Un succes al politicii noastre: deruta civică

Publicat:
Ultima actualizare:

Dincolo de nefericitele efecte economice, financiare, sociale ale unei politici deficitare, trebuie să luăm notă şi de o serie de efecte tot atît de evidente, dar care, raportate la eşecul cotidian, nemijlocit, al proastei guvernări, par „secundare“, „colaterale“, „estetizant“ elitiste...

Articol preluat din Dilema Veche

În realitate, acestea din urmă au efecte mai perverse (tocmai pentru că sînt mai puţin luate în seamă): ele provoacă grave dislocări ale mediului public şi, pe termen lung, fisuri greu reversibile ale comportamentului comunitar. Ceva în „reţeta“ unei normalităţi funcţionale se degradează periculos şi, din accident acut, tinde să devină boală cronică. Iată o primă listă a neregulilor pe care le am în vedere:

● Instalarea, la vîrf, a unor personaje inapte, inepte, nedemne, triviale tinde să devină o cutumă. Oameni fără competenţe dovedite, fără înzestrări consistente şi eficiente, fără un parcurs profesional credibil iau cu asalt jilţurile puterii şi devin „reprezentativi“, fără să reprezinte pe aproape nimeni (dincolo de zona dezinformată, inerţială, manipulabilă a unui electorat în derută). În fapt, ei îşi reprezintă doar şefii şi gaşca. Guvernează cu un amestec de vanitate măruntă, suficienţă fudulă şi interes strict privat. Într-o ţară normală, inşii care populează, seară de seară, studiourile noastre de televiziune, fie ca politicieni, fie ca analişti „profesionişti“, ar rămîne în penumbra anonimatului. Orice spectator cît de cît decent e condamnat la perplexitate. Se vorbeşte prost limba maternă, se gîndeşte şchiop şi partizan, se abuzează de volubilitate, tupeu, eschivă şi grosolănie. E plin de „vedete“ contrafăcute, de „VIP“-uri suite-n copac, de mari maeştri ai papotajului de periferie. (În paranteză fie spus, sîntem, cred, singura ţară din lume în care foşti, actuali – şi, poate, viitori – puşcăriaşi se recalifică impenitent drept dascăli naţionali, drept „analişti“ de scandal, drept surse de „breaking news“.)

● Criteriile de evaluare a personajelor publice intră în derivă. Potentaţii de azi sînt atît de penibili încît potentaţii de ieri, pe care, pe vremea lor, îi socoteai cvasi-nuli, capătă, dintr-odată, dimensiuni tolerabile, dacă nu chiar un vag nimb de „calificare“ utilă. Ajungi, cu alte cuvinte, să regreţi trecutul şubred, îngrozit de prezentul infirm.

● Nu mai e clar ce înseamnă, de fapt, a fi „patriot“. Să iubeşti ţara în pofida „emblemelor“ ei guvernamentale? (Sau, mai mult, să lauzi – ori să tolerezi – Puterea în pofida precarităţii ei, pentru simplul motiv că ea se confundă cu „ţara“?) A observa eşecul naţional şi a striga după ajutor e „trădare“ sau e, dimpotrivă, speranţă realistă în intervenţia salutară a partenerilor europeni, cu care am luptat să ne „încuscrim“? Iubirea de ţară trebuie să fie ascundere „diplomatică“ a gunoiului sub preş sau conştientizare publică a derapajului, stigmatizare a lui şi efort de evacuare a cauzelor care l-au produs?

● Schimonosirea ideii de „charismă“ şi împuţinarea riscantă a „modelelor“ publice sînt fenomene curente. „Succesul“ a devenit strict efectul „combativităţii“ obraznice, al populismului impudic, al băşcăliei de gang. A sfîşia beregata interlocutorului, a-ţi „lua la mişto“ adversarul, a înlocui demonstraţia prin epitet gros şi sudalmă pestriţă – acestea sînt „talentele“ politicianului adevărat! Face „rating“, e „haios“ (sau „crîncen“), e, de fapt, un interlop nărăvaş, ajuns în fotoliul notorietăţii şi al deciziei de partid. Sînt momente în care îţi vine să spui că niciodată, în timpul biografiei proprii (şi a generaţiei tale), n-ai fost încălecat de o asemenea jalnică adunătură…

● În acest context, reactivitatea civică, bunul-simţ cetăţenesc, comportamentul electoral se văd descumpănite, relativizate de relele scenei politice. Opoziţia e dezarticulată şi, din păcate, inexpresivă. Cu cine să votezi? În ce să mai speri? Nu-ţi rămîne (deocamdată) decît libertatea de a gesticula, de a face modeste manevre de protest. Dar cîtă vreme guvernanţii nu par prea impresionaţi de revolta străzii, cîtă vreme chiar şi o parte a opiniei publice rămîne inertă, dacă nu chiar suspicioasă, temeinic intoxicată de teoriile conspiraţioniste ale „Puterii“ („încercare de lovitură de stat“, „agenţii lui Soros“, „manifestaţii finanţate de cercuri duşmănoase“ etc.), totul rămîne o formă de nobilă neputinţă. În cel mai bun caz, te poţi mîngîia că ţi-ai salvat onoarea, spunînd „nu“ în vîltoarea pieţei. Rezultatul rămîne însă, deocamdată, mai curînd la nivel simbolic. Protestul nu atrage suficientă cantitate umană, guvernul nu are deprinderea, educaţia şi dorinţa dialogului, iar sondajele pre-electorale dovedesc o nevindecabilă bîlbîială: „răii“ coboară puţin, dar nu destul, iar „ăia mai buni“ urcă puţin, dar nu destul… Pe scurt, s-ar zice că nu mai putem conta decît pe noroc, pe întîmplare, pe Providenţă.

Una peste alta, arătăm ca după un război pierdut! Şi ce e supărător e că, pînă una-alta, sîntem învinşi nu de oştiri monumentale, nu de strategii subtile, nu de personalităţi vînjoase, inteligente, cuceritoare, ci de chintesenţa mediocrităţii naţionale, de o mînă de şmecheri nătîngi şi gureşi, bucuroşi de victoria lor şi de melancolia noastră.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro

Dacă apreciezi acest articol, te aşteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite