În lunile astea multe, de prizonierat şi de aşteptare, m-am îngrăşat rău. Şi n-aş zice că sunt numai eu vinovată, deşi recunosc - am mâncat în neştire toate porcăriile pe care vi le imaginaţi, cumpărate de la non-stopuri, noaptea, ori comandate de la restaurante-fantomă. Însă, o bună parte din vină o poartă bunică-mea. Din cauza ei nu fac mâncare, iar asta mi se trage din copilărie, de unde ne vin toate.

În casa noastră se gătea mult. Aveam două bucătării, utilate cu multe feluri de plite şi de cuptoare, dar aveam şi în curte un cuptor uriaş, în care intra colăcărime pentru un parastas mare. Era înalt, arăta cât o casă, iar uneori intram acolo să mă ascund şi-aşa am şi adormit o dată, a venit noaptea, iar ai mei înnebuniseră căutându-mă şi-am avut noroc că n-a făcut nimeni focul peste mine, la câtă agitaţie era în acea casă.

Pivniţa se întindea pe mai multe camere, fiind o incintă cu bolţi, firide, ascunzişuri şi o ieşire secretă în mijlocul casei. În această pivniţă, ca şi în magazie, ţineam lichioruri, conservării, şerbet de nu ştiu câte feluri, între care cel de salcâm avea mare căutare, peltea, pepeni ceruiţi pentru Crăciun, borcane cu marinată, brânzeturi şi multe altele.

Dar dintre toate, bucătăria m-a fascinat întotdeauna, era locul meu preferat:  alergam spre bucătărie, ca spre cinema, dar de cum deschideam uşa, bunică-mea ridica linguroiul, făcându-mi semn să mă calmez şi să nu mă mişc de-acolo sub niciun motiv. Aveam un scaun al meu, lângă uşă, iar aici trebuie să vă spun că spaţiul uşii era unul generos, cu toc lat, încât încăpea acolo un scaun, împopoţonat cu nelipsita pernă de paie, îmbrăcată în mătase şi în dantelă. Bucătăria pentru mine înseamnă scaunul ăsta, de pe care nu aveam voie să mă mişc. Priveam fermecată, înregistrând faptele, cu interdicţia totală de-a intra în perimetrul bucătăriei, căci, cum spunea bunică-mea, aveam ghinion: răsturnam vase, spărgeam accidental porţelanuri, lăsam în urma mea un dezastru.

Iar din colţul meu vedeam o mişcare mirifică: pe plita largă clocoteau vase de tot soiul, de la ceaune şi tigăi, la cazane mari, în care erau opărite scoicile ori la crăticioare cu sosuri şi ibrice cu siropuri, ţuici parfumate ori ceai de cicoare. Dar asta nu era tot. În bucătărie mişuna multă lume, fini, prieteni, vecini, dar mai ales lume venită în vizită, pentru că familia mea avea numeroşi musafiri, făcea vizite şi trăia după nişte canoane pe care eu nu le-am moştenit.

Bucătăria avea două încăperi largi: una cu plitele şi alta cu o masă lungă, asaltată de mâini. Acolo frământau pâinea, în căpistere, lângă fereastră; mărunţeau legumele ori despicau peştii, în special somni, întinşi pe o gresie, care era piatra peştelui. Bucătăria era plină de glasuri, uneori aşa de săltăreţe că ajungeau până-n stradă. Iar în toată această mişcare, se înălţa falnic bunicul meu, cu un şorţ creţ, până în pământ, cu mânecile cămăşii sumese. Dădea carnea prin maşina de tocat, oprindu-se din când în când să tragă un fum de ţigară.

Dar ca să nu vă irosesc timpul, am să trec în revistă câteva bucate din casa noastră, pe care le consider venite din timpuri străvechi şi care-mi răsar în minte mai cu seamă când încep să ţin cură de slăbire: ciorbă de scoici de baltă, saramurică de pui, pastă din carne de raţă frământată cu mentă, chiftele de raci, stropite cu oţet de trandafiri, friptură de căprior/fazan/iepure în crustă de scorţişoară&miere servită cu luteniţă, apoi aş adăuga urzicile, mai ales piure, mâncărica din frunze de hamei, bibilica pe varză; şi-ar trebui să pomenesc şi multele mâncăruri de miel, dar cum pe acestea le evitam, nu le mai ţin minte. Şi nu pot să închei fără să vorbesc despre tocătura de carne, importantă moştenire balcanică, venită de la greci, dar de care toate popoarele care au venit prin Balcani, cum au fost turcii, s-au lăsat fascinate, în special de tocătura cu usturoi şi cu multă verdeaţă. La noi au avut trecere mai ales în cărnurile umplute cu alte cărnuri: de la porcul umplut cu prepeliţe, în perioada medievala, la bietul pui socialist umplut cu ce se găsea. Şi n-o să las de-o parte brânzeturile, între care, aş pune pe primul loc urda, folosită în multe feluri, mai ales în mezeluri şi-aş lua ca exemplu capul de viţel, pe care l-am descris în „Manuscrisul fanariot”.  În esenţă, pielea capului e umplută cu urdă, stafide, carne, ficat si multe verdeţuri - totul cusut, strâns într-o plasă de sfoară, fiert, scurs, presat, apoi feliat cu un paloş.

Şi voi numi şi nişte deserturi, deşi niciodată nu mi-au plăcut dulciurile: chisăliţă rece, cozonac subţire, cu mac, ouşoare dulci şi, nu în ultimul rând, o prăjitură coaptă, frământată din mălai de mei şi făină de grâu, umplută cu nuci, stafide şi mozolită cu miere. Cu timpul, meiul a fost înlocuit cu mălaiul, iar prăjiturica, pierzându-şi din măreţie, s-a numit mălăiaş sau mălai dulce. Dar în familia mea meiul continua să se bucure de respect.

Trecând în revistă toate astea, aş putea să spun că am pus nişte kilograme pe mine nu din cauza pandemiei, ci pentru că în copilărie, stând pe scaunul de priveală, sub ameninţarea linguroiului, care în mâna bunică-mii arăta ca o ghioagă, am avut parte de un tip de contemplaţie care mi-a alterat centrul cumpătării, inoculându-mi parşiv groaza foamei şi toate ratările culinare.