Cam în acelaşi sens, pământeana Cătălina îi spune şi ea astralului Luceafăr: „Deşi vorbeşti pe înţeles / Eu nu te pot pricepe”.
 
Comunicarea dintre oameni, chiar dacă ei sunt toţi pământeni şi vorbesc aceeaşi limbă, este periclitată mai ales atunci când intră în joc interesele. Adică interesele diferite, divergente, respectiv conflictele de interese, care cad şi sub incidenţa legilor juridice, nu numai a judecăţii morale. În aceste situaţii, faimoasa transparenţă a comunicării se converteşte brusc într-un dens clar-obscur, încât, luminile din jur, câte vor fi fiind ele, intră pe deplin în ceaţă. Iar fenomenul se petrece nu numai jos, în pieţele de zarzavat, sau la nivel mediu, adică în mass-media, ci şi la cel mai înalt nivel, adică în parlament. În limbaj metaforic, „capul” este parlamentul, „mâinile” sunt truditorii – indiferent dacă ei folosesc „sapa” sau „condeiul”, cum ar spune Tudor Arghezi -, iar „picioarele” sunt călătorii. O mare parte dintre aceştia au plecat ireversibil în apus, ceea ce ar putea adeveri zicătoarea „Unde nu-i cap, e  vai de picioare!”. Pupăză peste colac, sau invers, mai vine şi zicătoarea „Nu ştie stânga ce face dreapta” - dar şi invers-, ca direcţii politico-ideologice. Corolarul ultim, trist şi alarmant, nu poate fi decât unul, adică transparenţa comunicării s-a dus pe apa Sâmbetei, traducerea devine trădare, iar tălmăcirea este răstălmăcire, nu doar aici şi acolo, ci la scară generală.
 
În această situaţie, comunicarea poate lua diverse direcţii, marcate de o dihotomie constantă. Adică, ea, comunicarea, se converteşte, ori în ceartă şi scandal, „ca la uşa cortului”, ori în două sau mai multe tăceri paralele, care nu se întâlnesc nici la infinit. În cea de a doua situaţie,  oamenii mai comunică doar în cercuri intime, nici nu se mai prezintă la vot, iar sociologii trebuie să umble cu sorcova, pentru a-şi găsi „respondenţii” la chestionarele lor. De o vreme încoace, nu în dicţionare, în care era deja înscris, ci şi în comunicarea reală,  a intrat cu zgomot şi cuvântul „slogan”. Sloganul este o expresie verbală simplă şi clară, uneori ritmată şi rimată, şi care angajează un sens major de mişcare a participanţilor , într-un context complicat, încurcat, al vieţii lor. După ce s-au văzut, pe propria noastră piele, efectele paradoxale ale revoluţiei, sau ale „evenimentelor” din 1989, a apărut sloganul „Singura soluţie, încă o revoluţie”. Cuvântul „slogan” are ceva supărător în el, un fel de sunet de tablă spartă. Mai ales dacă apare într-un „Proiect de ţară”, el poate fi înlocuit de cuvântul „emblemă”, întrucât „lozincă” se exclude din capul locului. În „Proiectul de ţară” susţinut de către Klaus Iohannis în campania pentru alegerile prezidenţiale, sunt prezente câteva sloganuri-embleme. Ne limităm doar la trei dintre ele, indicând atât înţelesul lor corect, cât şi diverse moduri în care ele au fost şi mai pot fi tălmăcite şi răstălmăcite.
 
