Alina Mungiu-Pippidi: „Băsescu e un om de o mare onestitate intelectuală. Mi-a spus de la prima întâlnire că nu citeşte nimic“

Alina Mungiu-Pippidi: „Băsescu e un om de o mare onestitate intelectuală. Mi-a spus de la prima întâlnire că nu citeşte nimic“

Alina Mungiu-Pippidi. FOTO Marian Iliescu

PARTEA I Profesoară de politici publice la Berlin, Alina Mungiu-Pippidi, aflată într-un an sabatic, arată într-un interviu în două părţi cauzele adânci ale înapoierii din spaţiul românesc.

Ştiri pe aceeaşi temă

În ziua aceea, la sediul Societăţii Academice Române, în Bucureşti, Alina Mungiu-Pippidi era excedată. Nu avem statistici, doamnelor şi domnilor cititori, nu avem, Guvernul nu ştie date concrete, cum să ne modernizăm aşa? Ba chiar, cei interesaţi sunt îndrumaţi spre Alina Mungiu-Pippidi, că poate are domnia sa, dar nu are. Şi noi vrem să vorbim despre “Ce facem cu România”? O, cât suntem de naivi! Poate că nu am avut cele mai bune întrebări, cu siguranţă însă Alina Mungiu-Pippidi a avut cele mai bune răspunsuri. Atenţie! Urmează un nou interviu din campania “Adevărul” – România de la zero  care va scrie, în felul lui, istorie.

Chiar aţi vrut să îi trimiteţi o carte la puşcărie lui Adrian Năstase?
Am vrut, dar nu i-am mai trimis, m-a oprit soţul şi până la urmă i-am dat dreptate. La ce îi folosea?

De ce l-aţi preferat pe Traian Băsescu în 2004?
Vreţi să începem de aici?

Vrem să vorbim despre modernizarea statului. Putem să începem de la Carol I.
Hai mai bine de la Carol decât de la Băsescu şi Năstase.

Întrebarea e dacă există în ultimii 150 de ani de modernitate politică românească anumite cauze ale înapoierii care se perpetuează de la un interval istoric la altul, de la o generaţie la alta.
România era la fel de rurală ca Grecia, ca Serbia, ca Ucraina. Celelalte ţări de lângă noi ne erau comparabile. Aceste ţări au reuşit să se urbanizeze ceva mai mult decât noi. Inclusiv Ucraina, deşi îţi vine greu să crezi. Iar asta e temelia modernităţii: cetăţeanul autonom, capabil să producă pentru el însuşi. Noi am pornit foarte dezavantajos, cu o rată de alfabetizare groaznică. Estonia avea 90% la 1880. Protestanţii i-au făcut pe toţi să citească, pentru a citi Biblia. Nenorocirea cu dezvoltarea e că se cumulează. Un lucru pe care nu l-ai făcut, cu cât îl întârzii, se întoarce împotriva ta. Dacă ştii câtă lume citea la 1900 în societăţile noastre europene, ştii cum arată ele şi astăzi, în mare măsură. Hai să zicem că poţi să recuperezi. Exemplul cel mai bun este Finlanda, ţară periferică, provincială şi foarte rurală. Ea a reuşit. Asta e o ţară care a avut curaj şi s-a luptat cu Rusia. Putea să se termine prost.

Cu un Mareşal, totuşi, ceva mai bun ca al nostru (n.r. este vorba despre Mannerheim şi Antonescu, adesea comparaţi pentru felul în care au gestionat relaţia ţărilor lor cu Germania nazistă).

Incomparabil. Am fost şi i-am vizitat casa la Helsinki. Deci, revenind, noi nu avem o bună istorie comparativă. Nu avem date.

Operăm numai cu prejudecăţi?
Exact.

Şi aşa sfârşim în mitologie.
Da, viaţa noastră cognitivă, din păcate, e mai rea decât oricând înainte. Am trăit perioade în care intelectual puteai să aspiri să ai un nivel de discuţie similar cu ce e în Occident. Acum nu mai poţi. Provincializarea s-a închis. Ca să construieşti sau ca să deconstruieşti trebuie să ai faptele. Iar eu cred că eşecul societăţii noastre, care se vede de la cultură la dezvoltare regională, stă în incapacitatea noastră de a stabili care sunt faptele. De la istorici până la statisticieni, noi de fapt nu ştim. Ca să poţi argumenta trebuie să ai faptele.

Cu asta se ocupa şi jurnalismul.
Păi, nici jurnalism nu mai avem! Voi vreţi să vorbim despre efortul de a moderniza această societate. România, de pe vremea lui Caragiale încoace, este în pretenţia că încearcă să se modernizeze, să devină la fel ca Occidentul. Asta înseamnă să formalizeze această societate, să o facă mai transparentă. Şi nu prea reuşim! La un moment dat, însă, proclamăm că reuşim. Această proclamare era şi sub comunism. Noi am semnat că suntem în Uniunea Europeană, am semnat şi Tratatul de la Lisabona, nu? Avem drepturi sociale! Vedem şi la televizor că ni se spune despre aceste drepturi – Sunt cetăţean european şi am drepturi! -,nu? Ei, în realitate, noi nu avem aceste drepturi, pentru că nu ne ajung banii pentru asigurări de sănătate să plătim nici măcar pentru cei care contribuie. Pentru că suntem subdezvoltaţi şi avem foarte puţini oameni în zona transparentă. Avem patru milioane şi vrem să plătim pentru 19 milioane! Nu se poate! Avem în această ţară la suprafaţă patru milioane-patru milioane şi jumătate de oameni care lucrează în mediul transparent. Mai avem şi nişte pensionari, care să zicem că şi ei sunt la surpafaţă, că au lucrat, deşi jumătate dintre ei nu prea au lucrat, au fost doar în agricultură. Cum umpli diferenţa asta? Poţi să o umpli? Şi de fapt de ce nu au murit de foame toţi oamenii care nu apar?

De ce?
Pentru că mecanismele astea informale servesc la ceva: ai bucăţica de la ţară unde mai pui ceva, iar în plus îi ai şi pe cei plecaţi în străinătate care trimit bani. Există mecanisme de echilibrare în societăţile informale, care nu trebuie anihilate, că altfel societatea aia s-ar stinge. 

Putem umple cu conţinut această pretenţie de modernitate?
Noi am ajuns la momentul la care preşedintele Băsescu mi se pare că recunoaşte deschis: domnule, nu putem, hai să închidem pretenţia asta că putem fi stat social, că nu suntem în stare! Poate că e mai onest aşa, dar nu prea mai ai cum să faci asta dacă eşti în Uniunea Europeană. Ăsta e marele exemplu al Greciei, la care noi trebuie să ne uităm. Sunt vechi istorii care explică de ce Suedia, Danemarca sunt aşa cum sunt, şi de ce societăţile informale sunt aşa cum sunt, de ce Grecia e aşa cum e.

Poate Uniunea Europeană să accelereze acest gen de dezvoltare?
Mai degrabă nu. Dar acum cinci ani am fi jurat toţi că da. Credeam în puterea transformatoare a Europei... Am nişte colegi în Berlin care au un centru, chiar aşa se numeşte „Puterea transformatoare a Europei”,  e ca un manifest. Şi unde e puterea asta transformatoare? Unde? Mă uit la Spania, la Italia, la Grecia. Şi în ce mă interesează pe mine, în materie de guvernare, eu pot să demonstrez că ţările astea nu s-au schimbat, de fapt. Bun, şi-au făcut drumuri pe bani europeni, dar, pe de altă parte, eu pot să demonstrez că banii aceia europeni au întreţinut clientelismul politic. Clientelismul politic din Grecia a fost ţinut pe bani europeni şi într-o circumstanţă politică mai nefavorabilă s-a văzut. Astea sunt marile întrebări, dar nu am cu cine să le vorbesc aici!

 “Comunismul nostru a făcut şi el ce a putut”

E greşit dacă spunem că în România ultimelor decenii cea mai mare putere transformatoare a avut-o chiar comunismul? Fiindcă vorbeam mai devreme de alfabetizare şi de urbanizare.  Dacă ne uităm pe cifre, regimul comunist a ridicat cel mai mult şi procentul de alfabetizare, şi cel de urbanizare. 
Nu sunt aşa de impresionată, fiindcă ...

...e o performanţă de proastă calitate, e adevărat.
Nu, nu din cauza asta, dar trebuie să raportezi şi ce putere ai la capacitatea infrastructurală. Aveau o putere despotică, nemărginită, puteau să îţi ia proprietatea şi să facă din ea ce voiau, iar în condiţiile astea performanţele lor sunt, de fapt, extrem de mici.

Cu alte cuvinte, au făcut foarte puţin cu foarte mult.
Exact. Cum făceau agricultură intensivă şi supraveghere intensivă. Păi, la CNSAS, dacă te uiţi prin dosare, vezi atâtea cantităţi de informaţii că oamenii puteau fi băgaţi foarte uşor în închisoare, dar de fapt, anchetatorii nu mai reuşeau să se coreleze între ei, să pună cap la cap toate informaţiile. Erau prea multe şi nimeni nu avea chef să o facă. Creşteau informaţiile în zone diferite şi nu se întâlneau niciodată. De fapt, erau foarte neproductivi. Aşa a funcţionat comunismul, a făcut şi el ce a putut. Dar a făcut mult mai puţin decât comunismul chinez, ca să dau doar un exemplu. De ce nu ne spun asta marii savanţi care studiază comunismul în loc de anecdote – cine cu cine s-a culcat prin Comitetul lui Dej?

Pentru că trăim într-o societate informală.
Aşa e! Ne interesează mai mult relaţiile personale. Dacă am putea avea un Jane Austin a comunismului, asta am vrea să citim! Dar dacă nu ştim şi nu putem să răspundem la marile întrebări, e greu. Şi uite că nu avem datele.

Partea A din problemă e că nu avem datele şi nu ştim să răspundem. Partea B este că deşi nu avem datele şi nu ştim să răspundem, toată lumea răspunde?
Tot timpul!

Fiecare are o părere bine conturată şi despre ce a fost şi despre ce trebuie să fie.
Marea nenorocire din ultimii ani este că nu mai există niciun sistem de referinţă: să zici că asta e bine, asta e rău. Totul se întâmplă ca urmare a marketingului. Eu sunt îngrozită de ce cărţi apar! Şi dacă ar fi să faci jurii pe bune, nu s-ar mai da premii. De ce credeţi că nu mă mai cheamă nimeni în jurii? Că de multe ori am zis: „Nu trebuie să fie dat niciun premiu aici!”. „Cum, se poate aşa ceva?”. Eu întotdeauna dădeam note mari studenţilor mei, fiindcă voiam să îi încurajez. Anul în care m-am hotărât să plec era unul în care nu mi se mai întorsese niciun student de opt ani. Deloc! Şi mi-am zis: „Ce fac aici? Ce e asta? Am un birou de trimis studenţi doctorali în America?”. Nu merită, nu merită făcut aşa. Cum să spun... Am şi studenţi care au rămas aici, sunt cei care erau interesaţi în politică.

Studentul român, luat din sistemul de aici lipsit de norme se integrează într-un sistem care are criterii solide?
Avem studenţi excelenţi! Şi aş vrea să îi remarc şi pe profesorii de liceu din această ţară care reuşesc să plaseze în fiecare an în universităţi occidentale tineri excelenţi. Am văzut de la Liceul din Arad, de la un liceu din Bacău, de la Liceul din Buftea, da, din Buftea!, tineri de foarte mare calitate. Vorbeşti cu studenţii şi îţi spun: „Am avut noroc de profesori care au investit în mine”. Deci talentul e egal distribuit. Nu se pune problema că românii sunt mai proşti din născare decât alţii, nicidecum. Nenorocirea nenorocirilor e alta.

