Tânărul, Ciprian, avea 17 ani, iar băiatul cu care s-a înfiripat dragostea, Marian, avea 22 de ani. S-au iubit o perioadă până când poliţia i-a arestat pe cei doi pe Articolul 200 din Codul Penal. Cazul a căpătat proporţii, presa a publicat nume, prenume şi date personale ale celor doi, cei doi au fost bătuţi cu bestialitate în arest, atât de către “oamenii legii”, cât şi de către colegii din puşcărie. O mostră din declaraţiile lui Ciprian de atunci: “când a aflat motivul pentru care fusesem arestaţi, ofiţerul supraveghetor (cunoscut sub porecla ‘karatistul’) s-a năpustit asupra lui Marian, lovindu-l cu picioarele în gură, în stomac, chiar şi după ce Marian a căzut la pământ şi şi-a pierdut cunoştinţa”. Într-un final cei doi au fost condamnaţi la un and, respective doi de închisoare. Munca Amnesty International şi a Comitetului Helsinki a dus la suspendarea pedepselor. Ciprian a fost exmatriculat din liceu, iar Marian s-a sinucis. Ciprian Cucu a cerut ulterior azil în Statele Unite ale Americii, pe criteriul orientării sexuale. L-am rugat pe acesta să revină asupra poveştii şi să ne spună cum vede lucrurile de astăzi. A ieşit un text de confesiune care completează istoria cazului Ciprian Cucu – Marian Mutaşcu. Mai jos.

când a aflat motivul pentru care fusesem arestaţi, ofiţerul supraveghetor (cunoscut sub porecla ‘karatistul’) s-a năpustit asupra lui Marian, lovindu-l cu picioarele în gură, în stomac, chiar şi după ce Marian a căzut la pământ şi şi-a pierdut cunoştinţa

Am crescut într-un orăşel unde nimeni nici măcar nu auzise de homosexuali. Homosexualitatea nu era doar tabu, era complet necunoscută.

Am ştiut dintotdeauna că sunt atras de bărbaţi, dar nu încercasem să-mi analizez trăirile astea. Nici nu mi-a trecut prin cap că e ceva greşit în asta. Am fost foarte surprins să aflu, după ce ne-au arestat, că făcusem ceva greşit. Felul ăsta de-a gândi şi încrederea mea în mine nu mi-au fost de ajutor în timpul investigaţiei, când am fost sfătuit de nenumărate ori să declar că am fost abuzat. Am refuzat.

Aveam aproape 18 ani când m-am întors în oraşul meu, după ce am stat la închisoare pentru că eram gay. Nu m-am gândit că o să fiu respins şi mi-am imaginat că o să-mi continui viaţa plicticoasă din liceu ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am trezit la realitate când cel mai bun prieten al meu din copilărie m-a respins şi n-a mai vrut să aibă nimic de-a face cu mine. Nu m-am mai putut întoarce la liceu pentru a-l termina. Imediat ce-am ieşit din închisoare conducerea liceului meu a hotărât să mă exmatriculeze.

Cu toate astea, am fost foarte curajos şi m-am deschis către orice întrebări aveau să-mi pună oamenii din jurul meu. Voiam să fiu acceptat şi înţeles. Spre surpriza mea, nimeni nu m-a acceptat cu adevărat. Da, eram naiv, dar încă speram... Cu fiecare zi presiunea a devenit tot mai mare; mai mulţi oameni au aflat de mine şi a devenit periculos până şi să ies din casă. Ameninţarea violenţei era pretutindeni în jurul meu...

În acelaşi timp, eu şi Marian am decis să ne continuăm relaţia în ciuda riscului de a ajunge din nou la închisoare. L-am întâlnit pentru prima oară pe Scott Long, persoana care ne-a ajutat să ne schimbăm destinul pentru totdeauna. Ne-a însoţit pas cu pas, ne-a ajutat şi s-a bătut pentru noi. A încercat să ne cunoască şi să ne viziteze în puşcărie, dar asta nu-i era permis nimănui. Era singura persoană de lângă noi în care aveam încredere necondiţionată.

Mulţi activişti şi jurnalişti voiau să vorbească cu noi, dar a devenit evident că nu era cea mai bună idee. Problemele au început după ce a fost publicat un interviu cu Marian, în care el dezvăluia că mai mulţi poliţişti îl agresaseră în puşcărie. Câteva zile mai târziu am fost chemaţi la Tribunalul Militar din Timişoara pentru a confirma sau a infirma declaraţia lui Marian. Eram pregătiţi să depunem mărturie împotriva poliţiştilor, dar în ultimul moment un procuror i-a sunat pe avocaţii noştri şi i-a sfătuit în privat că „vom regreta ziua în care ne-am născut” dacă facem asta. Am minţit în faţa judecătorului şi am mers mai departe... Încă regret decizia aceea.

Din păcate, n-am apucat să-i cunoaştem pe mulţi dintre activiştii care ne-au ajutat cu cazul nostru. Datorită lor, am fost primii români declaraţi de Amnesty International ca „prizonieri de conştiinţă”.

Ce s-a întâmplat mai departe nu mi-a fost permis niciodată să spun, nici măcar la Naţiunile Unite, unde am depus mărturie cu privire la ceea ce ni s-a întâmplat.

Ne-am continuat relaţia, dar încet-încet, alte persoane s-au pus între noi. Erau grupurile religioase care au început să apară pretutindeni în România... Marian s-a înconjurat de aceşti fanatici religioşi, care doreau atât de mult să „ajute”. Pe mine nu mă impresionau şi i-am ignorat. Îi vedeam ca inofensivi. Mare greşeală.

După o vreme Marian devenit foarte distant faţă de mine, până când, într-o zi, mi-a spus în cele din urmă că vrea să pună capăt relaţie noastre. Nu mi-am dat seama imediat că altcineva era în spatele deciziei lui. În ultima zi în care l-am văzut şi am vorbit cu el m-a aşteptat în staţia de tren din Timişoara cu încă vreo zece dintre noii lui prieteni de la biserică. Veniseră să-l ajute pe Marian să pună capăt pentru totdeauna păcatului care îl posedase. Erau cu toţii gata să mă ucidă dacă nu-l lăsam pe Marian în pace. Ultimele lui cuvinte către mine au fost „Te urăsc atât de mult! Te urăsc!” Asta a fost ultima dată când l-am văzut şi am vorbit cu Marian.

Aşa că l-am lăsat în pace, dar eram foarte optimist că într-o bună zi vom fi înapoi împreună. Din acel moment, m-am înfuriat şi am devenit mai vocal în comunitatea mea şi, pentru prima oară, am fost cu adevărat mândru că sunt gay. Când cineva mă făcea poponar pe stradă i-o confirmam cu mândrie.

Am aflat mai târziu, după ce a murit, că Marian a încercat să aibă o relaţie cu o fată de la biserică, dar că nu a mers. A luat parte la mai multe „slujbe” la biserică, unde a aflat că singura lui salvare era moartea. Doar moartea îl mai putea salva...

A încercat să se sinucidă de două ori şi a reuşit a treia oară. Într-una dintre tentative s-a aruncat de la fereastră în faţa mamei lui, de la etajul patru. Nu a murit, dar s-a mutilat pentru restul vieţii lui. Niciun doctor nu l-a pus sub supraveghere pentru sinucigaşi. A reuşit câteva luni mai târziu şi a fost găsit mort după două luni. O moarte teribilă... un sfârşit teribil al acelui vis de noiembrie pe care l-am purtat în suflet atât de mult. „Vis de noiembrie” era titlul anunţului pe care îl publicasem în noiembrie 1992 în PubliTim. Aşa l-am cunoscut pe Marian.

Un lucru pe care îl voi regreta tot restul vieţii mele este că, după acel incident în gara de tren, nu am încercat să-l mai contactez. L-am aşteptat pe el şi am aşteptat prea mult. În ziua în care m-am hotărât să îl sun fratele lui mi-a spus „Marian e mort”...

Biserica Ortodoxă Română care NICIODATĂ nu s-a implicat în situaţia noastră, l-a iertat şi i-a oferit o înmormântare cum se cuvine, în miezul nopţii, la cimitir.

După ce am aflat de moartea lui, am început să-mi pierd orice speranţă, dar am continuat să mă lupt. Nu-mi mai păsa dacă o să mor. Dar eram foarte singur... Pentru prima oară am aflat că Parcul central din Timişoara era un loc unde bărbaţii gay obişnuiau să se întâlnească. Am încercat să-mi fac prieteni acolo, dar toată lumea mă evita. Nimeni nu voia să fie văzut vorbind cu mine... m-a durut, dar înţelegeam de ce...

Am plecat din România la câteva luni după moartea lui Marian, foarte furios şi gata să mă lupt cu toată lumea. Eram furios pe societate, eram furios pe toată lumea... Dar pe cine pot să învinovăţesc? Pe nimeni....

Poate că eu am fost mai puternic decât a fost el. Poate că sunt eu mai norocos. Decideţi voi.

Statele Unite m-au primit cu braţele deschise şi eram în sfârşit gata să pornesc o viaţă nouă aici. Nu a fost deloc uşor; nu vorbeam nici măcar un cuvânt în engleză. Dar o mulţime de oameni mi-au venit în ajutor şi în 3 luni am primit azil politic. A durat 11 ani, dar, în sfârşit, în 2016, am devenit cetăţean american şi sunt foarte mândru de asta.

Nu urăsc România şi am fost bucuros să mă întorc acolo în 2011. Oamenii care mă cunoşteau sau care şi-au adus aminte de mine au fost foarte primitori. Lucrurile erau foarte diferite, dar am evitat intenţionat orice amintiri din trecut.

Cred că România e pe drumul cel bun. Poate că va dura mai mult, vor fi o mulţime de obstacole, dar în cele din urmă lucrurile se vor schimba în bine. Cine şi-ar fi putut imagina un Gay Pride în Bucureşti acum 20 de ani? Eu nu mi-aş fi imaginat...

Dacă mi-aş permite să dau vreun sfat cuiva care trece prin dificultăţi într-un mediu foarte homofob, ar fi să lupte în continuare şi să nu renunţe niciodată. Trebuie să se accepte aşa cum sunt şi să se iubească pe ei înşişi. În cele din urmă opiniile se vor schimba, etichetele vor dispărea... Este o călătorie dificilă, dar merită. Viaţa este prea preţioasă ca să n-o iubeşti...

Eu iubesc viaţa asta!”

(traducere Ştefan Iancu)