România lucrului bine făcut. Dintre toate elementele unei acţiuni, cel mai important este scopul. Dacă este mai cuprinzător şi este conceput pe termen mai lung, scopul devine un obiectiv suţinut de un proiect. La rândul lui, proiectul trebuie să fie unul corect, adică să satisfacă două condiţii: să fie realizabil şi să aibă la bază un interes legitim. Marea majoritate a „Proiectelor de ţară” de după 1989, nu satisfac cele două  condiţii. Unele dintre ele ne propun utopii sau fantezii irealizabile, sau realizabile altcândva ori altundeva, ele fiind, acum şi aici, doar nişte „cai verzi pe pereţi”. Alte proiecte, cele elaborate de de către „băieţii deştepţi”, invocă demagogic interesul naţional, ca punct de plecare şi ca finalitate a lor. La o cercetare ceva mai atentă, pe care şi-a asumat-o şi DNA, se întrevede şi apoi se vede clar că acest „interes naţional” este doar un pretext formal, sub care sunt ascunse cu grijă, adică sunt mascate tot felul de alte interese, unele fiind particulare, adică de partid sau de partidă (gaşcă), altele fiind chiar personale, ca în cazul lui Dinu Patriciu, sau în multe alte cazuri. Dar, chiar şi atunci când un proiect satisface cele două condiţii şi este corect, vine cea de a treia năpastă, care este la fel de periculoasă ca şi precedentele ei. Un proiect poate fi corect, respectiv raţional, dar el rămâne doar un frumos proiect, uitat în sertare sau chiar în mintea proiectanţilor. Iar dacă se trece la realizarea lui, atunci poate să apară şi răul cel mai rău, adică proiectul este prost executat, deci este un proiect ratat. Expresia „lucru bine făcut” este o expresie populară, pe care o întâlnim deja la nivelul gospodăriilor săteşti. Un lucru este bine făcut dacă el este concordant cu scopul (obiectivul) pentru care el a fost făcut, deci  dacă el are în mod efectiv finalitatea pentru care a fost făcut. Dacă nu, înseamnă că acel lucru a fost rău făcut, sau prost făcut. Ceea ce este posibil în diverse grade de degradare, de unde şi observaţia lui Bulă: „Râde ciob de oală spartă”.  Dacă faci ceva numai ca să te afli în treabă, înseamnă că eşti un „netrebnic”. În acest sens, regretatul Paul Grigoriu spunea despre unii aşa-zişi oratori, că aceştia vorbesc vrute şi nevrute, oriunde şi oricând, numai ca să se afle în „treaba vorbei”. În sfârşit, dacă începi o treabă şi nu o duci la sfârşit, înseamnă că eşti un „neisprăvit”. Mai apare şi situaţia în care un lucru, fiid rău făcut, trebuie să fie reparat. Numai că, reparaţia este atât de „calificată”, încât acel lucru este stricat şi mai rău, de unde şi zicătoarea „Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o!”. Aşadar, expresia „lucru bine făcut” este prezentă în chip firesc în practica, gândirea şi limba populară, de unde o preia şi Klaus Iohannis. Dar, aceeaşi expresie ajunge şi la cel mai înalt nivel teoretic, gânditorul polonez Tadeus Kotarbinski fiind autorul unei cărţi cu titlul „Tratat despre principiul lucrului bine făcut”. Putem glumi cu orice, dar nu se cade, nu se cuvine să glumim cu expresia „lucrul bine făcut”.

Un critic isteţ, care pare să fie numai spirit întrupat, aduce obiecţia că noi suntem  oameni, nu suntem „lucruri”, încât emblema „România lucrului bine făcut” ar viza doar lucrurile, nu şi oamenii. Aici, putem pleca de la „Biblie”, adică de la enunţul „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era de la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Că ştim sau că nu ştim, aici ne pasc două pericole. Primul este acela de a ne identifica tacit cu Dumnezeu, întrucât şi noi, oamenii, folosim cuvintele, iar unii dintre noi rămân doar la cuvinte. Al doilea pericol este acela de a crede că oamenii cei mai oameni sunt aceia care folosesc cât mai multe şi mai variate cuvinte, adică aceia care sporovăiesc, trăncănesc, flecăresc continuu vrute şi nevrute. Ce să mai spunem despre elitarişti, care vorbesc păsăreşte, ei fiind hiper-hermetici! În replică, sau în contrapunct faţă de enunţul biblic, şi la începutul epocii moderne, Goethe a formulat enunţul „La început a foste fapta”. Încât, atunci sau acum, sau oricând altcândva, omul este ceea ce face şi face ceea ce este. În acelaşi sens merge şi replica preşedintelui Klaus Iohannis „Fapte, nu vorbe”, aceasta având ca substrat şi zicătoarea „Vorbă multă, sărăcia omului”.
 
În mod cu totul paradoxal, dacă unele lucruri bune sunt prost sau rău făcute, altele, care sunt îndoielnice sau evident rele, sunt făcute bine, chiar foarte bine. Criminalul nutreşte visul unei crime perfecte, ceea ce teoretic nu este posibil, dar practic se poate petrece, poate avea loc. Toţi „băieţii deştepţi”, la care se adaugă şi „fetiţele isteţe”, nutresc un vis similar, atunci când este vorba de infracţiuni de tot felul, de la a subtiliza ouăle de sub găina vecinului, până la tunurile care fac goluri în bugetul naţional. Cândva, pe vremea comuniştilor, de la Dumitru Isac, profesorul meu de Estetică, am aflat de expresia „cinstit matrapazlâc”. Pe calea „cinstitelor matrapazlâcuri”, noi, românii, am reuşit performanţa ca, în diverse ierarhii statistice europene, să ocupăm primele locuri la  defecte, şi ultimele locuri la calităţi, cu rare, rarisime excepţii. În replică, în contrapunct, sau chiar împotriva acestei situaţii generale, se îndreaptă sloganul, respectiv emblema „România lucrului bine făcut”. Acesta este, desigur, un deziderat şi un ideal. Ceea ce s-a făcut rău sau nu s-a făcut într-un sfert de secol, nu poate fi făcut, reparat sau refăcut, de azi pe mâine. De unde şi nevoia celorlalte două embleme strategice, adică „Se poate” şi „Pas cu pas”.