La selecţie?
Exact. Comuniştii au făcut şi o grămadă de lucruri bune, au băgat limbile străine în şcoli, au băgat o grămadă de matematică, vraişte cum era, dar au băgat. Au încercat să trimită cât mai mulţi oameni la şcoală, dar de bine, de rău, cine voia să înveţe învăţa. Unele din resturile pozitive de atunci le vedem acum. Că au rămas în liceele astea oameni pregătiţi atunci, care acum sunt în stare să crească aceşti copii care când pleacă sunt perfect competitivi. Dovadă că nu e o chestiune genetică.  În România dai mită, fiindcă în România se dă mită, în Germania nu dai mită fiindcă nu se dă mită.

Nu te naşti cu o genă pentru şpagă.
Nu. Şi de aia eu refuz să vorbesc despre „cultură” aşa cum se discută aici. Am ţinut recent o conferinţă la Oxford şi am avut ghinionul să îmi dea un antropolog partener de discuţii. Ce le-o fi venit să îmi dea un antropolog? Şi antropologul zice: „Doamnă, extrordinar, aţi vorbit de o oră şi nu aţi folosit niciodată cuvântul «cultură» în sens antropologic”. Zic: „Domnule, mă feresc să vorbesc despre asta”. Pentru că or să spună: au fost atâtea sute de ani sub otomani, au fost atâtea decenii sub comunişti, şi e normal să...  Nu despre asta e vorba, e vorba că trăim între nişte instituţii cu nişte reguli ale jocului.

Cine fixează regulile jocului?
Majoritatea oamenilor care se poartă într-un anumit fel. Cine trăieşte la Roma trăieşte ca romanii. Dacă vrei să trăieşti bine în România e mult mai bine să fii corupt, altfel, o păţeşti. O să te adaptezi şi vei trăi aşa, invers faţă de morală. E greu să creezi o masă critică şi să găseşti un număr de oameni care să se poarte în felul corect.

Cât de mare trebuie să fie această masă critică?
Nu foarte mare, nu majoritatea, însă ce ar trebui: ar trebui să existe un grup de oameni care să aibă semnificativ de câştigat din a se purta altfel. Dezvoltarea a fost împinsă înainte de oameni care au avut ce câştiga. De exemplu, traderii englezi din secolul XVIII - ei au inventat liberalismul fiindcă statul îi încurca. Statul se împrumuta de la ei şi nu le mai dădea bani înapoi sau statul însuşi încerca să facă nişte comerţ şi se băgau în piaţă. Ei erau competitivi. Noi nu avem firme competitive. Noi nu avem suficiente firme competitive, nu avem suficienţi intelectuali competitivi. Când vom aveam vom putea impune o altă agendă.

“Toţi şefii de poliţie judeţeană din România au avut mereu doctorate!”


Care este această agendă pe care o poate impune o masă critică autentică?
„O competiţie onestă”. Asta este singura agendă. Competiţie onestă peste tot. Când am făcut Coaliţia pentru Universităţi Curate pusesem indicatori din ăştia elementari, că se distrează lumea pe seama mea pe la Banca Mondială, când le povestesc de indicatorii mei. „Extraordinar, de unde ţi-a venit ideea?” „Păi trăieşte şi tu acolo şase luni şi o să îţi vină şi ţie ideea!”. Indicatorul era: s-a înscris mai mult de o persoană la concursul pentru postul din universitatea respectivă? Hi-hi! Ha-ha! Aşa ceva nu există!

E chiar regula jocului.
Exact. Şi de ce să se înscrie altcineva dacă ştie de la început că postul e al ăluia. Te miri că nu ai invenţii, că nu ai inovaţii? Păi, fă competiţia onestă!

Pe de altă parte, pentru ca o competiţie să fie onestă trebuie ca toţi participanţii să accepte regulile jocului. De mâine, Guvernul poate să spună: „OK, toate competiţiile din România să fie oneste!”. Nu va ignora toată ierarhia de dedesubt directiva?
Să vă povestesc cum am publicat eu primul job din sectorul public din România, un job în Televiziuna publică acum vreo 15 ani. Când l-am publicat s-a pornit un întreg carusel: domnule, al cui e postul? Cu o zi înainte de data concursului, nu se înscrisese nimeni, că nu ştiau al cui e postul! Nu era clar ce se va întâmpla. Se făceau intervenţii foarte mari. M-a sunat cineva cunoscut să mă întrebe: care e treaba cu postul respectiv? Evident că am răcnit la el: cum, tu mă întrebi aşa ceva? Nu e postul nimănui! Mă întreabă nu ştiu cine - se apăra. Până la urmă, s-a înscris şi, din lipsă de alţi candidaţi, deşi era foarte slab, a câştigat concursul respectiv. Şi lumea a rămas convinsă până azi că a fost cu dedicaţie, că a dat telefon cui trebuie! Bineînţeles că l-a câştigat dacă a avut numărul de telefon al... O nebunie! Ce să-i faci?

Chestia cu Guvernul e aşa: dacă administraţia Universităţilor ar vrea să crească performanţa în universităţi ar zice – domnule, 50% va fi pe relaţii ca şi până acum, dar 50% - nu. Sau din ăştia cu relaţii să fie OK, adică să fie la fel de bine pregătiţi ca ăia fără relaţii. La fel cu partidele, cu politizarea. Noi n-am fi aşa de supăraţi pe ei că politizează administraţia, dacă ar scoate în faţă oameni buni pe criterii politice. Noi am coborât standardele în ultimul hal! Păi dacă te apuci să pui o expertă în contraterorism la Bibliotecă, despre ce mai vorbim? La noi, toată lumea se uită la ce fac ceilalţi. Recent îmi arăta cineva că un ministru dă un concurs la o Universitate, e cu dedicaţie, şi nu se înscrie un al doilea candidat. Şi îl blama pe respectivul ministru. Se întâmplă că îl ştiu pe ministrul respectiv, că e foarte competitv şi că ar fi câştigat oricum. Şi apoi mi-am amintit cum a fost când mi s-a făcut mie catedră în România, cum i s-a făcut catedră lui Mihai Răzvan Ungureanu.

Cum a fost?
Lucrurile funcţionează aşa: tu ai o funcţie publică, ai aceleaşi lucrări academice pe care le aveai şi cu o zi înainte să ai funcţia publică, da? Dar de când ai funcţia publică, cei din establishmentul universitar vin la tine şi îţi spun: Vrem să vă facem catedră! Am citit opera dumneavoastră şi nu mai putem fără dumneavoastră! Păi dacă eşti ministru de Externe sau ministrul Educaţiei ţi se face catedră direct la Universitatea Bucureşti, nici nu se mai discută! Faceţi o analiză şi vedeţi câţi au primit catedre după ce au fost numiţi în funcţii publice. Nici nu te duci la concurs, că are grijă Universitatea, vin ei şi te anunţă să stai liniştit, că totul e bine, s-a rezolvat. Eşti profesor, gata!

E o ofrandă?
Da, şi se face sub toate regimurile. Şi aşa se completează cercul vicios.

Asta poate să explice şi doctoratul domnului Ponta?
Păi sigur că da! Cine era în comisia lui de doctorat? Adrian Năstase, Gabriel Oprea... N-a mai vorbit nimeni despre asta, dar mie mi se pare enorm că Gabriel Oprea îi face doctori pe alţi oameni. Poate în fiecare zi, poate chiar  în timp ce vorbim noi aici, Gabriel Oprea face un doctor! El continuă să facă doctori, fiindcă el e doctor. Realmente ca să înţelegi plagiatul lui Ponta trebuie să înţelegi sistemul de la noi, trebuie să înţelegi că toţi şefii de poliţie din toate judeţele sunt doctori. Toţi!

Deci, plagiatul e doar consecinţa vizibilă a unui sistem total greşit?
Cineva a plagiat, probabil că ăla căruia i-a dat el să-i scrie lucrarea, că nu vă închipuiţi că a stat să o scrie Ponta.  Toţi şefii de poliţie judeţeană din România au avut mereu doctorate. Verificaţi! Mă mai întâlnesc cu unii şi cu alţii şi îmi scot câte o cărticică, aşa, din birou şi mi-o dau cu autograf. „Ştiţi, doamnă, şi eu sunt doctor!”. „Îmi pare bine, asta e situaţia”.

N-aţi putea, dacă aţi mai vrea să faceţi dramaturgie, să scrieţi nişte comedii foarte bune? Lumea românească pare foarte ofertantă.
Vă asigur că dacă aş mai scrie, comedii aş scrie! Literatură, reportaje... aveţi marfă! De-aia continui eu să scriu articole la ziar, în „România liberă”, şi le scriu aşa, mai liber, fără un limbaj academic strict. Uneori mai explic şi lucruri mai complicate fiindcă e bine ca oamenii să ştie şi văd că oamenii au răbdare cu mine. Uneori mai scriu şi eu ca omul, cum scrieţi voi, că merită, avem o ţară suculentă! Dar vom obosi unii de alţii, că timpul trece şi nu se rezolvă nimic. Mă întreb încă dacă să mai ţin articolul. Scrisul în româneşte, chiar şi pentru o zi pe săptămână, e un efort.

“Eu nu ştiu un om cinstit şi bun în fiecare judeţ cu care să construiesc ceva viitor”

Vă bate gândul să renunţaţi de tot la a mai face ceva în România?
Da, mi-am pus această întrebare. Trebuie să ai o „barieră de succes”. În materie de „România Curată” m-am întrebat: „Bun, şi câţi ani trebuie să faci chestia asta?”. Eu nu o fac decât ca să dau exemplu, nu mi-am făcut niciun moment iluzii. Aş putea şi eu să îl iau pe Toni Grecu şi alţi prieteni amuzanţi ai „României Curate” şi să facem o comedie de partid, că am putea, şi am lua şi noi un 25%, da? Dar a doua zi, după, am fi confruntaţi cu această situaţie: eu nu ştiu un om cinstit şi bun în fiecare judeţ din România cu care să construiesc ceva viitor pentru ţara asta. Dacă sunt alţi oameni care ştiu, i-am susţinut mereu: faceţi voi, şi noi vă susţinem! Ca să faci cu adevărat un partid, trebuie să ştii măcar cincizeci de oameni buni.

Nu ştiţi cincizeci de oameni buni în România?
În fiecare judeţ – nu. Asta e problema. Şi am făcut grup-focusuri cu prietenii mei şi i-am întrebat: „Care ar fi cele zece nume?...”. Ei bine, nu am găsit zece nume de români cu reputaţie cu care să plec la drum. Să ne trecem o foaie de la unii la alţii, să le punem pe foaie.

Spuneţi-mi acum trei nume de oameni care...
Păi, n-am!

...care ar trebui să fie mai sus decât sunt, să îi promovăm.
Oameni care ar trebui să fie mai sus sunt mulţi, majoritatea celor buni sunt jos, din diferite motive. Criteriul asociativ e, însă, altul.

Nu toţi pot funcţiona între ei.
Exact. României nu îi trebuie, după părerea mea, partide făcute aşa. Sunt greu de făcut, sunt greu de găsit oameni, trebuie făcută o masă critică. Ştiţi exemplul meu cu maşina care a explodat, nu? Trebuie cel puţin zece oameni care să ridice maşina. Şi eu am fost, deja de două ori, în situaţia în care maşina a explodat. Şi nu mai pot să cer nimănui să mă urmeze.  De-aia nu mai fac nimic decât ca exemplu. Şi ca exemplu merită să îl faci doar un timp, ca să existe un exemplu. Trebuie să te uiţi în jur şi să vezi că merită să faci mai departe.

