moştenirea culturală şi instituţională a acestui regim a rămas neschimbată.[4] Pe aceeaşi temă, Jeliu Jelev apreciază că experienţa comunistă nu se va mai putea repeta, însă multe din aspectele negative ale acestei perioade se vor manifesta o bună perioadă de timp. Aceste aspecte conturează soarta curioasă a ceea ce a urmat după comunism: o societate în care comunismul nu se mai poate întoarce, dar din care nici nu se dă plecat.[5]

Imediat după prăbuşirea comunismului s-a procedat la schimbarea sistemului politic. Instituţiile politice comuniste au fost abolite, locul lor fiind luat de instituţii specifice arhitecturii unui regim democratic. În multe ţări ex-comuniste s-au adoptat constituţii noi care garantau respectarea valorilor democratice şi funcţionarea instituţiilor nou create. În locul ideologiei comuniste şi al partidului unic au apărut o diversitate de doctrine şi partide politice. Pluripartidismul şi alegerile libere au constituit marea atracţie a jocului democratic. Timp de aproape cincizeci de ani cetăţenii statelor comuniste din Europa Centrală şi de Est au fost privaţi de posibilitatea de a-şi alege în mod liber conducătorii. Din această cauză, în primii ani post-revoluţionari, democraţia a fost mult timp asimilată cu spectacolul alegerilor libere. Însă, funcţionarea optimă a regimurilor politice specifice democraţiilor liberale din Europa Occidentală avea nevoie de manifestarea unei culturi politice de tip participativ, care să stimuleze atitudini şi comportamente civice, critice şi constructive la adresa sistemului politic şi a actorilor săi.

Societăţile postcomuniste sunt în majoritatea lor societăţi fragmentate în care frustrarea, intoleranţa şi neîncrederea sunt atitudinile şi comportamentele cele mai frecvente cu care indivizii reacţionează la schimbarea de sistem. Noţiuni precum libertate, individualism, proprietate privată, toleranţă, încredere erau doar iluzii. În societăţile comuniste indivizii erau depersonalizaţi şi controlaţi până în cele mai intime aspecte ale vieţii private. Poliţia politică exercita un control strict asupra populaţiei pentru a preveni şi reprima orice formă de protest social la adresa regimului comunist. Intelectualii erau atent monitorizaţi, elevii şi studenţii erau îndoctrinaţi, iar muncitorii erau extenuaţi şi prost remuneraţi.

Procesul de democratizare coincide cu o manifestare exacerbată a libertăţilor individuale care au fost reprimate în timpul regimurilor autoritariste sau totalitare. Descătuşarea de constrângerile pe care statul le exercită asupra comportamentului individual şi grupal conduce de cele mai multe ori la o relaxare a inhibiţiilor sociale, la punerea între paranteze a „cenzurii culturale”. Toate aceste manifestări ale „libertăţii negative” (Isaiah Berlin) se întorc întocmai ca un bumerang împotriva democraţiei. În viziunea lui S.P. Huntington, riscurile cele mai mari la adresa democraţiilor postcomuniste aflate în plin proces de consolidare nu vor fi reprezentate de lovituri militare sau revoluţii din interiorul statelor respective, ci sunt generate chiar de elitele politice aflate în competiţie pentru voturi şi, implicit, pentru exercitarea puterii politice. Partidele politice şi liderii lor utilizează adesea metode extrase din arsenalul antidemocratic: exploatarea sentimentelor naţionale sau de apartenenţă la un grup etnic, religios, populismul şi demagogia etc. În acest fel, rezultatul competiţiei poate conduce la promovarea unor soluţii antidemocratice: extremiste, naţionaliste, autoritariste sau totalitare.

Colapsul economiilor ţărilor comuniste a găsit majoritatea populaţiei într-o stare de pauperizare accentuată din cauza lipsei bunurilor de larg consum şi a imposibilităţii unei inserţii profesionale care să permită obţinerea unor venituri decente. În primii ani de postcomunism, reformele economice necesare creării cadrului specific economiei de piaţă au generat consecinţe sociale din cele mai dure: de la lipsa locurilor de muncă şi şomaj masiv la greve şi conflicte sociale care au mers până contestarea legitimităţii liderilor politici şi a instituţiilor democratice.

Pe acest fundal economic şi social frustrant, nu a fost prea greu de prognozat care va fi parcursul democratic al ţărilor postcomuniste. Ataşamentul cetăţenilor faţă de valorile şi instituţiile democratice s-a dovedit în majoritatea cazurilor un suport consistent pentru consolidarea democraţiei în lipsa performanţei economice. Însă, acest ataşament va fi umbrit în timp de apariţia unui sentiment de nostalgie faţă de vechiul regim, împărtăţit de acei cetăţeni nemulţumiţi de situaţia lor personală  raportată la cei care au reuşit să valorifice în plan personal oportunităţile oferite economia de piaţă.

Tranziţiile democratice din Europa Centrală şi de Est au avut acelaşi punct de plecare (anul revoluţionar 1989), însă rezultatele pe care le-au obţinut fiecare au fost diferite. Polonia, Cehia, Ungaria au fost primite în NATO în 1998 şi in UE în 2004, pe când Bulgaria şi România au aderat la NATO în 2004 şi la UE în 2007. Tranziţiile democratice ale ţărilor postcomuniste au fost influenţate favorabil de un context politic internaţional caracterizat printr-o relativă stabilitate globală instaurată la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Notă: articol extras din studiul Ciprian Iftimoaei, „Postcomunismul românesc: de la tranziţia democratică la consolidarea democratică”, în Anuarul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Fascicula: Drept, Ştiinţe Economice, Ştiinţe Politice, Editura Lumen, Iaşi, pp. 283-306, 2012, ISSN: 2248 – 1079.

[1] Francis Fukuyama The End of History and the Last Man, Free Press, New York, 1992.

[2] Bruce Ackerman ,The Future of Liberal Revolutions (New Haven, CT: Yale University Press, 1992, pp.113-123.

[3] Samuel P. Huntington , The Third Wave: Democratization in the late Twentieth Century. Norman, OK: University of Oklahoma Press, 1993.

[4] Ken Jowitt, New World Disorder: The Leninist Extinction. Berkley, CA: University of California Press, 1992, pp. 284-305.

[5] Jeliu Jelev, Se întoarce comunismul?, în vol. coord. de Vladimir Tismăneanu, Revoluţiile din 1989, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 276-280.