Articol preluat din Dilema Veche

S-ar zice că sîntem mai ataşaţi de „specificul“ obiceiurilor noastre umbroase decît de efortul depăşirii de sine. Nevoia de a păstra e mai tare decît nevoia de reformă. Mai ştii? Poate că ăsta e secretul supravieţuirii noastre. Preferăm staza, cu derapaje cu tot, decît riscul agitaţiei înnoitoare... O dovedesc tot soiul de împrejurări „istorice“, lovite de fatalitatea unei „actualităţi“ care nu vrea să treacă. Răsfoind hîrtii vechi, am găsit o mulţime de exemple. Iată unul:

În ianuarie 1871, o gazetă din Germania (Augsburger Allgemeine Zeitung) publica o scrisoare a regelui Carol I, pe care ziarele şi parlamentarii români au transformat-o în prilej de scandal. După aproape cinci ani de domnie, regele se plînge unui prieten de „puţinul folos“ pe care l-a putut aduce „acestei frumoase ţări“. „A cui este vina?“ – se întreabă Carol. „Nici a mea, nici a poporului în întregimea lui“ – sună răspunsul. Atunci a cui? Sistematizînd rapid ceea ce în textul regal se supune retoricii epistolare a momentului, vom găsi trei explicaţii posibile ale eşecului:

1) O caracteristică psihologică globală: românii sînt un popor „care nu vrea să fie condus şi totuşi nu e în stare să se conducă singur“. Semeţie, lipsă de disciplină interioară, haos. Stăm prost cu „heghemoniconul“! Trăim „neatîrnarea“ în tot echivocul ei: pe de o parte spirit independent, pe de alta volatilitate neguvernabilă.

2) O caracteristică istorică şi socială: între elite şi mase e o fractură nevindecabilă. Elitele sînt emancipate, „branşate“, gata să adopte ultima utopie la modă, masele sînt de un conservatorism îndărătnic. Cu alte cuvinte, elitele suferă de inadecvare, nu ţin cont de spiritul locului, iar masele se comportă reticent, resentimentar, impulsiv. Rezultatul e că elitele conducătoare obligă ţara „să treacă deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală Constituţie, precum nu are nici un popor din Europa“. Masele însă „nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat cvasirepublicană“.

3) O caracteristică politică: inflaţia „intrigilor de partid“. (Fără comentarii...)

E de observat că, în efortul său de a da un diagnostic crizei naţionale, regele Carol I nu umblă după cauze externe. Nu caută comploturi antiromâneşti, ghinioane geopolitice, fatalităţi istorice. Buba e, pentru el, înăuntru şi nu se va vindeca niciodată dacă o vom contempla mioritic, cu compătimirea de sine a victimei de profesie. De observat, de asemenea, că cei de care regele se teme cel mai mult sînt „ultraşoviniştii“, mereu dispusi să-l judece ca „lipsit de iubire pentru ţară“. De observat, în sfîrşit, este că scrisoarea suveranului a enervat opinia publică. În Cameră, Nicolae Blaremberg a comentat-o agresiv, propunînd o moţiune cu care s-au solidarizat destui. Ziarul Românul (evident!) a perorat, provocator, pe tema „domnului călcător de Constituţie“ şi „risipitor al averii publice“. (Vezi relatarea lui Titu Maiorescu, în Istoria politică a României sub domnia lui Carol I.) Acest tip de reacţie adaugă celor trei explicaţii ale eşecului autohton amintite mai sus o a patra: lipsa de caracter, dublată de demagogia virtuţii şi a patriotismului.

Nu sîntem, oare, tot în momentul „Carol I“? În 1871? Şi, vai, fără Carol I, fără Brătieni, fără Titu Maiorescu. Cine-i de vină?

***

Să reamintim şi cîteva din „melancoliile“ lui nenea Iancu (apud Dan C. Mihăilescu, I.L. Caragiale despre lume, artă şi neamul românesc, Humanitas, 1994):

„Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult.“ (p. 80)

„Partidele politice, în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau nouă de clasă şi, prin urmare, pe programe de principii şi idei, nu există în România“. (p. 95)

„Într-o ţară ca a noastră, unde cînd afirmi ceva nu ţi se cer şi dovezi, unde spiritul public nu are nici un element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărîmul ştiinţei de stat, reaua credinţă este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputaţiuni. Ca să treci drept cel mai curat n-ai decît să ponegreşti cu ori fără drept pe alţii; ca să te crează lumea om cinstit şi de treabă, n-ai decît să ocărăşti şi să osîndeşti în vileag purtarea altora, chiar dacă dînşii au o bună purtare şi mai ales în cazul acesta. Dacă vrei să înşeli lumea, a zis un filozof, înşeal-o gros, că subţire nu ţi se prinde. E mult numai pînă să-ţi faci o reputaţie frumoasă, şi în urmă poţi fără griji să săvîrşeşti însuţi păcatele de care osîndeai odată pe alţii buni nevinovaţi.“ (p. 81)

„Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl., şcl. – în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moftul (p. 96)

A recitit pentru dvs.
Andrei PLEŞU

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro