Protagonista cărţii scrise de Mihaela Tonitza era atât de speciala actriţă Eliza Petrăchescu, tragic dispărută în cutremurul din seara zilei de 4 martie 1977. Eliza Petrăchescu ajunsese cu puţin înainte de ora fatală în locuinţa ei din strada Brezoianu, după terminarea spectacolului cu Oamenii cavernelor de la Teatrul Mic în care juca. Revenise după ani şi ani pe scenă în urma insistenţelor regizorului Dinu Cernescu cu care mai lucrase aceeaşi piesă la Teatrul tv. Cu doi ani înainte. Eliza Petrăchescu făcuse senzaţie într-un rol absolut antologic din filmul lui Andrei Blaier Ilustrate cu flori de câmp. De fapt, cu acea ocazie marea majoritate a publicului o redescoperise. Căci puţini mai erau cei care şi-o mai aminteau din vremea în care fusese o strălucită actriţă a Naţionalului bucureştean, încă şi mai puţini îi cunoşteau povestea. Trecuseră deja mulţi-mulţi ani de când fostul director al Teatrului, Zaharia Stancu, îi trimisese decizia prin care o concedia, declarând-o inutilizabilă. Complet insensibil la tragedia ei, detaliată ca prin minune în cartea Mihaelei Tonitza-Iordache.

Pe scurt. Eliza Petrăchescu fusese îndrăgostită de un bărbat care, la un moment dat, intrase într-un bucluc politic, fusese arestat, iar actriţa fusese ajutată să obţină o audienţă la un mare şef al Securităţii comuniste. Audienţă la capătul căreia ea spera să îi obţină dacă nu eliberarea, măcar îndulcirea regimului de detenţie. Audienţa s-a desfăşurat în cel mai kafkian mod cu putinţă. Eliza Petrăchescu fusese condusă într-o cămăruţă în care nu se aflau decât un scaun şi o masă, pe masă exista un microfon. I se spusese să ia loc şi apoi dintr-un difuzor i se odonase categoric „Spuneţi!“. Carevasăzică, marele securist nu avea chip.

Aşa a început degradarea umană şi profesională a Elizei Petrăchescu. Mai întâi se intimida, se pierdea cu firea în faţa oricărui microfon drept pentru care a trebuit să nu mai ia parte la emisiunile de Teatru radiofonic, mai încolo a început să-i fie teamă să mai apară pe scenă. Iar când apărea era incapabilă să se concentreze. Vocea aceea de robot şi totuşi umană îşi făcuse datoria. O anihilase prin faptul că îi luase dreptul la comunicare omenească.

Astăzi, dacă, Doamne fereşte!, ţi se întâmplă să ai de rezolvat cine ştie ce problemă cu vreo bancă sau cu vreo companie de telefonie mobilă ţi se întâmplă cam acelaşi lucru. Este aproape imposibil să iei legătura cu un om, cu un consultant, să auzi o voce umană. Trebuie să discuţi cu roboţi care au fost pretins umanizaţi. Se cheamă Andreea sau Ana. Iar dacă totuşi, în fine, ai ajuns să vorbeşti şi cu un om, cu un om în carne şi oase, acesta se comportă de parcă ar fi şi el tot un robot. De parcă ar fi un personaj din RUR de Karel Čapek.

Aşa ceva am păţit eu zilele trecute. Trebuie mai întâi să spun că sunt ceea ce se cheamă „un bun platnic“. Mai mult, fac ori de câte ori pot plăţi în avans. Aşa se face că, deşi mai aveam o sumă neutilizată, sumă rămasă de la factura anterioară, am vrut să mai adaug nişte bani în cont, prin metoda electronică pusă la dispoziţie de sistemul My Vodafone. Am făcut în urmă cu vreo două zile o plată de 300 de lei care a fost imediat înregistrată. În aceeaşi zi, câteva minute mai târziu am mai virat, în urma a două operaţiuni succesive 50, respectiv 10 lei. Acestea nu se lăsau evidenţiate. Fireşte, am vrut să rezolv problema cu atât mai mult că aveam dovada electronică de plată, iar cele două operaţiuni aveau numere de operaţiune.

Am trimis un mail pe adresa companiei, am fost contactat de un consultant care mi-a cerut să îi mai trimit un mail care să conţină o copie a dovezii de plată, spunând că degeaba îi dau eu numărul operaţiunii. M-am executat. Consultantul nostru, stăpânul nostru. La o oră după aceea, consultantul m-a recontactat şi mi-a spus că gata, s-a rezolvat! Am verificat şi, stupoare!, dispăruseră şi cei 300 de lei confirmaţi anterior. Am făcut noi diligenţe, alte aşteptări, alt consultant care, după vreo 15 minute de parlamentări, a fost de acord să îi transmită colegei care a pretins că rezolvase, când, de fapt a încurcat problema dorinţa mea de a discuta cu ea din nou. Aceasta m-a resunat şi a început să îmi spună într-o perfectă păsărească o poveste cu timpii de procesare, cu bănci, cu confirmări, cu handicapuri tehnice. Când, complet scos din fire, i-am cerut să îmi faciliteze o discuţie cu superiorul ei ierarhic, doamna consultant mi-a spus că superiorul are de rezolvat alte sarcini şi a decis să încheie brusc convorbirea. Atitudinea mea a fost calificată drept necorespunzătoare.

Şi uite aşa eu am rămas şi umilit, şi cu banii luaţi, şi neiniţiat în păsăreasca celor de la compania de telefonie mobilă.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro