Lumea râde, o arată cu degetul, partidul se îngrozeşte. Ăia care îi cer demisia habar nu aveau cine e, cel mai probabil, dar se simt, desigur, oripilaţi de anormalitate. În politică, nebunia este, însă, boală profesională şi, nu de puţine ori, „nebunii” au ajuns în funcţii-cheie, şi nu simpli consilieri generali la primărie.

Să lămurim un prim aspect: NU cred că Simona Creţu are ce căuta în funcţia pe care o deţine. Ideea că ar putea avea pe mână un proiect de interes public, orice proiect, mi se pare de neconceput. Dar să văd cum, de la vârful partidului din care face parte, se trezesc diverşi părerişti care să spună că e ruşinos ca femeia să-şi păstreze funcţia, pentru că, de fapt, a făcut PNL de râs, mi se pare de-a dreptul inuman. Mi-ar fi plăcut să văd un politician care să spună: „Da, domnişoara Creţu are nişte probleme. Regretăm că nu le-am observat până acum şi nu ar trebui să se afle în funcţia în care este, dar nu e vina ei, ci a noastră. Femeia trebuie ajutată, nimic altceva”. Dar asta însemna să trăim într-o ţară în care politicienii sunt normali şi… decenţi?

„Există oameni care să voteze aşa ceva?”, se întreabă lumea la bere, pe forumuri, în comentarii. Fireşte. Există oameni care i-au trimis în funcţii înalte pe alţii, poate mai “excentrici” decât Simona Creţu, dar care au rămas la vârf. Multor politicieni ar fi trebuit să li se ceară demisia de-a lungul timpului, de mulţi trebuia să ne descotorosim, dar interesele terţilor care profitau de pe urma lor au făcut să rămână pe poziţii până au ajuns pe mâna justiţiei ori s-au compromis. Mulţi alţii sunt, însă, încă acolo. Iau decizii pentru noi. Votează. Aberează. Manifestă tulburări de personalitate. Uneori, râzi de ei sau te enervezi când vezi cum mutilează gramatica, amputează bunul simţ şi, nu în cele din urmă, sfidează normalitatea. Ideea nebuniei de care suferă politicienii e fascinantă, s-au scris cărţi incredibile pe tema asta. Fostul preşedinte al Franţei, Francois Mitterand, spunea că “puterea este un drog care îi ia minţile oricui gustă din ea”. În cartea sa, “Aceşti nebuni care ne guvernează”, psihologul Pascal de Sutter spune că nebunia, la politicieni, este o boală profesională. Altfel spus, cu toţii suferă de ea, mai mult sau mai puţin. Totuşi, nu îşi pierd funcţia când intră în atenţia publicului. Ba dimpotrivă, unii chiar îşi exploatează electoral situaţia. Dacă mă gândesc la trei tulburări de personalitate pe care le identific la politicieni acelea sunt de departe narcisismul, paranoia şi comportamentul antisocial. Cele trei sunt catalogate de American Psycological Association drept “nebunie”. Sunt, însă, câţiva politicieni care au depăşit aceste tulburări comune. Greu de diagnosticat, cum s-ar zice.

Un prim exemplu care mi-a venit în minte este, ei bine, Corneliu Vadim Tudor. Este, de altfel, unul dintre politicienii ale căror nume alăturate termenului “nebunie” generează rezultate consistente pe Google, de tipul: “NEBUNIE TOTALĂ! Vadim face şi drege…”. Cu toate astea, Corneliu Vadim Tudor a fost europarlamentar, aşadar oamenii l-au trimis nu la Cucuieţii din Deal, nici la Strecheşti să îi reprezinte, ci tocmai la Bruxelles. Dar ce să mai vorbim de Parlamentul European, când a fost la un pas să fie preşedintele ţării! Până şi Wikipedia îl ştie bine pe Vadim.  “Este cunoscut prin izbucnirile sale temperamentale cu caracter necivilizat, naţionalist şi xenofob, combinate cu retorica sa de politică dură, atacuri la persoană anonime (publicate în publicaţiile sale) şi în apariţiile sale pe scena publică”, e descrierea făcută lui Corneliu Vadim Tudor. Totuşi, de 25 de ani este votat în diverse funcţii. Şi asta este normal?

SENZAŢIONAL! Dan Diaconescu a reuşit să îşi ducă partidul în Parlament! Ăsta ar fi trebuit să fie titlul, probabil, când DD a atins culmile succesului cu partidul pe care l-a înfiinţat într-o garsonieră, e drept, fără ca el, propriu-zis, să obţină un mandat. Altminteri, un personaj cenuşiu, nocturn, mereu încercănat, cu un debit verbal care ar putea însemna, zice APA, că suferă, în cel mai bun caz, de stres, Parkinson sau ADHD a reuşit să ajungă mult prea sus. Sau, ca să îl citez pe Victor Ponta, când se temea că DD va da o ţeapă la privatizarea Oltchim, “nu e orice nebun de pe stradă!”.

Citiţi continuarea articolului pe sereniti.ro.

Textul este semnat de Iulia Marin.