Nu trebuie să fii şi în poziţia în care să îţi permiţi?
Păi de aia o şi fac, pentru că îmi permit.

În lumea românească nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. De obicei, când joci onest, pierzi?
Pierzi doar când joci, eu nu mai joc demult. Trebuie să îţi permiţi să dai exemplu. Pentru ca să se ia cineva după tine, lumea trebuie să aibă totuşi un anumit grad de autonomie, pe care cei mai mulţi nu îl au. Autonomie, competitivitate – de aici pleacă totul. Şi dacă eşti autonom şi competitiv nu ştiu câtă nevoie ai de exemplul meu, fiindcă te vei purta ca lumea şi singur. Mă întâlnesc cu mulţi oameni care îmi zic că iau în considerare să renunţe la tot.

Pe studenţii dumneavoastră îi bate vreun gând să revină în România?
Nu mai suntem ca pe vremuri. Te duci, te întorci, lucrurile nu mai sunt aşa de radicale, de dramatice. O carieră în România se construieşte cu totul altfel. La mine a fost un noroc extraordinar, excepţional, că am putut să încep o carieră în străinătate la patruzeci de ani. Întotdeauna am avut grijă să îmi păstrez un publication record în străinătate, fiindcă aşa am fost eu crescută, academic. Nu am vrut deloc să fiu aşa. M-am opus cât am putut. Eu n-am vrut deloc să fac medicină şi să fiu crescută academic, dar chestia e că orice ştiinţă ai face, tot ştiinţă e. Te modelează într-un anumit fel, eşti capabil să treci.

Ai rigoarea de bază.
Exact. Eşti învăţat că ai anumite libertăţi şi cum să le foloseşti. Asta m-a ajutat la ceva, dar mi-a şi stricat. Că din cauza asta nu am ajuns eu artist. Eu am vrut să fiu artistă! Dar am avut întotdeauna de ales – putând să fac şi asta, şi asta, am avut autonomie mai mare. Mă enervează, de exemplu, cum se milogesc regizorii la Consiliul Naţional al Cinematografiei. Îi înţeleg şi pe oamenii ăia, că vor să îşi urmeze talentul, dar eu nu aş face niciodată aşa ceva.  Din fericire, am ce să fac. Alternativa e extraordinară. Mereu mi s-a spus: tu nu o să faci literatură, că prea poţi să faci şi altceva...

Şi nu vă întoarceţi la literatură? 
Sunt atâtea exemple în zilele noastre de oameni care s-au întors după şaizeci de ani, dar sincer nu prea cred, fiindcă în clipa de faţă scriu în engleză şi sunt foarte preocupată să scriu în engleză bine. Şi nu o să scriu niciodată literatură în engleză! Teatru în engleză? Nu pot! Eu sunt un creator de literatură de modă veche, foarte sofisticată, care scrie ceva la care râd la o masă cu alţi zece oameni, şi înţelegem doar noi de ce râdem. Nu mă interesează să scriu cu dezacorduri şi cu vulgarităţi, cum se face acum. Recunosc, sunt adepta unei literaturi mai elitiste.

Ar trebui să fiţi mai aproape de Adrian Năstase, nu de Traian Băsescu, ca să rotunjim cercul deschis de prima întrebare şi închis acum de raportarea elitistă.
Nu i-am ales niciodată după criterii intelectuale, nu asta a fost alegerea. De Băsescu nu mă pot plânge, e un om de o mare onestitate intelectuală, mi-a spus de la prima întâlnire că nu citeşte nimic. Mi-a spus, în primele patru fraze pe care le-am schimbat în viaţa asta: „Ştiţi, oamenii politici nu citesc!”. Mi-a zis-o din prima, nu am ce să îi reproşez.

Articol din seria publicistică "Ce facem cu România", realizată în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero"

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: